2. „De la Horia Sima“ până la ultimul borfaş

1. Trecerea Dunării

2. La Legaţia germană din Sofia

5. Viaţa la Berkenbrück

6. Instanţa de la Frankfurt/Oder

4. „Pe marginea prăpastiei“

6. Delapidările de bani publici

9. De la alianţă la vasalitate

10. Preţul puterii

11. Mişcarea în tratativele germano-române

VII. „PE MARGINEA PRĂPASTIEI“

4. Măsluirea istoriei

5. „Lipsa de simţ naţional şi discernământ patriotic“

6. „Privire generală“

8. Intelectualii puşi la index

13. Horia Sima pregăteşte o lovitură de stat

14. Se trece la execuţia loviturii

19. Tragicele zile din ianuarie. O demonstraţie imposibilă

2. Căderea Odessei

1. Relaţiile dintre noi

4. Sărata. Planul diabolic al lui Antonescu de exterminare a Legiunii

5. Întâlnirea cu studenţii din Berlin

7. Guvernul spaniol se interesează de soarta noastră

11. Intensă activitate legionară

2. Călcarea angajamentului faţă de Germania

13. Enescu informează pe Mario Appelius

14. Situaţia critică a frontului

21. Internat în lagărul de la Buchenwald

2. Am făcut o greşeală plecând în Italia?

XIV. EVOLUŢIA POLITICĂ A LEGIUNII ÎN ŢARĂ

2. Iosif Costea şi regimul antonescian

3. Ilie Rotea intră în scenă

6. Cursul singuratic al lui Horaţiu Comăniciu

5. Spre o nouă conducere

9. Atmosfera apăsătoare de la Dachau

10. Sfârşitul experienţei Papanace

1. Deznodământul de la 23 August

6. Un manifest către ţară

12. Sânge şi libertate la Buchenwald

Cu toate că Mişcarea Legionară nu avusese nici o răspundere în dezlănţuirea aşa-zisei „rebeliuni”, îndată după ce am dat ordin legionarilor să se retragă din instituţiile publice, Generalul Antonescu s-a năpustit cu cea mai mare furie asupra noastră, deşi nu mai avea nici un motiv, ostilităţile fiind încheiate de la orele 5 dimineaţa, 23 Ianuarie, când a fost difuzat comunicatul meu.

Deci, în ultimă analiză, armata a înăbuşit „rebeliunea”. Ce germani, ce ultimatum de la Hitler, ce ordine de la Conducerea Mişcării! El şi numai el, Generalul Antonescu, cu bravii lui ostaşi, au salvat ţara de la anarhie! Aceasta era ideea ce o propaga Antonescu după „victorie”, uitând că în zilele anterioare s-a retras timorat în Palatul Prezidenţial şi n-a cutezat să facă faţă rezistenţei. Abia după primirea telegramei de la Hitler, i-a revenit curajul, luând forma dementă de cruzime şi bestialitate.

Şi cum s-a manifestat în ziua de 23 Ianuarie 1941 „vitejia” Generalului? Trăgând fără nici o alegere lumea de pe stradă. Majoritatea erau pasanţi, oameni care ieşiseră la spectacol, neamestecaţi în lupte. Între cei căzuţi, puţini legionari, care, conform ordinului dat de mine, se pregăteau să evacueze clădirile publice. Soldaţii erau puşi de comandanţii lor să stea la pândă în jurul clădirilor şi când vedeau că iese cineva din ele, trăgeau şi omorau. Au căzut legionari la Prefectură, în Strada Romei, la sediul din Strada Strasbourg şi alte localuri mai mici.

Seara, Antonescu putea să arate germanilor bilanţul represiunii inutile: 800 de morţi, aliniaţi la morgă, pentru judecata de apoi. De acest masacru nu vorbeşte nimeni şi nu-l condamnă pe Antonescu, căci gloata morţilor era formată de tineri creştini din masa anonimă a Capitalei, seceraţi de gloanţe. Se vorbeşte şi se condamnă numai uciderea unor evrei, tot atât de anonimi ca şi creştinii care au căzut victimă uneltirilor conducerii lor pe lângă Generalul Antonescu.

Dar cu aceasta nu s-a terminat ferocitatea lui Antonescu. Era începutul unei noi prigoane. Bucurându-se de protecţia armatei germane din România, Antonescu a dat ordin să fie arestaţi toţi fruntaşii Legiunii şi toţi miniştrii legionari, presupuşi a fi amestecaţi în dezlănţuirea „rebeliunii”. Pe lângă ei, toţi aceia care s-au baricadat în instituţiile publice, majoritatea funcţionari de-ai lor, care le-au apărat cu viaţa contra loviturii de Stat a Generalului Antonescu. Victime nevinovate, toţi aceştia erau destinaţi să-şi sfârşească zilele în faţa plutoanelor de execuţie, în închisori sau, ca o „măsură de garanţie”, să fie trimişi pe front, cu ordinul de a nu se mai întoarce vii.

Fără îndoială că în cursul „rebeliunii”, şi-au făcut apariţia şi borfaşi, oameni fără căpătâi, care profită de orice tulburare socială, pentru a sparge casele oamenilor şi a le prăda. Dar a mă pune pe mine alături de aceste scursori sociale, nu era numai o insultă pentru mine, dar arăta şi caracterul infam al Generalului. În atâtea discursuri publice anterioare a avut aprecieri elogioase la adresa mea, iar acum, în proclamaţiile adresate ţării, coborâsem pe scara valorilor până a mă azvârli în drojdia societăţii.

Dar mai important decât acest ofense vulgare, era decizia ce o luase Generalul pe plan politic în relaţiile cu Mişcarea. Dacă pe Şeful Legiunii îl tratează în modul acesta ignominios, înseamnă că o reconciliere nu mai e posibilă şi că va împinge prigoana până la exces. O acţiune totală contra Legiunii, al cărui obiectiv final nu putea fi decât anihilarea ei.

În seara de 23 Ianuarie 1941, mi s-a pus în vedere de către Serviciul German de Securitate (SD) să părăsesc locuinţa lor, în timp ce ceilalţi camarazi ai mei care se aflau acolo, continuau să se bucure de ospitalitatea lor. Probabil, în urma unor ordine venite de la Berlin, se făcuse această discriminare. Vor fi salvaţi toţi şi duşi în Germania, în afară de oaia neagră, Horia Sima.

Am fost invitat de Geissler, şeful Gestapoului din Bucureşti, să înnoptez la el. Am fost bucuros de această mână de ajutor ce mi se întinsese, când alţii îmi arătau uşa. Locuinţa lui Geissler avea însă un dezavantaj. Nu se bucura de statut diplomatic, cum era cazul cu SD. Aşadar, la Geissler, autorităţile puteau face percheziţii. La scurt interval de la intrarea mea în casa lui Geissler, apare Doamna Liliana Protopopescu, soţia profesorului, ca să mă întrebe dacă locuinţa în care mă aflu este sigură. Altminteri, ea îmi va căuta o altă gazdă. I-am răspuns că mă simt în siguranţă şi i l-am arătat pe Geissler, gazda mea.

Abia pleacă Doamna Protopopescu şi apare un alt oaspete: un elveţian, numit Otto Gier, o figură curioasă, dar care nu-mi trezea nici o bănuială. Îl vedeam adeseori în tovărăşia lui Geissler şi îl credeam un agent al acestuia. Dar Gier venea adeseori şi pe la Preşedinţie şi m-a vizitat şi pe mine. De aici a tras concluzia Geissler că elveţianul este un prieten-informator al nostru. În realitate, Gier n-avea nimic comun, nici cu Geissler şi nici cu noi, ci făcea acest joc ca să-şi servească mai bine centrala de la Berna. Când a apărut Gier la Geissler, l-am primit atât eu cât şi şeful Gestapoului cu semne de bucurie, vrând să aflu de la el ce se mai unelteşte la Preşedinţie. Confuzia persista şi era cât pe ce să-mi fie fatală.

După plecarea lui Gier, nu ştiu ce s-a întâmplat că Geissler, care îmi oferise cu atâta amabilitate locuinţa lui, şi-a schimbat brusc atitudinea, şi-mi comunică, vădit jenat, că nu mă poate găzdui. Nu mi-a spus motivul. Primise probabil vreun telefon de la Berlin, prin care i se ordonase să se debaraseze de mine. Eram un fel de vânat liber şi nu vroiau să-l supere pe Generalul Antonescu.

Ne-am urcat toţi trei în maşină. Dar unde să mergem? Nimeni nu ştia un loc sigur. Singurul lucru bun ce-l constatasem în acel moment era că încetaseră împuşcăturile şi se reluase circulaţia pe străzile Capitalei. Roşu are o idee. Ce-ar fi să-l căutăm pe Colonelul Vorobchievici? Îl cunoştea Roşu de la Berlin. Era ataşat militar. Vorobchievici se ataşase de Mişcare după biruinţă şi, la un moment dat, chiar mă gândeam să-l propun Generalului ca Şef al Serviciului Secret, în locul lui Moruzov, care pierise în evenimentele de la Jilava. Nu s-a ajuns aici, deoarece Antonescu avea omul lui, pe Eugen Cristescu, pe car l-a numit la începutul lui Ianuarie 1941.

În disperare de cauză, m-am asociat părerii lor. Vorobchievici locuia pe Şoseaua Ştefan cel Mare, într-un apartament la etaj. Ajungând în faţa casei lui, Roşu s-a urcat la Colonel ca să sondeze terenul. După câteva minute, s-a întors în fugă, speriat, spunându-i lui Boian să dea drumul repede la maşină. Ne-a spus gâfâind că tocmai în acel moment casa lui Vorobchievici era călcată de o patrulă militară şi soţia acestuia i-a făcut semn să plece.

Ne-a intrat groaza în suflet. Unde să găsim adăpost? De data asta îmi vine mie în gând ceva. Ce-ar fi să încercăm la Dr. Repezeanu, vechea noastră gazdă din timpul prigoanei carliste şi care rămăsese necunoscută şi în timpul guvernării noastre? Dr. Repezeanu locuia undeva pe o străduţă în apropierea Gării de Nord. Aici locuise multă vreme, în condiţii de siguranţă, şi Vasile Christescu. Pornim cu maşina spre casa Dr. Repezeanu. Dacă nu locuia nimeni acolo, aveam un adăpost sigur. Dar nici aici nu avem noroc. Era casa în care locuise în cursul guvernării noastre inginerul Nae Horodniceanu. Acesta deţinuse o funcţie înaltă în timpul guvernării, încât, după toate probabilităţile, zbirii lui Antonescu vor da de urmele lui. Nae Horodniceanu era un vechi cunoscut al familiei Repezeanu, încă din timpul Căpitanului. Când m-a văzut, îndată şi-a făcut bagajul şi a evacuat casa. După un minut de reflecţie, mi-am dat seama că nici locuinţa Dr. Repezeanu nu era potrivită pentru noi. După toate probabilităţile, autorităţile o vor descoperi, căutându-l pe Horodniceanu, şi în locul acestuia, vor da de un vânat mai preţios.

După câteva clipe de şedere la familia Repezeanu, care ne rugă stăruitor să rămânem, ne-am urcat din nou în maşină şi am plecat. Dar unde? N-am găsit nici o soluţie unde să poposim în noaptea aceea decât să bat la uşa unei surori a mea, care era căsătorită cu un avocat numit Busuioceanu. Aveau o căsuţă a lor particulară, tot în apropiere de Şoseaua Ştefan cel Mare. Ca să nu rămânem în stradă sau umblând în neştire cu maşina pe străzile Capitalei, m-am decis să risc o noapte la ea. Mă gândeam că poliţia antonesciană era în curs de reorganizare şi nu va ajunge aşa de repede până la cumnatul meu. Mi-au oferit un pat în propriul lor dormitor. Boian şi Roşu plecaseră, rămânând că o dau azi dimineaţă să vină din nou cu ultimele veşti. Fireşte că am avut un somn chinuit şi greu, cu teama în suflet să nu apară vreo maşină nedorită în faţa casei.

Pe la 5 dimineaţa, într-adevăr, se aud în poartă bătăile fatidice. Poliţia, ne-am zis cu toţii, când colo, în pragul porţii apare camaradul Boian, însoţit de doi ofiţeri germani, îmbrăcaţi în uniformă. Erau Bollschwing, şeful Serviciului SD şi ajutorul lui, Gunne. Veniseră să mă ia cu ei şi să mă pună în siguranţă. În decurs de câteva ore, se petrecuse ceva la Berlin. În timp ce în seara de 23 Ianuarie, eram declarat vânat liber şi, ca urmare, toate autorităţile germane îşi luaseră mâna de pe mine, acum primiseră şi ei ordin de la Himmler ca să mă salveze.

Mi-au comunicat că voi fi mai în siguranţă la Braşov, la locuinţa lui Andreas Schmidt şi au venit să mă ducă cu maşina lor. La locuinţa acestuia, poliţia lui Antonescu nu ar fi cutezat să pătrundă. Pentru mai mare siguranţă, pe drum, până la Braşov, s-a gândit să mă ascundă în cufărul maşinii, aşezat în spatele vehiculului. Am acceptat, căci nu era altă soluţie. M-am ghemuit cum am putut în cufăr, care era prevăzut cu o gaură pentru a putea respira. Cum am scăpat din raza Bucureştiului, credeam că, de acum înainte, nu mă mai pândea nici o primejdie. Dar n-a fost aşa.

Drumul de la Bucureşti la Braşov l-am făcut ghemuit în cufărul maşinii. Pe şosea, erau posturi militare care controlau vehiculele. Bineînţeles, cum vedeau uniformele germane, nimeni nu cuteza să ceară legitimaţiile. Până la Ploieşti, nici un incident. Aici am avut o oprire mai lungă. În centrul oraşului, Bollschwing şi Gunne au fost interogaţi, li s-au cerut hârtiile şi după câteva ezitări, au fost lăsaţi în pace. Era vreun denunţ, bănuind că voi pleca spre Braşov? Un ofiţer numai, şeful patrulei, se uita neîncrezător la cufăr, care era de oarecare proporţii, dar n-a cutezat să ceară deschiderea lui. Am stat ghemuit, cu sufletul la gură, şi nici nu cutezam să mai respir de frică.

La Braşov am ajuns la orele 11 dimineaţa. Am fost scos din cufăr şi m-am aşezat în spatele maşinii: „Nu mai e nici un pericol”, îmi spune Gunne.

La Braşov era iarnă. Căzuse multă zăpadă şi pe uliţa pe care locuia Andreas Schmidt era îngheţată. Zăpada se întărise şi vehiculele se mişcau greu.

Maşina urca gâfâind, până ce a ajuns la un deal mai ascuţit, de unde nu vroia să mai înainteze. Gunne îi dădea maximum de viteză, dar roţile se învârteau pe loc, refuzând să prindă teren. Aproape o oră a durat încercarea lor de a trece hopul. Maşina mereu cădea la locul de plecare, fiind gata să se răstoarne. Se strânseseră trecători, care se uitau la noi, mirându-se de ispravă. Dar dacă printre trecători se găsea cineva care să mă recunoască? M-am ghemuit cum am putut în fundul maşinii, aşteptând dintr-un moment într-altul să-şi ia zborul pe deal în sus.

Maşina făcea zgomot, zvârlea zăpada de sub roţi, icnea sub presiunea motorului, dar atât. Nu pornea mai departe. Parcă era un făcut. Bollschwing şi Gunne se decid să se întoarcă în oraş şi să-mi caute adăpost la un camarad de-al lor, Lipphardt. Aici am stat câteva ore. De la acesta aflăm cu surprindere că tocmai în timpul când noi ne luptam cu alunecuşul, casa lui Andreas Schmidt fusese invadată de un grup de soldaţi şi percheziţionată. Socoteau că îl vor găsi pe....Horia Sima. Ce minunată întâmplare! Refuzul maşinii de a urca dealul, mi-a salvat viaţa.

În sfârşit, după ce soldaţii s-au retras şi nu mai era nici un pericol, am fost condus pe jos la casa lui Andreas Schmidt. Era o casă mare, spaţioasă, cu un etaj şi parter. O adevărată cetate. Pe Andreas Schmidt nu l-am văzut. Am fost însoţiţi de camarazi de-ai lui. În acel moment, în casă nu se afla nimeni. Însoţitorii mei mi-au spus că trebuie să rămân câteva zile singur în casă, până ce-mi vor găsi un alt adăpost. Mi-au arătat casa, locul de dormit, camera de provizii şi mi-au spus să nu răspund la nici un telefon şi nici să deschid uşa dacă sună cineva.

Am ieşit din „angoisse”, abia când a apărut un grup de camarazi din „Grupul Etnic German”, organizaţie condusă de Andreas Schmidt. Erau 4 sau 5 tineri, îmbarcaţi într-o maşină. Timpul de înmuiase, încât au putut urca panta. Mi-au comunicat că mă vor duce la Sibiu, unde au găsit un loc de adăpost mai sigur. Mijlocul de locomoţie, tot maşina. I-am întrebat dacă sunt controale pe drum, gândindu-mă la incidentul de la Ploieşti. Mi-au spus că există un singur control militar la ieşirea din Braşov, pe şoseaua care duce spre Făgăraş, dar nu e nici o primejdie. Poţi să treci prin el foarte uşor. Eu am fost mai puţin încrezător decât ei şi le-am cerut să-mi procure o uniformă germană de SS, dacă voi merge în maşină cu ei. Au acceptat şi mi-au adus o tunică neagră de ofiţer SS, iar pe cap un chipiu impunător din organizaţia „Totenkopf”. Nu aveau pantaloni şi nici cizme, încât dacă aş fi silit să cobor din maşină, oricine ar fi descoperit trucul şi m-ar fi arestat. Mi-am pus nişte ochelari şi am plecat.

La ieşirea din oraş, controlul n-a fost aşa de simplu cum spuneau ei. Era o ceată de plutonieri majori şi de agenţi în civil, care făceau controlul, 7-8 persoane. Au cerut actele însoţitorilor mei, le-au cercetat amănunţit, dar mie nu mi s-au adresat, impunându-le respect uniforma neagră SS. Au azvârlit o privire bănuitoare spre mine, dar n-au cutezat să mă întrebe de acte. Au salutat şi am plecat. Scăpasem dintr-o primejdie. Dumnezeu m-a scăpat şi de astă dată.

Familia Schuller, la care am fost condus de organizaţia saşilor din Sibiu, era o familie modestă de funcţionari. Atât el cât şi soţia lui s-a purtat admirabil cu mine. Nu numai că m-au ascuns şi m-au ferit de indiscreţii, dar au căutat să-mi facă viaţa cât mai comodă pentru a uita de situaţia tragică în care mă aflam. Eu, care fusesem aclamat de sute de mii de oameni, acum şedeam între patru pereţi. Mi-au cedat camera lor cea mai bun, deşi aveau copii, iar soţia lui cumpăra de la piaţă tot ce era mai bun.

1. A venit într-o zi Andreas Schmidt la mine, şeful grupului etnic german, ca să-mi ceară din partea Berlinului să fac o dare de seamă, un fel de mic istoric al aşa-zisei „rebeliuni”. I-am povestit cele întâmplate şi i-am dat şi ceva în scris. Cum nu aveam nici eu şi nici gazda coli albe, mi-am pus gândurile pe nişte resturi de hârtie. A fost o expunere detestabilă ca prezentare, dar şi incorectă ca gândire. Într-o oră, cât a stat la mine Andreas Schmidt, am vorbit cu el şi a trebuit să-i fac nota sumară asupra evenimentelor.

Dată fiind situaţia în care mă aflam, am preferat să nu-l atac direct pe Antonescu, deşi el era vinovatul principal. Nu vroiam să mai azvârl ulei peste foc, ştiind că intrase în graţiile lui Hitler şi tot ce săvârşea era cu aprobarea acestuia. Mă mai gândeam că poate, mai târziu, se va putea restabili colaborarea cu Mişcarea. Era o naivitate, căci toate le vroia Antonescu, în afară de o reluare a colaborării cu Mişcarea, cum au dovedit-o evenimentele ulterioare. O scrisoare a mea, prea lămuritoare, nu se ştie unde ar fi ajuns la Berlin şi ce urmări ar fi avut. La ora aceea, eu nu eram un om liber, ci viaţa mea depindea de bunul plac al Berlinului. Un ordin venit de la Hitler m-ar fi expus la grave primejdii. Atât SD din Bucureşti cât şi Grupul Etnic German şi-ar fi ridicat mâinile de pe mine şi cădeam în mâna zbirilor lui Antonescu.

2. Fiind în baie şi vrând să deschid o ferestruică groasă, care era înţepenită, mi-am tăiat vena de la mâna stângă. Norocul a fost că nu mi-am tăiat nervul, căci altfel mâna îmi rămânea anchilozată. Dar sânge mi-a curs din abundenţă. Eram speriat şi sângele nu se mai oprea. Acasă nu era nimeni. Schuller era la serviciu, iar Doamna după cumpărături. Ce să fac? Sângele nu se mai oprea. În disperare de cauză, am deschis uşa de-afară şi m-am adresat vecinului din faţă, fără să ştiu cine este. I-am spus ce mi s-a întâmplat, i-am arătat rana şi l-am rugat să se ducă în oraş şi să-mi aducă un medic. În acel moment, soseşte soţia lui Schuller. Aceasta văzând starea în care mă aflu, mi-a spus să intru în casă şi se îngriji ea de medic. Cu o fâşie, mi-a legat puternic braţul ca să nu-mi mai curgă sânge, şi apoi a telefonat soţului ei. Acesta a venit în grabă, însoţit de un medic german, care făcea parte din organizaţia lor. I s-a comunicat cine sunt. Acesta n-a vorbit nimic şi nici nu m-a întrebat nimic. Între timp, sângele se oprise. M-a pus să închid mâna şi să o deschid. Nu era anchilozată, ceea ce însemna că nervul nu fusese atins. Mi-a pus o alifie peste rană şi apoi un bandaj. Mi-a spus la plecare că nu e nimic grav şi să fiu liniştit.

3. Era cam pe la sfârşitul captivităţii mele la Sibiu. Uitându-mă într-o dimineaţă pe geam – casa lui Schuller era la etaj – văd în curtea interioară, care cuprindea mai multe clădiri, ca un fel de piaţetă, un colonel şi un grup de soldaţi, care căutau, nu ştiu ce pe la apartamentele de jos. Se uitau prin curte, îi întrebau pe locatari, după ce sunau la uşa lor, şi apoi plecau. De fapt ei nu veniseră să mă caute pe mine. A fost o coincidenţă. Nu ştiu ce căutau. Dar eu care eram la etaj şi îi urmăream cu înfrigurare, mai ales că eram singur în acasă, am trecut prin alte momente de groază. Să fi vorbit vecinul din faţă?

Toate mişcările mele, după ce am fost luat de SD şi condus la diferite locuri de adăpost, nu mai erau controlate de mine. Eram la discreţia prietenilor mei, care, la rândul lor, ascultau de ordinele ce le primeau de la Berlin. Ca să rămân multă vreme în ţară, târât dintr-un oraş într-altul, nu era dorit nici de mine şi nici conceput de ei. Era o povară care apăsa greu pe organizaţia lor, dar şi relaţiile dintre Hitler şi Antonescu. Ce aveau de gând cu mine? În mijlocul acestor frământări, pe la începutul lui Martie 1941, apare Gunne la locuinţa lui Schuller.

Gunne mi-a comunicat că, după părerea lor, a SD, este necesar să părăsesc cât mai repede ţara şi să ajung la Berlin, unde voi avea prilejul să expun situaţia superiorilor lor cât şi forurilor înalte ale guvernului german. O serie de camarazi au şi sosit la Berlin, dar este bine să fiu şi eu printre ei. Am fost de acord cu statul lui, cunoscându-l pe Gunne cât şi pe şeful lui, Bollschwing, prieteni loiali ai Mişcării, tot aceia care şi-au riscat şi cariera ca să ne salveze. Dacă era cineva capabil să îmbunătăţească situaţia Mişcării, ferindu-ne de ura lui Antonescu, era tot guvernul german, acelaşi care era responsabil şi de decizia luată la 23 Ianuarie 1941, de a pune armata germană la dispoziţia Conducătorului. Numai guvernul german putea să repare eroarea făcută.

Planul lui Gunne era următorul: să plecăm cu maşina înapoi la Bucureşti. Voi fi găzduit la serviciul lor, unde nu mai e nimeni. Grupul legionar ce fusese găzduit de ei a fost transportat la Berlin. De aici, voi pleca cu el în Bulgaria. Voi fi găzduit de Legaţia germană din Sofia. Mai departe, la proxima ocazie, voi pleca cu avionul la Viena şi, de aici, oamenii lor mă vor conduce la Berlin.

Într-adevăr, cum spusese, călătoria s-a realizat fără incidente. Pe şosea, numeroase trupe germane, care se revărsau spre Muntenia, de unde treceau Dunărea şi plecau în Bulgaria. Am plecat înainte de masă de la Sibiu. Mi-am luat rămas bun de la gazde, care au împărtăşit cu mine atâtea momente grele. Spre seară, am ajuns la Bucureşti şi am tras la Serviciul lor. Casa era ocupată de soldaţi din unitatea lor, care îndeplineau diferite funcţii, în special mânuiau aparatele de transmisiune TF.

A doua zi de dimineaţă, Gunne mi-a pus problema dacă nu vreau să-l văd pe Comandantul Legionar Părintele Boldeanu, care conducea Mişcarea din clandestinitate. Cu multă mulţumire sufletească, i-am răspuns că accept propunerea lui. Eram enorm de interesat, ca înainte de a trece în Bulgaria şi a părăsi ţara, pentru cine ştie cât timp, să am o întâlnire cu responsabilul organizaţiei noastre în clandestinitate. L-am rugat să ia contact cu Părintele Boldeanu şi să-l aducă la sediul lor.

În aceeaşi după amiază, pe înserate, a sosit Părintele Boldeanu. A fost mare bucuria, căci ne lega o veche prietenie şi afecţiune. I-am comunicat că voi părăsi ţara şi l-am rugat să-mi facă o expunere a situaţiei politice din acel moment. Eu, izolat la Sibiu, pierdusem contactul cu Mişcarea. Doar invectivele ce le citeam în gazete.

Părintele Boldeanu era supra-optimist. După toate informaţiile lui, Antonescu şi-a dat seama de gafa pe care a făcut-o cu împuşcăturile şi arestările în masă şi ar vrea să ajungă la o înţelegere cu Mişcarea. În acest sens, Generalul a făcut tatonări în mai multe direcţii. El crede că Antonescu este la pământ şi nu aşteaptă decât un cuvânt din partea mea, ca să reia legăturile.

Informaţiile Părintelui Boldeanu veneau de la cine ştie cine, pentru a induce lumea în eroare. Iar eu, lipsit de orice element de orientare, l-am întrebat pe Boldeanu, ce să fac? El m-a sfătuit să-i scriu o scrisoare „împăciuitoare” Generalului şi el se va îngriji ca rândurile mele să ajungă în mâine acestuia. M-am apucat de treabă şi am redactat scrisoarea. Nu puteam refuza această oportunitate. Mă gândeam şi la miile de camarazi arestaţi, care aşteptau să fie judecaţi. I-am înmânat scrisoarea şi ne-am despărţit cu îmbrăţişări şi emoţii. Cine ştie când ne vom mai vedea?

Părintele Vasile Boldeanu s-a dus cu scrisoarea mea la profesorul Găvănescul şi i-a predat-o cu rugămintea de a cere audienţă Generalului şi să i-o înmâneze.

Bineînţeles că i-am arătat scrisoarea şi lui Gunne, pentru a evita orice surprize din partea cercurilor germane. Am convenit cu el ca îndată după plecarea Părintelui Boldeanu, noi să pornim spre Bulgaria, pentru a nu provoca o înteţire a urmăririlor din partea lui Antonescu. Când va afla că mă aflu încă în ţară şi chiar la Bucureşti, cine ştie ce se poate întâmpla? Când scrisoarea va ajunge în mâna lui Antonescu, noi trebuie să fim departe de Bucureşti, peste celălalt ţărm al Dunării.

Aşa cum am convenit cu Gunne, trebuia să părăsesc cât mai repede Bucureştiul, pentru a nu cădeau eu însumi victimă a scrisorii mele de împăciuire. Cu Părintele Boldeanu m-am mai întâlnit chiar în după amiaza zilei când am sosit la Bucureşti. A doua zi, 23 Martie 1941, ne-am urcat în maşină şi am luat direcţia spre Giurgiu, unde pionierii germani construiseră un pod de pontoane, pentru trecerea diviziilor lor în Balcani. Nu eram decât noi doi în maşină. Gunne, ofiţer german, iar eu, un fel de ordonanţă a lui.

Drumul până la Giurgiu a decurs în linişte, iar trecerea podului s-a săvârşit fără incidente, deoarece era sub paza soldaţilor germani. M-am uitat cu tristeţe la pământul ţării şi la valurile măreţului fluviu, pe care cine ştie când le voi mai vedea. La Rusciuc, oraşul din faţa Giurgiului, nu ne-am oprit. Am continuat drumul în interiorul Bulgariei, care tocmai atunci era invadată de trupele germane. Trecând Dunărea prin mai multe puncte, diviziile Reichului se îndreptau cu cea mai mare iuţeală spre frontiera grecească, pentru a veni în ajutorul italienilor. Aceştia, după ce au săvârşit imprudenţa de a ataca Grecia, acum se găseau într-o situaţie grea, ameninţaţi să fie scoşi şi din Albania.

Ţinta călătoriei noastre era Sofia. Mi-aduc aminte că înainte de a ajunge la poalele Munţilor Balcani, am făcut un popas într-un sat mărişor. Aici am fost găzduiţi de un ţăran care, spre surpriza noastră, vorbea româneşte, fără accent, ca ţăranii noştri din Valea Dunării. Ne-a tratat cu multă atenţie, omenindu-ne cu tot ce avea mai bun în casă. Am vorbit cu el româneşte, explicându-i că noi suntem din Ardeal. Sentimentele populaţie bulgare erau pro-germane. Saluta cu bucurie sosirea trupelor germane în ţara lor, în virtutea amintirilor din primul război mondial, când Bulgaria luptase alături de Puterile Centrale. Aceasta nu-i împiedica pe bulgari să aibă simpatie şi pentru ruşi, de care-i legau afinităţile rasiale şi de limbă. Pactul de neagresiune germano-sovietic a avut un efect liniştitor pentru ei, căci nu erau puşi în situaţia penibilă de a-şi împărţi sentimentele între prietenia faţă de Germania şi frăţietatea de protectorul lor din Răsărit. Prin noua alianţă cu Germania, ei sperau să-şi împlinească revendicările lor naţionale: ieşirea la Marea Egee şi încorporarea Macedoniei Sârbeşti, locuită în majoritate de o populaţie bulgară.

Când ne-am apropiat de munţi, maşina noastră a trebuit să intre într-o coloană motorizată de trupe germane, deoarece exista o singură trecere peste Balcani, pasul Dukla. Nu odată ofiţerii germani s-au uitat la mine ca la o lighioană rară. Eram îmbrăcat altfel decât ceilalţi soldaţi, nu aveam arme, nu ştiam să salut şi, culmea disperării, pantalonii mei nu aparţineau veşmintelor militare. Trebuia să intervină mereu Gunne, explicând ofiţerilor germani că sunt recrut nou, care de abia acum va intra la instrucţie.

Aici ne-a întâmpinat un funcţionar superior al Legaţiei. El era avizat de venirea noastră şi de identitatea mea. N-am reţinut numele lui, lucru fără importanţă, căci şi aşa nu mi l-ar fi spus pe cel adevărat. Trecerea mea prin Sofia trebuia să lase cât mai puţine urme. Acest funcţionar locuia, împreună cu soţia lui, chiar în clădirea Legaţiei. În apartamentul lor mi s-a pus la dispoziţie o cameră, unde am stat tot timpul şederii mele la Sofia. De asemenea am luat masa împreună cu ei. Soţia lui, extrem de amabilă, căuta să-mi facă viaţa cât mai plăcută, pentru a uita de peripeţiile prin care am trecut. El era taciturn şi nu spunea nimic ce-ar putea să-i depăşească mandatul ce-l primise de la superiorii lui, de a mă ţine în casa lui până la plecare.

Mi-am lut rămas bun de la Gunne cu multă tristeţe. Omul acesta s-a expus pentru noi, ne-a salvat şi, fără îndoială, va continua să fie un susţinător al cauzei noastre la Berlin. Pierdeam ultima legătură cu ţara, căci el se întorcea la postului lui de la Bucureşti. Înainte de a pleca, m-a recomandat unui coleg de-al lui, tot din serviciul SD, detaşat pe lângă Legaţia germană din Sofia, un tânăr de vreo 25 de ani. El era însărcinat să mă însoţească ori de câte ori vroiam să ies de la Legaţie, pentru a mă plimba sau a cunoaşte capitala Bulgariei. Nominal, avea misiunea de a mă ocroti de vreo tentativă de răpire a agenţilor români, dar, în acelaşi timp, şi poate acesta era rolul lui principal, să nu încerc vreo evadare, luându-mi libertatea de acţiune. Cert este că nu făceam un pas de la Legaţia germană fără să fiu însoţit ca o umbră de agentul lăsat de Gunne.

Am stat mult la Sofia, mai mult decât prevederile amfitrionilor mei, din cauza defecţiunii iugoslave. În răstimp, cu tânărul meu însoţitor, am făcut numeroase plimbări prin Sofia, încât am reuşit să mă orientez destul de bine. Oraşul avea pe atunci mai mult un aspect provincial. Nu se putea compara cu Bucureştiul. Ceea ce mi-a rămas în amintire, au fost splendidele parcuri ce străbat centrul oraşului. Multă verdeaţă, multe flori şi mult gust arhitectonic.

Din perioada şederii mele la Sofia, îmi amintesc de primul bombardament aerian ce l-am trăit în capitala Bulgariei. Într-o noapte au apărut un stol de avioane engleze, care îşi aveau bazele în Grecia, şi au azvârlit bombe asupra paşnicului oraş. Evident, panica a fost puternică, căci nimeni nu se aştepta la acest raid şi la vremea aceea Sofia nu era încă apărată de artilerie antiaeriană. Pagubele nu au fost prea mari. A fost mai mult o demonstraţie decât un bombardament propriu-zis. Gazda mea, funcţionarul superior de la Legaţie, privind cerul, îmi spunea „Diese Hunnen, kommen nur în der Nacht”.

În răstimpul petrecut la Sofia, nu s-a petrecut nimic vrednic de reţinut. Viaţa luase un aspect monoton. Ne sculam, luat dejunul şi apoi plecam cu însoţitorul meu ca să descoperim alte cartiere ale Sofiei. Discuţiile cu el nu aveau relief. Nu comunica nimic de importanţă şi eu evitam să-l întreb ceva. Discreţie de amândouă părţile.

În sfârşit, a sosit şi ziua plecării mele spre Germania. O aşteptam cu nerăbdare, căci, aşa cum mi-a spus Gunne, voi avea prilejul să stau de vorbă cu înalte personalităţi ale Reichului german, cărora să le expun reala desfăşurare a evenimentelor din Ianuarie 1941.

După ce am urcat în avion, la câteva minute, a apărut şi oaspetele principal, un general german. Pe tot timpul traseului, n-am schimbat o vorbă cu el. Probabil, era şi el îndoctrinat. Ofiţerul care conducea avionul mă întreabă la un moment dat dacă aş vedea vreun inconvenient să aterizăm la Arad şi de acolo să luăm ruta peste Ungaria, la Viena. M-am opus categoric, explicându-i că aeroportul de la Arad este controlat de Siguranţa română şi ar putea să mă recunoască cineva. A acceptat punctul meu de vedere şi mi-a spus să fiu liniştit că vom zbura direct la Viena, peste Iugoslavia, unde nu mai exista nici un pericol aerian.

Zborul a decurs fără incidente. Am ajuns la Viena spre seară. Dar pilotul era neliniştit, căci vremea se schimbase. O perdea grea de nori se lăsase deasupra Vienei, împiedicând vederea aeroportului. După mai multe viraje deasupra norilor, căutând un loc pe unde să coboare, i s-a comunicat de jos să plece la Winer-Neustadt, unde condiţiile de aterizare păreau să fie mai favorabile. Într-un sfert de oră am ajuns deasupra acestui oraş. Dar nici aici situaţia era mai bună. Aceeaşi perdea de nori care împiedica vederea aeroportului. Pilotului îi curgeau picături de sudoare, iar, noi pasagerii, eram tot atât de neliniştiţi. Mai dă el câteva viraje, pentru a descoperi o gaură de cer senin. Când a văzut că de nicăieri nu se observă aeroportul, a luat o decizie eroică. A străbătut cu avionul pătura de nori, până ce au apărut luminile aeroportului, la câteva sute de metri. Am respirat cu toţii uşuraţi. În câteva minute, avionul a atins pământul şi s-a oprit la locul indicat.

Când ne-am coborât, parcă eram alţi oameni. Chiar şi Generalul trecuse printr-un moment de panică. Acum surâdea şi ne-a întins mâna tuturor. Pilotul-şef mai avea o misiune de îndeplinit: să mă predea unui delegat al poliţiei locale, cu instrucţiunile ce la primise de la Sofia. După ce a aşezat avionul la locul prescris de regulamentul aeroportului, ne-am urcat într-o maşină şi am luat drumul spre oraş. Era noapte bine. Mai fusesem odată la Winer-Neustadt în alte împrejurări, când am părăsit prima oară ţara, pentru a mă refugia în Germania, însoţit de Ilie Smultea şi Alexandru Popovici.

Am ajuns în faţa unei clădiri, unde am presupus că se găseşte vreo secţie de poliţie locală. Eu am rămas în maşină, iar ofiţerul a intrat înăuntru. A stat câtva timp, deoarece instrucţiunile lui nu erau pentru Winer-Neustadt, ci pentru autorităţile de la Viena. A ieşit însoţit de un funcţionar de poliţie, îmbrăcat civil. Mi-a spus că domnul pe care mi-l prezintă mă va însoţi până la Berlin. Şi-a luat rămas bun de la mine şi m-a lăsat în paza acestuia.

III.

„Sosirea mea în Germania a fost semnalul aplicării deciziilor luate de guvernul german în chestiunea legionară. Liberata aparentă de care m-am bucurat până atunci a fost brusc întreruptă şi ne-am trezit cu domiciliu forţat.”

N-am zăbovit nici o noapte la Viena. Cu o maşină am plecat la gara principală şi de acolo am luat trenul spre Berlin. Cum eu nu aveam bani, biletul l-a plătit agentul care mă însoţea, o figură ştearsă de funcţionar de poliţie. Am obţinut singurul avantaj – un compartiment de clasa a doua – aşa că am putu să mă întind pe o bancă şi să dorm în timpul nopţii.

Pe drum, în ţăcănitul roţilor, meditam asupra situaţiei noastre anterioare. Am mai fost la Berlin, în calitate de refugiaţi politici. N-am avut parte nici atunci de vreun sprijin din partea autorităţilor germane, pentru a duce bătălia contra regelui Carol. Tot ce s-a spus în această privinţă, sunt basme şi iscodiri. N-am primit nici o centimă de la guvernul german. Dar ne bucuram de altceva, care era mult mai important pentru noi: eram oameni liberi. Ne-am putut întoarce în ţară, când mijloacele proprii ne permiteau. Acum ne-au salvat germanii, dar cu ce preţ? Să fie preţul libertăţii înlănţuirea noastră de anumite condiţii, care ne interziceau orice activitate politică? Mă îndoiam ca nemţii să meargă atât de departe, dar nu era exclus să devenim şi un fel de prizonieri ai lor.

Am intrat într-una din aceste vile şi acolo am dat de toţi camarazii noştri care fuseseră ascunşi la SD din Bucureşti: Iasinschi, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneaţă, Constantin Papanace, Constantin Stoicănescu, Traian Borobaru.

Lipsea din acest grup Dr. Victor Biriş, fostul secretar general de al Ministerul de Interne. Acesta se găsea împreună cu grupul de mai sus la SD. În seara zilei de 23 Ianuarie 1941, după ce au încetat focurile de armă pe străzi, nu ştiu ce l-a apucat să iasă din ascunzătoare şi să se ducă să vadă o cunoştinţă. Circulaţia abia se restabilise în Capitală şi maşinile erau rare. În drum spre casa unde locuia persoana ce vroia să o întâlnească, s-a încrucişat cu o maşina oficială, în care călătorea, nici mai mult şi nici mai puţin decât Rioşeanu, cu un grup de agenţi. Recunoscându-l pe Biriş, s-au luat după el şi oprind maşina, l-au arestat. Acest act necugetat l-a costat un lung calvar prin închisori, care s-a încheiat eu o moarte tragică.

Nu eram prizonieri. Ziua puteam merge în Berlin oriunde ne plăcea şi să ne întâlnim cu oricine vroiam. Mă întrebam cât va dura această libertate de circulaţie, care nu putea decât să-l stânjenească pe Antonescu în gradul cel mai înalt. Acesta fusese informat că un grup numeros de legionari a sosit la Berlin, cu beneplacitum guvernului german, unde se bucura de libertate şi ia chiar contacte politice. Ne dădeam seama că ne găsim într-o stare de provizorat şi, dintr-un moment într-altul, putea să ni se modifice statutul.

În afară de legionarii din Ahornallee, se mai găsea un grup de camarazi refugiaţi în Germania, mult mai numeros, într-o localitate numită Berkenbrück, la 70 de km de Berlin. Aceştia formau grosul trupelor noastre. Numărul lor era între 40-50. Când apărea la Berlin un nou legionar, acesta, după identificare, era trimis la Berkenbrück.

După ce am sosit eu, credeam că situaţia aceasta se va schimba, că voi fi chemat dintr-un moment într-altul să vorbesc cu vreun ministru german. Credeam şi speram că şi înaltele autorităţi germane sunt interesate să afle din gura mea cum s-a petrecut aşa-zisa rebeliune legionară. Nu numai că speranţa mea nu s-a îndeplinit, dar am avut surpriza şi amărăciunea să constat că nu sunt chemat să particip nici măcar la reuniunile săptămânale ale reprezentanţilor noştri cu Legath şi Rademacher. Aceştia continuau să trateze în Ahornallee chestiunile legionare exclusiv cu Iasinschi şi Papanace, ignorând prezenţa mea. Aceasta mă făcea să bănuiesc că înaltele autorităţi germane nu erau dispuse să mă asculte şi pe mine, pentru că mă considerau responsabil de ciocnirea dintre Mişcare şi Antonescu. Deci, eram pentru ei un „rebel”, care le crease şi germanilor grave probleme în România, o ţară de interes capital în strategia războiului. Nu m-am dus la Hitler când am fost chemat şi, îndată după aceea, a izbucnit conflictul cu Antonescu. Două puncte negre în biografia mea politică. Am fost adus în Germania nu pentru a-mi oferi o noua oportunitate, ci pentru a fi siguri că nu le voi mai tulbura relaţiile lor cu România, în preajma unor mari evenimente belice.

Cât timp am rămas la Berlin, am stat mai mult de vorba cu legionarii noştri, informându-mă de situaţia din ţară şi de peripeţiile prin care au trecut. În primul rând eram interesat să cunosc ce discută delegaţii noştri, Papanace şi Iasinschi, cu reprezentanţii guvernului german. N-am reţinut nimic deosebit din punct de vedere politic. Pentru ei, şi în special pentru reprezentantul Ministerului de Externe, noi eram sub acuzaţie: ne-am răzvrătit împotriva lui Antonescu, provocând rebeliunea şi creându-le lor mari dificultăţi în sud-estul european. Rademacher căuta să afle din gura delegaţilor noştri cât mai multe amănunte asupra întâmplărilor din Ianuarie 1941, dar nu pentru a obţine de la noi o documentare obiectivă ci, dimpotrivă, pentru a găsi argumente care să întărească teza Ministerului de Externe, pe baza căreia Hitler a luat decizia de a-i ţine la dispoziţia lui Antonescu armata germană din România, pentru a restaura ordinea internă. Rademacher era „prelucrat”. Era îndopat de informaţiile ce le serveau guvernului german cei doi Antonescu, iar pe noi refuza să ne asculte, aplicând adagiul „audiatur et altera pars”. De la început delegaţii noştri au fost azvârliţi în defensivă, neputând face altceva decât să mai atenueze postura agresivă a lui Rademacher.

Mai era la Berlin şi un grup restrâns de legionari care locuiau de multă vreme în capitala Reichului, înscrişi ca studenţi pe la diferite facultăţi. Aceştia nu erau refugiaţi politici, aveau paşapoarte româneşti, pe baza cărora au primit apoi permisul de şedere. Îndată după începerea guvernării noastre, aceşti tineri s-au constituit într-o garnizoană, în fruntea căreia am numit pe Mircea Dumitriu, student la Politehnică. În cursul exilului nostru din Germania, aceşti tineri au fost de folos nepreţuit pentru cauza noastră. Fiind oameni liberi, care se bucurau de un statut aparte în raport cu masa legionarilor refugiaţi, aceşti studenţi au înnodat legături preţioase cu lumea care venea din ţară, ceea ce legionarii aflaţi cu domiciliu forţat nu puteau să facă decât cu riscul de a afla Gestapo-ul.

Am văzut şi eu persoane care veniseră din ţară la Berlin. Între alţii m-am întâlnit cu profesorul Sextil Puşcariu, care fusese numit de Antonescu, în cursul guvernării noastre, Preşedintele Institutului Român de la Berlin. Numirea fusese cum nu se poate mai potrivită. Era o figură de mare savant, cunoscut în toată Europa pentru lucrările lui de filologie.

Profesorul Sextil Puşcariu a venit să mă vadă, dar nu pentru o chestiune ce privea specialitatea lui, ci pentru a contribui la clarificarea situaţiei interne din România. În esenţă mi-a spus următoarele: „El a mai jucat un rol istoric important când cu Unirea Bucovinei cu Patria-Mama. El era în 1918 la Cernăuţi şi prin acţiunile întreprinse de el, a contribuit la realizarea Unirii.

Acum simte el, are o certitudine interioară că este chemat să joace un rol asemănător. S-a ajuns la conflictul din Ianuarie 1941, dăunător pentru ţară. El crede că vorbind cu Generalul Antonescu, ar putea să obţină de la el o restabilire a relaţiilor de colaborare cu Mişcarea. În acest scop, a venit la mine ca să ceară din partea mea un fel de procură că este autorizat să trateze împăcarea dintre Mişcare şi Conducătorul Statului.

De ce mă aşteptau pe mine, ca să pună capăt libertăţii de care se bucurau legionarii din Berlin? Le era teamă ca eu să nu aflu ceva înainte de a se săvârşi operaţia şi să refuz să mai merg în Germania, după cum nu era exclus ca alţi legionari din grupul refugiat să prefere întoarcerea în ţară, cu toate riscurile ei, decât să fie trataţi ca delicvenţi de Gestapo. Odată piesa principală în mâna lor, adică persoana mea, autorităţile ştiau că, prin prezenţa şi influenţa mea, voi convinge toţi legionarii să se supună deciziei luate de guvernul german, de a ne interna cu domiciliu forţat în anumite localităţi.

Evacuarea noastră din Berlin a avut loc în 19 Aprilie 1941. Într-o bună zi, ni se comunică să ne facem bagajul pentru a pleca în noua noastră reşedinţă, situată în afara Berlinului. De fapt am fost transportaţi în localitatea unde era găzduit până acum grupul legionar de care am vorbit mai înainte, Berkenbrück. Aceştia, la rândul lor, erau destinaţi să plece în aceeaşi zi spre nordul Germaniei, în oraşul Rostock, unde li s-au pregătit nişte barăci. Deci noi, grupul conducătorilor din Ahornallee, le luam locul, exact în aceeaşi casă, situată pe malul râului Spree.

Comisarul Legath, care a asistat la plecare, ne-a dat voie să formăm front şi să le vorbesc celor ce plecau la Rostock. Ceremonia s-a petrecut în faţa casei. Era o zi frumoasă de primăvară. Le-am explicat necesitatea de a colabora cu guvernul german în perioada critică a războiului. Aici, pe pământ german, aveam datoria să acceptăm condiţiile în care ni se oferă ospitalitate, chiar dacă acestea nu sunt acelea pe care ni le-am dorit noi. Pe primul plan stă bătălia poporului german pentru salvarea civilizaţiei europene şi a creştinismului. Ne păstrăm totuşi intactă credinţa în biruinţa idealului legionar.

În final, l-am numit pe Nicolae Petraşcu, Secretarul General al Mişcării, ca şef al grupului care pleacă la Rostock, cerând tuturor să-l ajute şi să-l asculte. Cu multă emoţie, ne-am strâns mâna şi apoi legionarii au intrat în autobuzul care trebuia să-i transporte la Rostock. Am privit lung după ei, salutând cu braţul în sus, până ce vehiculul nu s-a mai văzut.

Deşi în principiu şi conform dispoziţiilor ce ni se puneau în vedere, nu aveam voie să părăsim localitatea, în realitate n-am ţinut seamă de această restricţie. Când unul, când altul plecam la Berlin cu trenul. Escapadele se făceau mai ales seara. Distanţa era de 70 de km şi într-o oră debarcam în capitala Reichului. Chiar în cursul nopţii sau a doua zi dimineaţa, camaradul plecat revenea la ora sculării şi dormea liniştit în patul lui. Hartig era la curent cu dispariţiile noastre din vilă, dar nu ne-a făcut niciodată vreo observaţie. Am dedus de aici că exista un consemn chiar din partea superiorilor lui de la Berlin ca să tolereze ieşirile noastre clandestine. Mai erau şi vizitele la Berlin, aprobate de Gestapo, fie pentru motive de sănătate, fie pentru a întâlni un prieten sau o rubedenie. Acestea se săvârşeau în cursul zilei şi aveau pecetea oficialităţii.

Cel mai asiduu călător de noapte, în cursul şederii noastre la Berkenbrück, era Constantin Stoicănescu. Cu toate că autorităţile germane ne-au scos din Berlin, pentru a nu le crea dificultăţi în relaţiile cu Antonescu, totuşi nu puteam renunţa la un minimum de contact politic în capitala Reichului. Trebuia să dispunem de un scut protector, atât contra atacurilor lui Antonescu, cât şi contra intrigilor ce se puteau ţese în sferele germane. Situaţia în care ne aflam acum nu era ceva definitiv. Puteam să ajungem şi mai rău, dacă nu eram atenţi la manevrele inamicului. Cum nu puteam să mă mişc cu uşurinţa celorlalţi, şi-a asumat Constantin Stoicănescu sarcina de a veghea frontul politic de la Berlin. Şi trebuie să recunosc că s-a achitat în mod strălucit de acest rol dificil.

Din punct de vedere administrativ, conducerea grupului şi-o asumase Vasile Iasinschi. El vorbea limba germană, ceea ce-i uşura legăturile cu personalul încredinţat de la centrala SD şi se ocupa de noi în chestiunile curente ale vieţii: cartele, bani de buzunar, cereri de plecare la Berlin sau de contact cu familiile din ţară. Când era vorba de lucruri mai importante, care atingeau sfera politicului, numai cei doi delegaţi, Legath şi Rademacher, erau competenţi să le trateze cu noi. Nici ei nu le rezolvau cu de la sine putere, ci le transmiteau la Berlin, la forurile superioare, unul la SD, iar celălalt la Externe. După toate probabilităţile, cele două organisme de conducere a Reichului, la un nivel mai înalt, se consultau şi dădeau soluţia la cererile noastre.

Grupul din Ahornallee se mărise la Berkenbrück cu alte câteva căpetenii legionare, admise de Centrala de la Berlin să rămână în grupul nostru: Viorel Trifa, fostul preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români; Dumitru Groza, fostul şef al Corpului Muncitorilor Legionari; Ilie Smultea, fostul şef al Frăţiilor de Cruce; Nicolae Horodniceanu, fostul şef al Patrimoniului Legionar; Virgil Mihăilescu, ajutorul lui Ilie Gârneaţă la conducerea „Ajutorului Legionar” şi Comandantul Legionar Gheorghe Dragomir-Jilava.

Echipa responsabilă de supravegherea noastră la Berkenbrück mai avea o instanţă intermediară. Deasupra de tot erau cei doi mari, Legath şi Rademacher, iar jos de tot se găsea Hartig, cu casa şi gospodăria. La un moment dat îşi face apariţia un nou personaj: Wolf, şeful Gestapo-ului de la Frankfurt am Oder. Rolul lui nu era exclusiv administrativ, ci avea şi atribuţii politice. Pe acestea nu le dezvăluiră, dar felul cum punea întrebările, cum iscodea gândurile şi planurile noastre, rezultă că conversaţiile noastre erau dezghiocate şi transmise la Berlin.

Wolf nu avea nimic din caracterul unui poliţist. Aparţinea noii şcoli de funcţionari ai Serviciului Secret şi era înzestrat şi cu o cultură aleasă. Manierele lui de a se purta cu noi erau ale unui perfect gentleman. Nu brusca, nu trecea niciodată peste pragul politeţii şi se simţea jenat de rolul neplăcut ce i s-a încredinţat pe lângă noi.

Marea lui slăbiciune era Constantin Stoicănescu. Wolf era un îndrăgostit de artă. Stoicănescu făcuse şi el Şcoala de Belle-Arte în ţară, încât s-au potrivit în gusturi şi idei. Wolf nu era făcut să fie poliţist şi nu ştiu cum a ajuns în acest post ingrat. Era un om de o rară sensibilitate sufletească şi până la urmă şi-a dat seama de nedreptatea ce ni se făcuse şi suferea împreună cu noi. Pe cât a putut şi îi îngăduiau condiţiile oficiul său, ne-a ajutat în relaţiile cu superiorii săi. În această privinţă, Stoicănescu a jucat un rol providenţial pe lângă el.

Dar în cursul acestor peregrinări artistice, Stoicănescu îi explica lui Wolf tragedia noastră. Aliaţi fideli ai Puterilor Axei, care am dat un tribut uriaş de sânge pentru a integra România alături de Italia şi de Germania, acum ne vedem azvârliţi la periferia evenimentelor, ajungând la situaţia umilitoare de a fi trataţi în Germania ca duşmani ai Reichului.

Legath nu venea aproape niciodată singur la Berkenbrück. Întotdeauna era însoţit de Rademacher şi numai în prezenţa amândurora eram invitaţi să stăm de vorba cu ei. Toate celelalte chestiuni care priveau viaţa noastră comunitară trecuseră în sarcina lui Wolf. Şi nu erau numai probleme de ordin administrativ, ci şi întrebări şi cereri care intrau în sfera politicului. Wolf le nota şi, când era cazul, ne aducea răspunsul ce-l primise de la Berlin. Acolo nu ştim cu cine se sfătuia, căci nu ne-a spus-o niciodată.

Scrisesem mai înainte că în Ahornallee nu aveam acces la conciliabulele lui Papanace şi Iasinschi cu cei doi reprezentanţi ai guvernului german. După strămutarea noastră la Berkenbrück, la prima vizita a acestor doi mandatari, am fost admis şi eu să fac parte din acest grup restrâns. Eram de acum delegaţi ai Mişcării Legionare, care stăteam faţă în faţă cu doi reprezentanţi ai guvernului german. Wolf nu participa niciodată la aceste întrevederi, având alte însărcinări pe lângă noi.

Ceea ce m-a izbit de la prima întâlnire, a fost duşmănia abia reţinuta ce ne-a arătat-o Rademacher. După toate probabilităţile, primise instrucţiuni de la superiorii săi să se poarte cât mai aspru cu noi. Era îndopat cu informaţiile ce le transmitea guvernul român Ministerului de Externe German, încât întrebările ce le punea erau mai degrabă ale unui procuror decât ale unui funcţionar însărcinat să facă o anchetă. Aproape toate discuţiile avute cu el, şi atunci, şi mai târziu, se refereau la capetele de acuzaţie ce ni le aducea Antonescu, vrând să afle nu adevărul, ci ce răspundem noi la ele. Noi şedeam în faţa lui ca în boxa acuzaţilor. Nu puteam să ne apărăm aşa cum am fi vrut, adică dovedind culpabilitatea lui Antonescu în dezlănţuirea aşa-zisei rebeliuni, ci ne obliga să ne limităm la cazurile concrete ce le aducea el în discuţie. Rademacher pleca de la principiul bine stabilit şi în afară de orice discuţie că noi suntem autorii rebeliunii, că noi ne-am ridicat contra autorităţii de Stat, pentru a-l răsturna pe Antonescu. Ceea ce-l interesa pe Rademacher era stabilirea gradului vinovăţiei noastre şi în special al anumitor conducători ai Legiunii. Antonescu era tabu, iar noi, deşi prieteni ai Reichului, ne-am angajat într-o acţiune care a pus în primejdie interesele Germaniei în sud-estul european. Führerul îi acorda lui Antonescu o încredere deplină, iar guvernul german nu este dispus să modifice actuala configuraţie politică din România. Situaţia Mişcării este aceea în care se găseşte astăzi şi nu se poate prevedea când s-ar putea face din nou apel la ea.

Ceea ce m-a determinat să fac acest pas îndrăzneţ, a fost claustrul politic în care ne găseam. Dacă nu întreprindeam ceva, înseamnă că noi înşine acceptam starea de delicvenţi politici, asupra cărora apăsa o sentinţă dictată împreună de Germania şi România. Este cert că cele două guverne s-au consultat şi au stabilit în comun tratamentul ce trebuie să ni se aplice. Antonescu nu putea împiedica fuga peste frontieră a legionarilor, dar putea să ceară germanilor să ne limiteze deplasările, pentru a nu întreprinde acţiuni dăunătoare guvernului român. Ministerul de Externe german a fost de acord cu acest punct de vedere, iar Hitler şi-a însuşit teza lui Ribbentrop. Nu mai era loc pentru alte interpretări, iar poliţia germană n-a făcut altceva decât să pună în aplicare o decizie a Führerului.

Caracteristica memoriului pe care l-am întocmit a fost că nu l-am atacat pe Antonescu. Am început cu lupta noastră şi cu sacrificiile pentru a determina ataşarea României de Puterile Axei. Am subliniat legătura ideologică dintre cele două mişcări şi mi-am exprimat afecţiunea ce i-o port Marelui Führer al Reichului.

Cert este că memoriul a ajuns şi am avut şi răspunsul Hitler, la scurtă vreme. Era de o brutalitate care m-a cutremurat. Cum numai eu semnasem documentul, mi se adresase mie cu ameninţarea că dacă mai săvârşesc astfel de acţiuni, risc să fiu extrădat în ţară. Declaraţiile mele nici n-au fost luate în considerare. Am fost tratat ca un prizonier politic, ce nu are alte drepturi decât acelea ce mi s-au stabilit pe cale administrativă.

Stranie atitudine! Noi îi manifestasem Führerului toată dragostea şi admiraţia noastră, iar el nu numai că era nesimţitor la declaraţiile noastre, dar ne izbea ca şi cum am fi săvârşit un act ostil intereselor Reichului.

Cu acest prilej, Hitler a dat o proclamaţie către poporul german, în care justifica începerea ostilităţilor contra Rusiei. Teza ce o susţinea era că a fost constrâns să rupă pactul de neagresiune cu Stalin şi să declare război Rusiei pentru a preveni un atac din răsărit. Stalin s-a făcut vinovat de o serie de agresiuni în spaţiul aflat sub dominaţia germană, cu scopul final de a-şi azvârli diviziile prin surprindere în răsăritul Europei.

Spre surprinderea şi amărăciunea noastră, când am citit proclamaţia lui Hitler, am descoperit că şi România ar fi căzut victima intrigilor sovietice, cu scopul de a o îndepărta de Puterile Axei. Şi cum au operat Sovietele în România? Nu prin partidul comunist sau prin mijloace subversive, ci prin penetraţia agenţilor bolşevici în interiorul Mişcării Legionare. Organizaţia, considerată chiar de la originile ei de ideologie anticomunistă, după spusele lui Hitler, căzuse pradă influenţelor bolşevice. Rebeliunea a fost un act provocat sub inspiraţia infiltraţiilor comuniste în Mişcare şi scopul ei a fost să creeze dificultăţi Reichului, în momentul unor mari decizii militare (Campania din Balcani).

Ribbentrop a fost mai explicit în declaraţia lui. A afirmat că Dumitru Groza, şeful Corpului Muncitorilor Legionari, ar fi un notoriu simpatizant al Rusiei Sovietice. Din sursă românească, de la Antoneşti s-a strecurat aceasta informaţie şi Ribbentrop n-a mai controlat-o, afirmând ca Dumitru Groza ar fi identic cu Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, care realmente era în cârdăşie cu comuniştii.

Nu ştiu în ce măsură Hitler şi Ribbentrop şi-au dat seama de enormităţile ce le debitau. În orice caz, poporului român i-au provocat o adâncă dezamăgire tocmai în ajunul războiului cu Rusia. Şi când ne gândim că tineretul înrolat sub arme era în proporţie covârşitoare simpatizant al Mişcării Legionare, ne dăm seama de mâhnirea acelora care erau chemaţi să lupte şi să cadă în acest conflict. Când începe un război de proporţii apocaliptice, cum a fost cel din Rusia, nu se loveşte şi nu se insultă o mişcare care a avut o linie anticomunistă impecabilă de la naşterea ei. Hitler a făcut o greşeala mai mult decât strategică; o greşeală de ordin moral, care lovea în fundamentele civilizaţia noastre. Cum e posibil să creadă cineva că mişcarea care a mers în Spania pentru a combate comunismul ateu, acum s-a făcut unealta Antihristului? Nu ştiu în ce ceas negru al vieţii lui a conceput Hitler această proclamaţie, dar cu aceasta mentalitate de dispreţ total faţă de oştile naţionaliste din alte ţări, nu putea câştiga războiul din răsărit.

Chiar înainte de a fi cartea oficial distribuită, am avut în mână o copie a acestui pamflet. Doamna Liliana Protopopescu, prin legăturile ei, reuşise să obţină un exemplar proaspăt ieşit din teasc, netăiat şi nelegat şi să mi-l trimită în Germania. N-a întârziat mult şi cartea s-a difuzat pe o scară largă în ţară, având grija Antonescienii ca să lase să se şi traducă, în limba germană, ceea ce li se părea mai important, pentru uzul Berlinului. În orice caz, în luna Iunie 1941, Pe Marginea Prăpastiei văzuse lumina zilei în ţară. Apariţia ei coincidea cu izbucnirea războiului şi rostul ei era ca să demonstreze ca naţionalismul şi anticomunismul Gărzii de Fier erau formule de exaltare ale tineretului care n-avea nici o valoare practică. La guvern, Mişcarea şi-a dovedit incapacitatea şi fără de energica intervenţie a Generalului Antonescu, ar fi dus Statul de râpă. România era la un pas de a se rostogoli în prăpastie.

E o carte plina de infamii, de la un capăt la altul al ei. Nu i se recunoaşte Mişcării nici un merit, nici o faptă bună şi toată străduinţa celui ce a redactat cartea – Ovidiu Vlădescu de la Preşedinţie, secretar civil al Generalului – a fost să demonstreze tulburările ce le-a provocat în viaţa publică a României, până la ultima ispravă: rebeliunea. În acest capitol nu putem decât semnala odioasa înscenare contra Gărzii de Fier din cartea Pe Marginea Prăpastiei. Sunt acumulate în ea atât de multe acuzaţii nedrepte, încât nu pot fi demascate decât printr-un studiu aparte.

Ceea ce vrem însă să amintim în acest capitol, este că cei doi Antonescu nu s-au dat în lături ca să terfelească şi memoria Căpitanului. În acest scop, cu o abundenţă de citate, vroiau să arate ca Mişcarea, prin însăşi doctrina ei mistică şi anarhică, era sortită să vină în conflict cu realităţile naţionale şi cu fundamentele Statului Roman. Nu e de mirare că în final au ajuns să fie manipulate chiar unele cadre conducătoare de către agenţii Moscovei.

Ca dovada a greşitei orientări a lui Corneliu Codreanu, se reproduce în aceasta carte scrisoarea adresată de Stelescu Căpitanului, din perioada când acesta trădase Mişcarea şi trecuse în tabăra duşmanilor Legiunii, necruţându-se nici lupta şi nici suferinţele Căpitanului. Totul este întinat şi murdărit în aceasta carte. Un document al celei mai abjecte degradări umane din partea autorilor ei.

Ca o culme a tuturor acestor lovituri, ne-a venit din ţară sfâşietoarea veste a împuşcării Colonelului Zăvoianu şi a unui grup de legionari la Jilava.

Colonelul Zăvoianu a fost condamnat la moarte de către Tribunalul Militar al Corpului II Armată Bucureşti şi sentinţa a fost executata în 28 Iulie 1941, în Fortul Jilava. Pe urmele Căpitanului, asasinat în Tâncăbeşti şi apoi îngropat în acest fort, păşea acum şi mântuitorul său din prigoana anilor 1933-1934, plătind cu viaţa ataşamentul sau faţă de idealurile Mişcării.

Dar cel care putea decide să prezinte cererea de graţiere Regelui, lipsea din capitală, ocupat cu treburi mult mai importante. Colonelul Zăvoianu a fost un loial susţinător al Generalului Antonescu, dar a fost în acelaşi timp şi un funcţionar conştiincios care a aplicat cu rigoare dispoziţiile de încarcerare ale asasinilor Căpitanului, cerând transferul lor la Jilava, ceea ce Generalul a consimţit. El n-a avut nici un amestec direct în răzbunarea din noaptea de 26-27 Noiembrie 1940. O serie de elemente care lucrau la Prefectura de Poliţie au participat la execuţiile de la Jilava şi fapta acestora a fost atribuită Colonelului Zăvoianu la proces. Aşa s-a ajuns la condamnarea lui la moarte. În realitate i s-a aplicat pedeapsa capitală pentru energia cu care a procedat împotriva călăilor perioadei carliste. Aceasta nu i s-a putut ierta de către cercurile oculte care operau în spatele lui Antonescu.

Odată cu Colonelul Zăvoianu, „au căzut ucişi de gloanţele duşmane” şi următorii legionari, condamnaţi pentru că au tras în prizonierii de la Jilava, în noaptea când se lucra la deshumarea osemintelor Căpitanului: Gheorghe Creţu, Marcu Octavian, Savu Constantin, Dumitru Anghel, Anghel Oprea şi Tănăsescu Ion.

Pentru executarea acestei misiuni ingrate n-au venit Rademacher şi Legath, la Berkenbrück, cum trebuia să se întâmple, data fiind importanţa ei, ci l-au trimis pe Wolf de la Frankfurt/Oder. Acesta era vădit jenat când ne-a prezentat actul ce trebuia să-l semnăm. Nici n-a încercat măcar să ne convingă de necesitatea declaraţiei. Ne-a dat hârtia şi ne-a lăsat să ne sfătuim noi între noi. Exista o fotografie în Albumul Legionar, în care s-a prins tocmai acest moment de mare confuzie.

Nu aveam voie să transmitem scrisori în ţară familiilor noastre, decât prin mijlocirea Gestapoului. Acesta strângea scrisorile de la legionari şi apoi le distribuia adresanţilor prin legaturile cunoscute de el. În scrisori, era interzis să se scrie altceva decât chestiuni care priveau familia. Nu aveam voie să ne adresăm guvernului german decât exclusiv prin mijlocirea persoanelor desemnate de el, adică puteam să informăm sau să cerem ceva urmând filiera: Rademacher, Legath, Wolf sau alţii eventual.

Dacă refuzam, intram inevitabil în conflict cu guvernul german, cu consecinţe imprevizibile, eventuala internare a noastră într-un lagăr de concentrare. Am semnat cu inima tremurândă şi cu multă amărăciune în suflet. Camarazii noştri de ideologie nu ne-au cruţat nici aceasta umilinţă. De acum eram un fel de vânat liber, căci oricând poliţia putea inventa pretextele necesare pentru a ne azvârli în lagăr de concentrare sau pentru a ne da pe mâna zbirilor lui Antonescu.

Situaţia politică a Mişcării Legionare în acele momente era cum nu se putea mai rea. Ni se tăiase orice perspectivă. Eram înconjuraţi numai de duşmani. Eram striviţi între două forţe. În ţară, Antonescu, sprijinit de prezenţa militară germană în România, umpluse închisorile de legionari. Consiliile de război îi judecau şi îi condamnau la sute de ani de închisoare şi, nu în puţine cazuri, pronunţau sentinţe capitale. Posesia unei arme de foc era suficientă ca legionarul să fie trimis în faţa plutonului de execuţie. O teroare indescriptibilă domnea în toata ţara. Toată presa era sub controlul guvernului şi împiedica orice informaţie care ar fi putut servi adevărului. Tot ce scria în ziare, avea ca obiectiv denigrarea Mişcării Legionare. Nici pe timpul lui Carol nu se ajunsese la acest nivel lugubru de dezinformare a opiniei publice.

Legionarii refugiaţi în Germania au suferit un tratament asemănător. Nu se puteau manifesta politic Nu aveau voie să protesteze sub nici o formă contra nedreptăţilor din ţară sau contra măsurilor vexatorii ce ni le aplica guvernul german. În ţara şi în exil, cele două guverne acţionau convergent cu scopul de a înăbuşi orice reacţie a Gărzii de Fier. Eram reduşi la neputinţă şi nu se putea prevede nici o schimbare în statutul nostru. Dimpotrivă, prin semnarea documentului de care am vorbit, oricând puteam fi internaţi în lagăr de concentrare sau predaţi lui Antonescu.

Concepţia lui Hitler era fundamental eronată. Momentul militar nu putea fi desprins de momentul politic. Clausewitz spunea că războiul nu-i decât continuarea politicii cu alte mijloace. Dar în acest moment, când se înfruntau două lumi, două forţe ideologice, cu atât mai mult trebuia să se dea precădere factorului politic. Ori germanii au eliminat factorul politic din campania din răsărit. În România, pe camarazii lor de ideologie i-au lăsat în închisori, când aceştia erau chemaţi să intensifice la maximum naţionalismul românesc, pentru a se înfrunta cu o alta ideologie pe câmpul de luptă.

Hitler a pierdut războiul din Rusia politic şi nu militar. A ignorat forţele vii ale popoarelor. El trebuia să mobileze toate energiile naţionale şi creştine ale Europei, pentru a le azvârli contra ateo-marxismului. Modul în care a tratat Mişcarea Legionară a avut grave repercusiuni asupra întregului război. Popoarele Europei şi-au dat seama, după lecţia din România, că Hitler nu e un protagonist al unei noi lumi, al unei ordini noi europene, bazată pe ataşamentul de realităţi naţionale, ci un continuator al vechiului imperialism germanic.

„Prin fixarea mea cu domiciliu obligatoriu la Berkenbrück de către autorităţile Reichului, centrul de greutate al Mişcăii s-a deplasat din ţară în acest punct geografic din Germania. Cu toate ca nu eram în acest sat decât câteva persoane – un grup de fruntaşi ai Legiunii – lumea legionară, oriunde se găsea, în ţară sau peste hotare, nu s-a risipit, ci aştepta ca şi în trecut, semne de viaţă de la mine. În această parte a lucrării mă voi ocupa de răspândirile legionare din Europa, de ariile unde se găseau concentrări legionare şi care acţionau în concordanţă cu noi.”

Marea majoritate a maselor legionare care au scăpat de arestare, dezorientate de întorsătura evenimentelor, s-au retras de pe primul plan, de teama să nu împărtăşească soarta celor închişi O minoritate activă s-a regrupat în toate judeţele şi au început să se organizeze.

În primăvara lui 1941, Preotul Boldeanu a fost arestat de poliţie în împrejurări dramatice. A fost denunţat de un camarad venit din provincie şi care-i solicitase o întrevedere. La locul întâlnirii, a apărut un grup de agenţi care au pus mâna pe el. Ce se întâmplase? Legionarul ce trebuia să se întâlnească cu Preotul Boldeanu a fost prins cu un pistol la el. Conform legilor proaspăt confecţionate de Antonescu, oricine se găsea în posesia unui revolver, putea fi condamnat la moarte şi executat. Ca să scape de moarte, legionarul respectiv şi-a luat angajamentul faţă de poliţie să-l predea pe şeful organizaţiei legionare. Aşa a fost capturat Preotul Boldeanu şi, după condamnare, depus la Văcăreşti.

După sfărâmarea Iugoslaviei de către armatele germane, în Aprilie 1941, Banatul Sârbesc a rămas sub administraţia Reichului. Aceasta s-a datorat faptului că în Banatul sârbesc trăia o puternica minoritate germană din grupul şvabilor. Ungaria râvnea să pună mâna pe această parte a Banatului, dar Hitler, pentru a nu provoca nemulţumiri în România, în preajma războiului cu Rusia, a decis să amâne satisfacerea revendicărilor maghiare până la încheierea ostilităţilor, când va putea dicta singur pacea în Europa.

Pentru fugarii legionari, prin dispariţia Statului iugoslav, s-a deschis o nesperată poarta de ieşire din România. Grănicerii sârbi dispăruseră şi nu mai rămăseseră la frontieră decât grănicerii români. Trecerea frontierei devenise uşoară dar mai important era faptul că, în Banatul sârbesc, acum sub administraţie germană, au găsit o populaţie românească primitoare, dispusă să-i găzduiască din toata inima.

Încă de mai mulţi ani, duhul legionar a pătruns între românii din Banatul Sârbesc prin tinerii care învăţau la şcolile secundare şi la Universităţile din România. Tot aşa de puternică a fost şi influenţa organizaţiei noastre din Banat. Prin legaturi de rudenie şi prin relaţii comerciale între cele două părţi ale Banatului, s-a format o comunitate de destin, care a ajuns să-şi dea roadele tocmai în această perioadă de prigoană antonesciană.

Personalitatea cea mai reprezentativa a legionarismului din Banatul Sârbesc a fost Pavel Onciu, legionar format la Bucureşti care, după ce au început arestările din România, s-a reîntors la Vatra, în satul său natal, fruntaşa comună Uzdin. Dându-şi seama de rolul determinant ce-l poate juca acest fragment de românism în marea bătălie de supravieţuire a Legiunii, Pavel Onciu, de când s-a întors acasă, a început să organizeze în toate satele româneşti din aceasta provincie cuiburi de legionari, a căror misiune principală era să găsească adăpost pentru fugarii din ţară. Orice legionar care trecea frontiera găsea o casa de român, care să-i ofere un loc de dormit şi pâinea de toate zilele.

Legionarii ar fi putut să rămână multă vreme pe plaiurile acestea, dacă nu ar fi fost pârâţi de la Bucureşti. Antonescu era tot atât de mult preocupat şi de legionarii care scăpaseră peste hotare. De îndată ce Antonescu a fost informat că în Banatul Sârbesc s-au adunat numeroşi legionari fugari, a cerut Berlinului să-i îndepărteze de la frontieră, constituind un pericol pentru regimul său. Aşa se face că de îndată ce se strângea în aceasta provincie un grup mai numeros de legionari, autorităţile germane de ocupaţie îi puneau în vedere lui Onciu să-i trimită la Belgrad, pentru a fi expediaţi Germania. Cu puţine excepţii, aproape toţi legionarii liberi din Banatul Sârbesc au fost culeşi de prin sate şi transportaţi în Germania. Măsura nu se aplica legionarilor localnici. Aceştia fiind de naţionalitate sârbă, au beneficiat de Statutul acordat de administraţia germană tuturor locuitorilor acestei provincii.

Dintre toate ţările de emigraţie legionară, pe primul plan al ospitalităţilor acordate fugarilor legionari, trebuie menţionată Bulgaria. Nu numai că autorităţile bulgare au oferit toate înlesnirile necesare camarazilor noştri care au reuşit să treacă Dunărea, acte, transport, găzduire, dar şi populaţia acestei ţări s-a întrecut în a-şi arăta prietenia şi dragostea faţă de aceşti tineri alungaţi din patria lor. Ce tragică soartă! Românii lor de sânge îi urmăreau ca fiarele pe tinerii care şi-au închinat viata idealului de mărire naţională, iar nişte străini, bulgarii de dincolo de Dunăre, îi primesc în casele lor şi îi admiră ca pe nişte eroi.

Trecerea în Bulgaria s-a efectuat prin două puncte de frontieră: pe la Turnu-Măgurele şi pe la Giurgiu-Rusciuc. Garnizoana din Turnu-Măgurele, judeţul Teleorman, şi-a luat misiunea faţă de Comandamentul de la Bucureşti să ajute valului de legionari fugari ca să treacă Dunărea. În acest scop, legionarii din Turnu-Măgurele au luat contact cu un barcagiu din comuna Islaz, judeţul Romanaţi tot camarad de-al nostru. Acesta de nenumărate ori a trecut noaptea Dunărea cu barca lui de pescuit, reuşind să salveze mulţi legionari fugari.

Treceri peste Dunăre s-au mai săvârşit şi cu ajutorul trupelor germane. Aceştia fie soldaţi, fie ofiţeri români mânaţi doar de sentimentul de camaraderie, ştiind că legionarii sunt prietenii Marelui Reich şi sunt pe nedrept loviţi de Antonescu, şi-au luat riscul de a-i scoate pe fugari în maşinile lor şi să-i treacă peste podurile de pontoane ce le-au construit de la Giurgiu la Rusciuc şi altul de la Turnu-Măgurele la Nicopole.

Un exemplu al ospitalităţii autorităţilor bulgăreşti îl ilustrează Guvernatorul oraşului Plevna. Acesta aflând de prezenţa unor legionari în fieful lui administrativ, i-a invitat să-l viziteze. Grupul legionar a avut cu guvernatorul o lungă conversaţie, vorbindu-se în limba franceză. Guvernatorul şi-a exprimat marea lui admiraţie pentru Căpitan şi Legiune. Deplânge condamnarea şi asasinarea lui Corneliu Codreanu. Această întrevedere a avut loc în Martie 1941. „Pentru noi bulgarii, a spus el, dacă ar fi trăit Corneliu Zelea Codreanu, l-am fi acceptat ca Führer al Balcanilor” a atacat poziţia lui Antonescu faţă de Garda de Fier. La sfârşitul declaraţiei sale a spus: „O mişcare cu fruntea sus, nu va pieri niciodată”.

Paralel, Antonescu a intervenit la Berlin pentru a obţine evacuarea legionarilor din Bulgaria. Germanii vrând să-i facă pe plac, pentru trupele ce le aşteptau de el în iminentul conflict cu Rusia, au luat măsuri prin Legaţia lor din Sofia, ca nucleele legionari din Bulgaria să fie transportate cât mai repede în Germania.

Mai târziu numărul refugiaţilor s-a mărit cu elemente din toate provinciile româneşti. În Iunie 1941, se aflau în jurul Sofiei peste 30 de legionari, repartizaţi între cele două localităţi, între care îi menţionăm pe Chirilă Ciuntu, Ion Potecaş, Dr. Mircea Muşetescu, Nicolae Teban, Vică Negulescu, Vasile Mailat, Ing. Aurel Ionescu.

Hitler l-a informat pe Mussolini de întâmplările din România şi de decizia lui de a-l sprijini pe Antonescu contra Gărzii de Fier. Cum Mussolini se afla la mare strâmtoare pe ambele teatre de operaţiuni, s-a aliniat poziţiei adoptate de Führer şi a aprobat decizia acestuia nici nu se putea face altceva, căci salvarea Italiei şi a regimului său depindea acum exclusiv de ajutorul german. De altă parte, însuşi Mussolini, de când s-a asociat cu Hitler, formând împreuna Axa Roma-Berlin, a renunţat la rolul său de şef primordial al naţionalismului european, spre care se îndreptau toate speranţele mişcărilor de renaştere naţională ce apăruseră în mai toate ţările continentului nostru. Mussolini suferise o dublă decapitare a poziţiei lui politice în Europa: pe plan militar se dovedise că Italia nu era o mare putere, cum pretindea până atunci. În Albania, trupele italiene au fost bătute de greci, iar în Mediterana, supremaţia ei navala s-a dovedit a fi un mit, neputând să se măsoare cu flota engleza. Pe plan ideologic, Mussolini renunţase să mai exercite prerogativele lui de „primus inter pares” al naţionalismului european, cedând şi pe acest teren întâietatea naţional-socialismului.

La întâlnirea cu Hitler, din Ianuarie 1941, Mussolini n-a încercat nici cel puţin să ceara o explicaţie Führerului, asupra conflictului Garda de Fier – Antonescu, ci a acceptat din capul locului decizia luată de acesta. Ce deosebire faţă de dictatul de la Viena, când Contele Ciano şi-a impus faţă de Ribbentrop şi punctul lui de vedere, favorabil ungurilor. Acum Mussolini stătea ca un elev ascultător în faţa lui Hitler, care decidea soarta Europei.

Ajungând în aceasta stare de descompunere, Mussolini, prizonier al lui Hitler, iar Ciano sabotând Puterile Axei, regimul fascist nu ne putea ajuta, nici cel puţin în problema găsirii unui refugiu în Italia.

Pentru noi ar fi fost de enormă importanţă politică dacă în Italia am fi găsit un al doilea centru de concentrare al căpeteniilor legionare, urmărite de injustiţia antonesciană. N-am mai fi fost la discreţia Reichului german, ci s-ar fi putut crea un echilibru politic între cele două Capitale ale Axei. Italia era departe, era greu de a ajunge acolo peste Iugoslavia, iar acei ce ne-ar fi putut ajuta, reprezentanţii Legaţiei italiene de la Bucureşti s-au eschivat de la orice răspundere. Nicolae Petraşcu Secretarul General al Mişcării ceruse o audienţă lui Ghigi, ambasadorul italian la Bucureşti după 23 Ianuarie 1941, pentru a-i explica situaţia şi a-i cere sprijinul guvernului italian. Nu numai că n-a primit nici un răspuns, dar, pur şi simplu, i s-a refuzat audienţa. Ghigi urma instrucţiunile lui Ciano, care de comun acord cu Ribbentrop, luase atitudine contra Mişcării Legionare. În momentul acesta, pentru noi, Axa Roma-Berlin s-a redus la Berlin, căci Roma refuza să-şi mai exercite influenţa ei la Bucureşti lăsându-l pe Hitler să-şi spună ultimul cuvânt în conflictul ce l-am avut cu Antonescu. Mussolini, deşi fondatorul naţionalismului european, nu şi-a dat seama nici de valoarea Legiunii şi nici de urmările ce le-ar putea avea pentru soarta întregii Europe alungarea ei de la putere, cu ajutorul trupelor germane.

Situaţia noastră, precară în ambientul italian, s-a agravat şi mai mult prin defecţiunea ministrului nostru de la Roma, Ion Victor Vojen. Acesta, cum a aflat de întorsătura luata de evenimentele de la Bucureşti a crezut că-şi poate salva postul dacă se ataşează Generalului Antonescu. Nu numai că Vojen nu a demisionat după consumarea loviturii de Stat a lui Antonescu contra Mişcării Legionare, cum era şi firesc, din solidaritate cu camarazii lui asasinaţi, închişi sau fugăriţi, ci a rămas mai departe ca ministru plenipotenţial la Roma, asigurându-l pe General de devotamentul său. Vojen se împrietenise cu Ciano şi acesta l-a sfătuit să se orienteze după punctul de vedere adoptat în comun de guvernul italian şi cel german. Dar nici sprijinul lui Ciano nu l-a salvat de dizgraţie. Peste câteva luni, a fost înlocuit cu Grigorcea şi s-a întors în ţară. În drum spre România, în primăvara lui 1941, a trecut pe la Berlin şi, cu acest prilej, ne-a vizitat la Berkenbrück. În faţa tuturor camarazilor de aici, Vojen ne-a împărtăşit impresiile ce le-a cules asupra persoanei mele din contactele ce le-a avut Roma şi la Berlin. „Horia Sima, spunea el pe un ton arogant, este foarte bun în acţiuni ofensive, de distrugere a unui regim, dar nu-i capabil în arta guvernării, un lamentabil om de Stat”. Pentru situaţia în care mă aflam eu atunci, încolţit de duşmani din toate părţile, un elementar bun simţ l-ar fi sfătuit să-şi ţină pentru sine impresiile culese din cercurile lui Ciano şi ale Ministerului de Externe german.

Prin forţa împrejurărilor, Italia n-a putut servi ca punct de refugiu pentru legionarii fugari, deşi ne bucuram de multe simpatii în înaltele cadre ale partidului fascist. Grupul legionar de aici s-a redus la un mănunchi de oameni, adunaţi la întâmplare, care au reuşit să iasă din ţară pe diferite căi. În primul rând trebuie menţionat Profesorul Găzdaru, Directorul Şcolii Romane de la Roma, care, după lovitura lui Antonescu, a fost destituit.

În Octombrie 1942 grupul legionar de la Roma s-a mărit cu sosirea lui Aurel Răuţă de la Berlin. Acesta lucra la Camera de Comerţ româno-germană şi de teamă să nu fie trimis şi el la Rostock, a trecut în Italia. La sosirea lui Răuţă, grupul legionar din Italia era structurat în modul următor: şef al garnizoanei de la Roma era Nicolae Caranica, iar Profesorul Dimitrie Găzdaru avea conducerea politică a grupului. EI Întreţinea legaturi cu Secretariatul partidului fascist.

Într-o singură ţară, intrigile lui Antonescu n-au putut să prindă teren: în Spania. Cu toate ca nemţii îl secondau şi la Madrid pe Antonescu, prin reprezentanţii lor diplomatici, încercând să-i determine şi pe spanioli să adopte aceeaşi postură de distanţare de Mişcare, manevra lor combinată nu le-a reuşit. În Spania, în 1941, Falanga reprezenta încă o forţă politică. Ministrul de Externe al Spaniei era Ramon Serrano Sunner, figură notorie a mişcării şi cumnat al lui Franco. În scurtul interval cât a funcţionat ca ministru plenipotenţial al României la Madrid, Radu Ghenea a izbutit să câştige simpatia cercurilor conducătoare falangiste şi s-a împrietenit chiar cu Serrano Suner. În casa lui Ghenea, vizitatorii pot vedea până astăzi o fotografie a fostului ministru de Externe al Spaniei din timpul războiului, cu o afectuoasă dedicaţie pentru ministrul nostru la Madrid. Această prietenie nu s-a întrerupt nici după ce Radu Ghenea a părăsit postul şi n-a mai fost ministru.

Când s-a auzit de lovitura de Stat a Generalului Antonescu şi de marea prigoană dezlănţuită contra Legiunii, Radu Ghenea n-a şovăit nici o clipa şi şi-a înaintat telegrafic demisia la Bucureşti. Prietenii falangişti aşteptau cu mare interes să vadă cum va reacţiona ministrul nostru la Madrid. Când au aflat de fulgerătoarea lui demisie, l-au felicitat din toată inima şi gestul acesta a contribuit enorm la popularitatea Mişcării în Spania. În timp ce în celelalte capitale europene aflate sub influenţa germană, ziarele vorbeau rău de Mişcare, presa spaniolă, aproape unanim, a luat apărarea legionarilor, în articole publicate la loc de frunte. Radu Ghenea a fost consultat în aceste zile nu numai de oameni politici, dar şi de personalităţile culturale de la Madrid, care îi cereau lămuriri asupra absurdelor evenimente din România.

Scriitorul Constantin Gane, ministrul român la Atena, a urmat linia de conduită a lui Radu Ghenea, prezentându-şi şi el demisia. Nu tot aşa s-a întâmplat la Roma, unde Victor Vojen spera să-şi salveze situaţia, rămânând mai departe în funcţie, dacă se va alătura regimului militar al lui Antonescu, ieşit din lovitura de Stat. Radu Ghenea, fiind prieten din ţară cu Victor Vojen, în faţa ezitărilor acestuia, i-a trimis o telegramă la Roma, cerându-i să-şi dea demisia. Vojen i-a răspuns cu o altă telegramă în care îl sfătuia: „Fă-te că nu ştii nimic”. Atunci Radu Ghenea l-a trimis la Roma pe ataşatul comercial Mihail Enescu ca să-l convingă pe Vojen să se alinieze poziţiei lui. Cu toata pledoaria viguroasă a lui Enescu, acesta a refuzat să ia în considerare propunerea lui Radu Ghenea, încheind discuţia cu următoarele cuvinte: „Spune-i lui Radu că am murit odată. Nu vreau să mor a doua oară”. Vroia să spună ca în timpul exilului din Germania, 1938- 1940, a fost un desţărat, un om fără patrie. Nu mai vroia să ajungă în aceeaşi situaţie. Enescu s-a întors la Madrid, la începutul lui Februarie, vădit contrariat de refuzul lui Vojen.

Mihail Enescu a fost ataşat comercial la Madrid, numit de George Demetrescu.

Dar povestea cu Radu Ghenea nu s-a terminat. Când a izbucnit războiul contra Rusiei, 22 Iunie 1941 Radu Ghenea a trimis prin Ministerul de Externe spaniol o scrisoare guvernului român, că dacă i se garantează că va merge pe front, el, ca ofiţer de rezervă, se întoarce în ţară. Scrisoarea a fost predată de Casa Rojas, Ministrul Spaniei la Bucureşti, Ministerul de Externe român. Răspunsul guvernului român a fost favorabil. Dar, la scurt timp, Radu Ghenea primeşte o telegramă de la Casa Rojas, prin care acesta îl avertizează să nu se întoarcă, deoarece după informaţiile lui, va fi băgat în închisoare.

La Paris se găseau, la Crăciunul anului 1931 circa 60 de legionari, studenţi şi oameni de cultură, între care strălucea şi doctrinarul Emil Cioran.

Şeful grupului legionar era inginerul Ion Christescu, care-şi pregătea doctoratul în inginerie. Grupul legionar de la Paris constituia o forţă compactă şi disciplinată. Între studenţii din acest grup se mai aflau Alexandru Mateescu-Frâncu, Lucian Bădescu şi Faust Brădescu.

În toiul prigoanei dictaturii regale, s-au făcut şi asupra grupului de studenţi de la Paris presiuni din partea guvernului din ţară, pentru a-l intimida şi dezagrega. Încercările au venit prin autorităţile consulare şi prin ataşatul militar, dar fără nici un rezultat. Ameninţările s-au exercitat cu ajutorul vizelor militare. Li se refuzau aceste vize şi chiar erau ameninţaţi să fie ridicaţi şi trimişi în ţară „manu militari”. În cele din urma, Colonelul Tomoroveanu, ataşatul militar, în urma contactelor avute cu studenţii, a luat o atitudine mai tolerantă, realizându-se un fel de „modus vivendi”.

Victoria de la 6 Septembrie 1940, a provocat o explozie de bucurie în rândurile studenţimii de la Paris. În faţa Bisericii din rue Jean de Beauvais, a fost ars portretul regelui calau. În cursul guvernării legionare s-a editat lucrarea lui Paul Guiraud, denumită Codreanu et la Garde de Fer.

Odată cu proclamarea Statului Naţional Legionar, autorităţile române de la Paris, ambasadă şi consulat, şi-au schimbat şi ele atitudinea. Legionarii nu mai erau duşmanii poporului, ci „persona grata”. Li s-au oferit fel de fel de sugestii şi uşurinţe pentru a-şi exercita misiunea lor de propagandişti. Grupul legionar trecuse în acest moment de sub comanda inginerului Christescu sub conducerea lui Faust Brădescu. Acesta a statuat ca grupul nu se amesteca în serviciile oficiale, păstrându-şi unitatea şi acţiunea lui aparte. Nici un funcţionar al ambasadei române, cunoscut prin ostilitatea lui, n-a suferit vreo vexaţiune din partea legionarilor.

Dar după 21 Ianuarie 1941, situaţia s-a schimbat din nou. Vechii oponenţi şi-au reluat atitudinea lor duşmănoasă de ură şi dispreţ contra legionarilor. Au reînceput şicanele.

Când în urma fugii lui Horia Sima în Italia, legionarii din Germania au fost trimişi la Buchenwald, Gestapo-ul de la Paris a început arestări şi în grupul de la Paris. Dar nu s-au semnalat decât câteva cazuri de arestare şi deportare: Mircea Achim şi Zaharia. Aceştia au fost transportaţi la Buchenwald. Un alt legionar căutat de Gestapo, Eremia Şocariciu, a reuşit să fugă. S-a ascuns în Bretania, unde a stat tot timpul ocupaţiei. Restul grupului legionar n-a avut de suferit nimic. Şi-a continuat viaţa lui de şedinţe şi cuib. E de remarcat că atitudinea de strictă neutralitate, impusă grupului de şefii lor, i-a scutit pe legionari să aibă neplăceri, nici în cursul ocupaţiei şi nici la sfârşitul ei.

Datorita acestei echipe, în Decembrie 1945, a apărut primul număr al gazetei Dacia, tribună de luptă naţională. A fost prima publicaţie românească după terminarea războiului. Dacia a apărut sub conducerea a trei legionari: Faust Brădescu, Dumitru Paulescu şi Ion Ţolescu.

Apariţia Daciei a provocat o puternică reacţie în sânul partidului comunist, care domina pe atunci scena politica a Franţei. Presa comunistă a atacat cu furie Dacia şi pe condeierii ei.

Mai târziu, echipa Dacia emigrând în Brazilia, a continuat apariţia acestei publicaţii la Rio, devenind organul de orientare şi susţinere al exilului românesc din aceasta ţară.

Cum era şi firesc, atacurile lui principale s-au concentrat la Berlin. Antonescu nu era mulţumit cu situaţia ce ne-o rezervase Hitler, de prizonieri în semilibertate ai Reichului. Vroia să-l determine pe Führer să ne restrângă şi mai mult libertatea de mişcare, pentru ca, mai târziu, să obţină, într-o conjunctura favorabila, extrădarea noastră.

Abia ne-am instalat la Berkenbrück, şi mi s-au semnalat atacuri din ce în ce mai intense şi mai perfide contra grupului legionar din Germania. Campania principală de defăimare se desfăşura la Bucureşti, unde guvernul român găsise un interlocutor binevoitor, în persoana noului ministru al Reichului, Manfred von Killinger. Acesta, fără să mai verifice autenticitatea acuzaţiilor ce ni se aduceau, le transmitea, tale-quale, la Berlin. Regimul antonescian era tot mai activ şi în capitala Reichului. Prin Legaţia română din Berlin sau prin diverşi emisari trimişi de la Bucureşti, mereu agitau problema legionară, cu speranţa de a obţine eliminarea acestui pericol potenţial. Antonescu era permanent obsedat de ideea că germanii odată şi odată vor recurge din nou la legionari. Am fost mereu hărţuiţi în aceasta perioada de denunţurile intrigile şi calomniile care curgeau la Ministerul de Externe german pe ambele filiere, cea de la Bucureşti şi cea de la Berlin. Sub presiunea lor am fi ajuns în fundul prăpăstiei, dacă n-am fi dispus chiar la Berlin de un mănunchi de oameni excepţionali care, prin munca şi inteligenţa lor, nu ar fi format un puternic baraj de ocrotire a noastră.

În această luptă titanică, din care n-a transpirat mai nimic public, garnizoana din Berlin şi-a câştigat o glorie nepieritoare, dând o luptă corp la corp, zi şi noapte, cu hienele lui Antonescu. Garnizoana Berlin era constituită din două corpuri, care urmăreau paralel acelaşi ţel: să apere centrul de la Berkenbrück de a fi încercuit şi răpus de forţele duşmane. Era mai întâi garnizoana propriu-zisă, aflată sub conducere inginerului Nicolae Smărăndescu. Acesta reuşise scape de a fi internat şi chiar obţinuse un post de vorbitor la Radio Donau, emisiunea românească. În fiecare seară, românii din ţară auzeau glasul lui sonor, de bariton, anunţând ştirile zilei. La urma, Smărăndescu încheia jurnalul cu vechiul salut, pus în aplicare pe timpul guvernării noastre: „Dragi camarazi, noapte bună”. Era o reconfortare şi un semn de speranţă pentru soţiile a mii de legionari, care gemeau sub jugul antonescian. Nae Smărăndescu constituise doi cuiburi: unul din vechile elemente legionare, acelea care aparţinuseră primului exil, din anii 1938-1940, la care s-au adăugat alţii, recent ieşiţi din ţară, care reuşiseră să scape de ochiul vigilent al Gestapo-ului puteau trăi liber la Berlin. Al doilea cuib aflat sub comanda lui Nae Smărăndescu era constituit din studenţii legionari. Aceştia nu intrau în categoria refugiaţilor politici. Aveau paşapoarte româneşti şi, ca atare, nu erau ameninţaţi să fie internaţi. Prin statut lor aparte, prin libertatea de care se bucurau, au fost de un imens folos pentru acţiunile noastre întreprinse la Berlin. Erau elemente de legătură şi de curierat în clandestinitatea la care eram condamnaţi să acţionăm în acea perioadă.

Paralel se formase o altă echipă, care-şi desfăşura activitatea precumpănitor pe planul politic şi care adus servicii excepţionale Mişcării. Din acest grup de intervenţie contra intrigilor şi loviturilor ce le primeam aproape zilnic din partea frontului antonescian în plină ofensivă pentru dărâmarea noastră totală, am remarcat, în primul rând, pe Mircea Dimitriu. Acesta fusese în ţară creatorul Centrului Studenţesc Timişoara. În prigoana din 1938, a reuşit să scape de arestare şi s-a refugiat la Berlin. Aici a acţionat în cadrul primului exil legionar 1938-1940, pentru ca, în cursul guvernării noastre, să fie numit şef al garnizoanei Berlin. El a stat tot timpul la Berlin, fiind înscris la Politehnica Charlottenburg. Având paşaport român, n-a căzut în categoria refugiaţilor politici şi a scăpat de a fi internat în lagărul de la Rostock. Lunga şedere a lui Mircea Dimitriu la Berlin i-a permis acestuia să-şi creeze relaţii în anumite cercuri germane de interes pentru lupta noastră: presă, radio, poliţie, ziaristică, diplomaţie. Aceste legături ne-au fost apoi de mare folos în perioada tulbure în care ne găseam noi, căpeteniile reduse la neputinţă şi aflate în imposibilitatea de a face ceva pentru apărarea cauzei noastre. Mircea Dimitriu a fost un fel de reprezentant diplomatic al Mişcării în contact cu acele cercuri germane care aveau simpatie pentru Mişcare, dar care erau dezorientate de avalanşa de calomnii ce veneau din ţară şi nu ştiau cum să ne ajute. Mircea Dimitriu le furniza informaţiile necesare pentru orientarea lor în jungla antonesciană. În anii 1941-1942, a fost un sol neobosit al celor zăvorâţi la Berkenbrück. Cu tact, cu inteligenţă şi cu o energie mereu reînnoită, redus la nişte mijloace precare, Mircea Dimitriu reprezenta permanenţa noastră pe teren. Funcţia lui principală era să aibă întrevederi cu acele persoane din administraţia germană care se interesau de cauza noastră, explicându-le cu un material informativ de primul rang, cum am ajuns în situaţia în care ne găsim. Cu tenacitate şi răbdare, a demonstrat, rând pe rând, la toţi cei ce vroiau să ne asculte, ţesătura de minciuni cu care Antonescu vroia să-i îmbrobodească pe nemţi, prezentându-ne ca pe nişte anarhici şi bolşevizanţi. Fireşte că el n-a reuşit să modifice hotărârea Führerului şi nici să risipească atmosfera de neîncredere ce domnea la Wilhelmstrasse contra noastră, dar a demonstrat că ceva nu este în clar în atitudinea lui Antonescu, ca furia lui contra noastră nu e naturală şi că are anumite dedesubturi care pot dăuna Germaniei.

Un al doilea element care ne-a ajutat enorm la aceasta încăierare surdă între atacurile oficiale de la Bucureşti şi linia noastră de apărare, a fost camarada Tiana Silion. Aceasta aterizase şi ea la Berlin, în perioada exilului 1938-1940 şi chiar reuşise să obţină un post de locutoare la Radio Donau, emisiunea românească. În perioada guvernării noastre, n-a părăsit Berlinul, încât atunci când au sosit noile valuri de refugiaţi, Gestapo-ul n-a asimilat-o acestora. Statutul ei a rămas, ca şi al lui Mircea Dimitriu, de persoană liberă la Berlin.

Trebuie să adaug că relaţiile acestor stâlpi ai activităţii noastre la Berlin au pătruns şi în sectorul diplomatic. La Legaţia Română rămăseseră câţiva funcţionari care nu fuseseră epuraţi de urgia antonesciană. După plecarea lui Constantin Greceanu, Generalul a numit ca ministru al României la Berlin pe Bossie, un diplomat de carieră. Acesta servea noului guvern, dar nu cu zelul unui antonescian convins. Aşa se face că la Legaţie au putut rămâne o serie de funcţionari care ne simpatizau. Între aceştia s-au distins prin sprijinul ce ni l-au dat: Scriitorul Sorin Pavel, Consilierul de Legaţie Tulescu, Domnişoara Ivanovici şi Inginerul Grigorescu, care lucra la Camera de Comerţ germano-română.

Un al treilea om de baza al grupului nostru era Petre Ponta. În timpul guvernării noastre, Petre Ponta a venit la Bucureşti. Locuia chiar în casa mea, împreună cu Traian Borobaru. Nu avea o funcţie în cadrul guvernării, n-a fost numit în nici un post, ci mă însoţea în toate călătoriile mele, îngrijindu-se de siguranţa mea. După evenimentele din Ianuarie 1941, a fost arestat de poliţie. A făcut câteva luni la Malmaison şi apoi prin alte închisori, unde s-a contagiat de o scarlatină, fiind aproape să moară. La anchetă, negăsindu-i-se nici o vină, guvernul n-a îndrăznit să-l reţină şi să-l condamne, considerându-l „Omul nemţilor”, un agent german strecurat în anturajul meu. Ceea ce era fals. Aşa se face că a fost pus în libertate şi i s-a aprobat plecarea la Berlin, ca să nu supere guvernul german. Această falsă prezumţie l-a salvat pe Petre Ponta. În primăvară a apărut la Berlin, reluându-şi ocupaţiile lui obişnuite. El era desenator tehnic de meserie, bine apreciat în întreprinderile germane de specialitate, încât şi-a putut reface repede existenţa. Paralel cu lucrul, şi-a reluat şi activităţile lui „subversive”. Casa lui din Sonderhauserstrasse 84 a redevenit ceea ce fusese şi în perioada primului exil, adică un loc de întâlnire al legionarilor. Orice legionar ce apărea la Berlin cunoştea adresa lui Ponta, unde aceasta familie îi primea cu dragoste pe toţi şi îi îndruma ce au de făcut: unora le găsea de lucru în Berlin, iar pe alţii îi ajuta să ajungă la Gestapo, pentru a li se face formele de plecare la Rostock.

Petre Ponta avea legaturi cu Legath şi cu alţi funcţionari din poliţie, fiind apreciat pentru serviciile ce le făcea pentru găsirea şi identificarea legionarilor fugari, care veneau pe alte căi decât cele oficiale şi pe care ei nu le cunoşteau. Evident că şi Petre Ponta nu putea să ascundă existenţa legionarilor veniţi la Berlin, pentru că ne luasem angajamentul ca pe noii veniţi să-i îndrumam la Rostock, unde era grupul mare.

Mircea Dimitriu, Tiana Silion şi Petre Ponta, formau treimea ce duceau greul acţiunii noastre la Berlin. Între ei colaborarea era perfectă, fără alt gând decât acela al eficacităţii în luptă surdă ce o duceam cu guvernul hain din ţară. E teribil să lupţi cu duşmani haini, dar mai teribil este să lupţi cu imbecilitatea umană, cu oameni care sunt atât de proşti încât nu-şi văd propriile lor interese şi întreprind acţiuni nimicitoare pentru propriul viitor.

Aceasta era ordinea de bătaie a garnizoanei Berlin. Tabloul nu ar fi complet dacă nu am mai adăuga figura gigantică a lui Constantin Stoicănescu. Toţi aceşti camarazi aveau o viziune parţială a evenimentelor. El singur avea geniul ca din frânturi de informaţii să reconstituie ansamblul unei situaţii. Noi nu cunoşteam planurile perfide ale Antonescienilor din ţară. Ne veneau la Berlin doar fragmente de informaţii. Ei bine, Stoicănescu poseda superba inteligenţă de reconstitui din aceste frânturi urzeala monstruoasă a noilor atacuri, în toată extensiunea lor. Cititorii sunt la curent cu infamiile debitate în cartea Pe marginea Prăpăstiei.

Când aveam discuţii cu Stoicănescu, adeseori mă certam cu el. Venea cu nişte supoziţii care mi se păreau absurde. El prindea anumite informaţii, care veneau pe filiera multiplelor contacte ce le avea la Berlin, şi din ele constituia o teorie care mi se prea neverosimilă. Mai mult chiar, produsul creierului său înfierbântat. Dar nu era aşa. După câtva timp, teza lui se verifica. Stoicănescu avea dreptate, când dădea alarma. O nouă maşinaţie se urzeşte contra noastră şi geniul lui iscoditor o descoperise şi o paralizase.

Cum am scris mai înainte, masa legionarilor refugiaţi în Germania, care s-a ridicat la sfârşitul anului 1942 la aproape 400, au fost concentraţi de autorităţile germane în împrejurările oraşului Rostock, unde lucrau la fabricile din localitate. Mutarea primului grup de legionari la Rostock a avut loc la 19 Aprilie 1941. Cu două maşini au plecat la Berkenbrück, avându-l în frunte pe Nicolae Petraşcu, Secretarul General al Mişcării. Pe Petraşcu l-am numit în continuare să fie şeful grupului de la Rostock.

Grupul legionar n-a fost încartiruit în Rostock, ci la o distanţă de circa 3-4 kilometri, în localitatea Kritzmow. În acest sat se afla un restaurant numit „Unter den Linden”. Local mare, a fost transformat în dormitor pentru legionari. Nu avea nici o comoditate. Mai mult, avea aspect de lagăr, cu paturile suprapuse două câte două. Nu se putea compara cu ceea ce lăsaseră la Berkenbrück.

Pe data de 22 Aprilie, soseşte în gara Rostock, un alt grup de legionari, veniţi din Bulgaria în număr de 14. Cu ei, numărul legionarilor încartiruiţi la Kritzmow, ajunge la 60. Între ei se aflau: Profesorul Sebastian Mocanu, Profesorul Haralambie Ianovici, Profesorul Bucur Stănescu, Dragos Hoinic, Rica Oprescu, Fraţii Constantiniuc, Otilian Isar, Oreste Balaneţchi şi Ovidiu Ţârlea.

Localitatea Kritzmow fiind prea departe, autorităţile au decis mutarea legionarilor în cartierul Marienehe, din apropierea fabricii de avioane Heinkel. În 10 Mai 1941, grupul de legionari e încartiruit tot într-un restaurant, cu numele „Schweizerhaus”, care fusese o casă de odihnă. Se aflau acum în apropiere de fabrică dar şi în plin oraş. S-au putut scula mai târziu, căci la orele 6 dimineaţa un autobuz îi transporta la locul de munca.

Şicanele politiei au început şi la Rostock. Mai întâi li s-au ridicat paşapoartele (Fremdenpass), ca să nu poată părăsi oraşul. Apoi li s-a pus în vedere şi legionarilor de aici ca n-au voie să scrie în ţară informaţii cu caracter politic şi nici chiar chestiuni familiale. Cine vrea să comunice cu familia lui, trebuia să încredinţeze scrisoarea Gestapo-ului care, la rândul lor prin agenţii lor din ţară, o predau rudeniilor.

În 7 Iulie 1941, soseşte la Rostock cu un tren de 90 de legionari, sub comanda lui Mile Lefter. Erau legionari care locuiau prin diferite oraşe ale Germaniei. Probabil, în urma unui denunţ de la Bucureşti, au fost culeşi de la Berlin şi alte localităţi şi trimişi la Rostock. Acum numărul legionarilor aflaţi la Rostock se ridicase la aproape 200. Noii veniţi neîncăpând la „Schweizerhaus” au fost aşezaţi în barăci, în apropierea fabricii Heinkel, unde au început şi ei să lucreze. Tot aici au fost aduşi şi o parte din legionarii de la Schweitzerhaus. În Aprilie 1941 n-a mai rămas nimeni la Schweitzerhaus. Au fost încartiruiţi toţi legionarii la Marienehe, în barăci şi într-un bloc de locuinţe.

Legionarii de la Rostock au trecut prin momente de mare durere şi tensiune, când au aflat de executarea Colonelului Zăvoianu şi a unui grup de legionari, în 28 Iulie 1941. După amnistia ce s-a dat în ţară pentru cei condamnaţi la 5 ani de detenţie, ei credeau ca se merge spre o perioadă de destindere. Acest act barbar i-a determinat să fie circumspecţi în interpretarea evenimentelor. Prigoana continua cu aceeaşi furie, doar că etapele variau. Un grup de legionari refugiaţi din Sofia sosind la 20 Noiembrie la Rostock, le-a adus vestea că au început arestări şi procese contra legionarilor care au luat parte la revoluţia de la 3 Septembrie 1940! Era de necrezut să fie arestaţi şi condamnaţi legionarii care şi-au expus viata în luptele cu regimul carlist, ca să-l aducă pe Generalul Antonescu la putere, căci fără de acţiunea lor revoluţionara nu l-ar fi chemat Regele Carol la guvern. Această ultimă măsură a regimului antonescian demonstra, fără nici un dubiu, că prigoana actuală nu se deosebea cu nimic de cea carlistă, urmărindu-se cu aceeaşi furie sanguinară distrugerea Mişcării Legionare.

Banchetul a fost un act politic şi s-a făcut, fără îndoială, ca să se audă la Bucureşti. Nu ştim cu ce scop. Intraseră relaţiile germano-române într-un impas şi guvernul Reichului vroia să-l şantajeze pe Antonescu cu noi sau urmarea să sondeze opinia acestuia asupra unei eventuale împăcări cu Mişcarea? În cercurile legionare s-a comentat masa dată de Heinkel ca un indiciu favorabil Mişcării. Se spunea că au avut loc tratative între Antonescu şi şeful legionari rămaşi în ţară, în vederea unei reluări a colaborării, tratative de care n-ar fi străin nici grup legionar de la Berkenbrück.

Călătoria la Rostock s-a făcut cu aprobarea autorităţilor poliţieneşti superioare de la Berlin. Delegaţia legionară a fost formată din Corneliu Georgescu Comandant al Bunei Vestiri, Vasile Iasinschi şi Constantin Papanace. Comandanţii legionari au fost însoţiţi de Comisarul Legath, delegatul permanent al Gestapo-ului pe lângă grupul legionar din Germania.

Vizita a durat două zile. Au sosit în după amiaza zilei de 29 Noiembrie, iar seara, delegaţii legionari au fost invitaţi de notabilităţi naţional-socialiste ale oraşului să ia masa împreună la un renumit restaurant din localitate, Ratskeller.

Şedinţa solemnă, dedicată comemorării Căpitanului, a avut loc Duminica 30 Noiembrie, ora 10 dimineaţa, în sala de mese de la barăci. Au fost prezenţi toţi legionarii. Cuvântarea de aducere aminte a fost rostită de Corneliu Georgescu. A vorbit de actul asasinării Căpitanului. Mai întâi a fost ştrangulat apoi s-au tras gloanţe în trupul lui şi a celorlalţi camarazi, ucişi odată cu el. Călăii nu s-au mulţumit cu aceasta, ci au turnat în groapă, peste trupurile lor şi bidoane de acid sulfuric. În timpul când descria această scenă înfiorătoare, i s-a făcut rău de emoţie. Devenise alb ca varul şi a căzut la pământ. Legionarii l-au scos afară din sală, la aer. Şi-a revenit şi după zece minute şi-a reluat cuvântarea, ducând-o la bun sfârşit până la capăt. Scena a cutremurat inimile tuturor.

Generalul Antonescu s-a exprimat odată într-un cerc intim referitor la problema legionară că „va veni un război şi se va termina cu acest tineret gălăgios”. Iată în ce termeni concepea el „războiul sfânt” contra Rusiei Sovietice şi atee. Nu vedea în izbucnirea unui război decât un prilej cum nu se poate mai bine venit pentru a trimite la moarte mii şi zeci de mii de tineri, care, prin generaţie, aparţineau Mişcării Legionare.

Regele Carol II ucisese elita legionară, câteva sute de elemente din cele mai valoroase ale naţiunii. Explozia legionară de la 6 Septembrie 1940 şi guvernarea ce-a urmat au demonstrat că fenomenul era mult mai adânc, îmbrăţişând masele poporului nostru. Cum se poate ca după masacrele carliste ale fruntaşilor Legiunii să răsară atâtea forţe noi, care s-au opus victorios loviturii de Stat din 21 Ianuarie 1941? Fără sprijinul lui Hitler, regimul antonescian ar fi fost măturat şi atunci represaliile nu trebuiau limitate la căpeteniile Legiunii, fie din organizaţie, fie din guvern, ci trebuia tăiat mult mai adânc, până la măduva neamului. Trebuia găsit un mijloc ca să dispară un număr considerabil din acel „tineret gălăgios”, pentru a împiedica o reînviere a Legiunii.

Când o naţiune este angajată într-un război pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuirea ei, orice conducător înţelept trebuie să se manifeste cu generozitate în politică internă, pentru a asigura o unanimitate de simţire şi gândire în jurul acestui obiectiv suprem. În joc sunt interese prea mari ca să nu se uite şi să nu se ierte ce-a fost în trecut. Rănile provocate de conflicte politice recente trebuiesc închise, pentru a asigura maximum de efort pe câmpul de luptă.

Dar Generalul Antonescu n-avea nimic din statura omului politic autentic sau al unui bărbat de Stat. El confunda Statul cu o cazarmă unde unul dă ordine, iar ceilalţi ascultă. „Rebelii” adică cei ce s-au opus ordinelor lui anticonstituţionale la 21 Ianuarie 1941, trebuiau pedepsiţi cu toată rigoarea. În afara de făptaşii direcţi, în afara de cei ce fuseseră prinşi pe baricade, trebuia să se întreprindă o vastă operaţie de extirpare a fenomenului legionar în masele populare. Dar cum, când lipseau mijloacele juridice? Nu puteau fi încarceraţi şi condamnaţi zeci de mii de tineri care n-avuseseră contact direct cu „rebeliunea”. Nu este nimic, gândea mintea criminală a lui Antonescu. Vine războiul şi atunci „se va termina cu acest tineret gălăgios”. În război, câte nu se pot întâmpla? Câte ordine destinate să întărească frontul nu pot servi în realitate şi scopului de a curăţa terenul de adversarii politici potenţiali?

Iată cum mintea bolnavă a lui Antonescu, obsedată exclusiv de problema legionară, a transformat războiul într-o hecatombă a tineretului. Când se va sfârşi războiul, pe care-l prevedea victorios şi de o scurtă durată, se va încheia şi această perioadă turbulentă din istoria neamului. El va continua să domnească încă mulţi ani în fruntea unui Stat care-i va recunoaşte meritele şi îi va strivi sub oprobiul dispreţului pe autorii „rebeliunii” din Ianuarie 1941.

Un rol important în acţiunea de reprimare a „rebeliunii” legionare, Antonescu l-a rezervat justiţiei militare. Ca pe timpul lui Carol, tribunalele militare ale diverselor corpuri de armată au fost însărcinate cu judecarea „rebelilor”. Numărul celor arestaţi în primele săptămâni după lovitura de Stat a Generalului Antonescu era de peste zece mii. La Bucureşti numărul deţinuţilor a fost aşa de mare încât nu mai încăpeau în închisorile civile şi militare şi a fost nevoie să fie concentraţi la cazarma Malmaison.

Cum au judecat Curţile Marţiale în primele luni? Nu după cum dorea Antonescu, adică cu o severitate maximă, ci cu oarecare circumspecţie. Se pronunţau sentinţe de condamnare, dar şi de achitări, destul de numeroase. Justiţia militară căuta să judece în stilul ei specific, adică după lege şi conştiinţă. Numeroşi legionari care au îndeplinit funcţii importante în guvernarea noastră şi au fost trimişi în judecată pentru false acuzaţii, au fost achitaţi de tribunalele militare, provocând furia lui Antonescu şi a anturajului său.

Văzând că aparatul judiciar militar nu răspunde dorinţei lui de a trimite câţi mai mulţi legionari la ocnă, Generalul Antonescu a degradat justiţia militară la un simplu instrument al puterii executive. Dosarele celor împrocesuaţi, înainte de a trece în faţa instanţelor respective, erau trimise la Preşedinţia Consiliului, unde Generalul Antonescu punea o rezoluţie, în care specifica achitarea sau condamnarea inculpatului şi pedeapsa ce trebuia să i se aplice. În modul acesta, procesele legionare ce se judecau în faţa tribunalelor militare erau reduse la o simplă formalitate. Dezbaterile se desfăşurau aşa zicând în gol, doar cu scopul să se îndeplinească procedura, pentru că sentinţa era dinainte fixată şi completele militare nu cutezau să modifice rezoluţiile date de Conducător.

Radu Budişteanu, care a fost apărător în numeroase procese legionare din perioada terorii antonesciene, povestea un caz care ilustrează cum nu se poate mai bine toată această ePocă sinistră. E chemat să apere la Bucureşti, în faţa Tribunalului Militar, un grup de tineri care aparţinuseră Frăţiilor de Cruce. Pe dosarul acestor tineri, Conducătorul Statului pusese rezoluţia: „Să se pedepsească cu maximum de severitate, căci altminteri se dărâmă Statul”. Însuşi Preşedintele Tribunalului, şocat de această recomandare care friza ridicolul, i-a condamnat pe aceşti fraţi de cruce la numai două mii de lei amendă.

Codul Justiţiei Militare şi legile excepţionale, adăugate sub regimul carlist şi chiar sub guvernarea noastră (legi făcute de Antonescu, fără participarea Mişcării), nu i s-au părut suficiente Conducătorului Statului pentru a înzestra tribunalele militare cu armătură juridică necesară de care să dispună pentru a-i condamna în serie pe legionari. Şi atunci a recurs la extinderea reţelei de dispoziţii penale cu invenţia unor delicte şi crime, care depăşeau cu mult tot ce s-a cunoscut până atunci în codul nostru militar. O avalanşă de decrete-legi s-au abătut asupra Legiunii şi asupra ţării, suprimând orice manifestaţie opoziţionistă.

Încă din 14 Februarie 1941, un decret-lege interzice orice activitate politică. Decretul părea să aibă caracter general, aplicabil tuturor partidelor, dar în fond era îndreptat exclusiv contra Mişcării Legionare. Mişcarea Legionară, care, până la evenimentele din Ianuarie 1941, se bucura de privilegiul de a fi unica mişcare recunoscută de Stat, prin Actul Constituţional din 14 Septembrie 1940, acum este pusă în afara de lege şi oricine s-ar încumeta să activeze în organizaţie, era pasibil de pedeapsă.

Un alt decret-lege din Martie 1941, dispune confiscarea întregii averi a Mişcării Legionare, fiind trecută în patrimoniul Statului.

Se observa un paralelism de decrete cu cele luate pe timpul lui Carol. Şi în 1938, orice activitate politică a fost interzisă şi toate bunurile Legiunii confiscate în folosul Statului. Până şi „Casa Verde” a fost evacuată şi ocupată de poliţie şi jandarmi. Aceeaşi măsură s-a repetat şi sub Antonescu. Nu numai sediile legionare din întreaga ţară, dar şi „Casa Verde”, unde zăceau, în mausoleu, trupurile Căpitanului şi ale lui Moţa şi Marin, au fost date în paza jandarmilor, care, zi şi noapte, făceau de strajă la intrare, împiedicând orice ceremonie.

Un decret-lege mai odios se referea la purtătorii de arme. Orice legionar, căruia i se descoperea la percheziţie sau descindere vreo armă sau vreun pistol, era pasibil să fie condamnat la moarte. Era arestat imediat, tradus în faţa Curţilor Marţiale şi condamnat la moarte, după o procedură sumară. Sentinţa se executa în 24 de ore, suprimându-i-se şi dreptul de a introduce o cerere de graţiere. Mulţi legionari au căzut victime acestui decret. Unii nu şi-au dat seama de gravitatea noii dispoziţii şi au ascuns armele ce le aveau, iar alţii nu au luat masuri la timp ca să azvârle armele ce le purtaseră în timpul guvernării legionare. În vremuri normale, când avea cineva pistol la el, fără autorizaţia cuvenită, era pedepsit cu... 2.000 lei amendă. Sub dictatura carlistă, dispoziţiile se înăspriseră, dar nu se ajunsese la barbaria ca pentru o armă, să omori un om.

Un proces care a făcut mare vâlvă pe vremea aceea a fost al Doamnei Ana Maria Marin, soţia Comandantului Legionar Vasile Marin, căzut în Spania. Doamna Marin primise nişte arme de la nişte legionari ca să le ascundă în casa ei. Poliţia a descoperit ascunzătoarea şi a arestat-o pentru posesie ilegală de arme. Data în judecată, Tribunalul Militar al Capitalei a condamnat-o la moarte şi aştepta să fie executată la Malmaison. În ultimul moment a fost graţiată, având în vedere prestigiul de care se bucura soţul ei căzut pe câmpul de lupta în Spania, aplicându-i-se o pedeapsa de 10 ani închisoare. Mai târziu s-a ridicat şi aceasta pedeapsa şi a putut să-şi recâştige libertatea.

Generalul Antonescu era chinuit de faptul că popularitatea lui era mult inferioară Mişcării Legionare. După 6 Septembrie 1940, toată ţară înverzise. În câteva luni, în preajma Crăciunului, numărul membrilor Legiunii depăşise o jumătate de milion. Fără îndoială că la întrunirile publice masele legionare strigau din răsputeri şi numele Generalului Antonescu. Dar această adeziune publica tumultuoasă nu era decât ecoul salutului nostru rămas neclintit: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul”. Generalul Antonescu îşi dădea seama că, cu toate aparenţele, nu era el figura centrală Statului Naţional-Legionar. Era gelos şi pe Căpitanul nostru şi a făcut câteva încercări să-l substituie în aclamaţiile noastre cu propriul său nume.

După lovitura de Stat din Ianuarie 1941 Generalul Antonescu şi-a pus în gând să demonstreze ţării că este agreat de popor, care aplaudă şi aprobă ruptura cu Mişcarea Legionară şi măsurile de pedepsire a „rebelilor”. El nu este numai un general oarecare, care, ajutat de împrejurări excepţionale, a ajuns în fruntea Statului, ci o figura naţională, care se bucura de încrederea întregului popor. În acest scop, a organizat la 1 Martie 1941 un plebiscit, la care populaţia tării trebuia să răspundă, prin „da” sau „nu”, la întrebările ce i se puneau şi care se refereau la propria lui persoană. Esenţialul plebiscitului consta în faptul cetăţenii României aprobă guvernarea Generalului Antonescu şi îl urmează pe drumul de salvare naţională ce l-a întreprins.

Rezultatul era de prevăzut. 2.960.298 de voturi i-au fost favorabile lui Antonescu şi numai 2.996 de cetăţeni au răspuns prin „nu”. Generalul fusese însărcinat cu o operaţie asemănătoare şi pe timpul lui Carol. Era, aşa zicând, expert şi recidivist în materie de plebiscite frauduloase. Când Regele Carol II a convocat poporul să se pronunţe asupra noii sale Constituţii, în 1938, tot Generalul Antonescu, pe atunci Ministru al Armatei, a fost însărcinat de Suveran să supravegheze votarea. Şi atunci votul a fost pe faţă şi a dat majoritatea pentru noua Constituţie. Generalul Antonescu îi convocase pe prefecţii militari şi le-a dat ordin să scoată 200 la sută din urne. Totuşi plebiscitul lui Carol nu s-a încheiat cu rezultatele spectaculare ale plebiscitului antonescian. Numărul voturilor negative a fost cu mult mai mare, păstrând o proporţie decentă faţă de cele afirmative.

Pe atunci a apărut o fotografie în ziarele româneşti care a prins momentul când membrii Curţii de Casaţie s-au prezentat „in corpore” pentru a-i înmâna Generalului Antonescu rezultatul plebiscitului. Era o parodie. Membrii acestui corp suprem al justiţiei româneşti ştiau că predau Şefului Statului un fals constituţional, dar teroarea era aşa de mare încât n-a cutezat nici unul din ei să protesteze contra acestei flagrante violări ale oricăror reguli de Drept Constituţional.

Rezultatului plebiscitului nu putea fi cel indicat de cifrele publicate în 11 Martie 1941 pentru motivele evidente. Unde erau voturile celor o jumătate de milion de membri ai Mişcării Legionare? Aceştia nu puteau vota cu Antonescu. Dar aria de influenţă a Mişcării Legionare în populaţie era mult mai mare decât numărul efectiv al membrilor ei. Dacă plebiscitul s-ar fi ţinut în condiţii normale adică respectându-se voinţa alegătorilor, Antonescu n-ar fi obţinut mai mult de o jumătate de milion de voturi favorabile tezelor lui. El cunoştea starea de spirit a populaţiei şi de aceea s-a pretat la farsa plebiscitului cu „votul pe faţa”.

Generalul Antonescu mai dispunea contra noastră şi de arma cenzurii, de care s-a folosit cu maximum de eficacitate pentru interesele lui. Acum cenzura presei a existat în România de la împuşcarea lui Duca şi a fost reînnoită permanent, tot la 6 luni, de către guvernul Tătărăscu. Ea a continuat, cum era şi logic, sub dictatura Regelui Carol ar când Antonescu a luat frânele guvernării, cenzura a fost restaurată, după un scurt interval de confuzie, în primele zile după alegerea Regelui. În Statul Naţional-Legionar, am trăit tot sub cenzură, deşi eu aş fi dorit ca presa să fie liberă. În aceasta perioada s-au bucurat de libertate de apariţie vechile cotidiane înrudite cu Mişcarea, Buna Vestire şi Cuvântul, dar alături de ele se publicau vechile gazete Universul lui Stelian Popescu, Curentul lui Pamfil Şeicaru şi Timpul, orientat spre stânga. Dimineaţa şi Adevărul, aflate sub conducerea evreilor, dispăruseră încă de pe timpul guvernării Goga-Cuza.

După lovitura de Stat a Generalului Antonescu, foile legionare de orice categorie, începând cu cotidianele din capitală, au fost suprimate şi au fost favorizate de noul regim vechile gazete, Universul, Curentul şi Timpul. Totodată, guvernul Antonescu a început să-şi creeze şi o presă proprie. A înfiinţat un ziar, România, punându-l în fruntea lui, ca director pe cunoscutul scriitor Liviu Rebreanu.

Rolul rezervat presei sub regimul antonescian, instaurat după evenimentele din Ianuarie 1941, a fost unul din cele mai infame ce se poate imagina: Mişcarea era la pământ, încorsetată în legi speciale, iar membrii ei târâţi în închisoare, condamnaţi la ani grei de temniţă, fără nici o consideraţie de lege şi justiţie. În concepţia antonesciană, presa avea misiunea să proiecteze în opinia publica icoana unei mişcări anarhice, care, în scurtul interval al guvernării ei, a azvârlit ţara în prăpastie. Fără de providenţiala intervenţie a Generalului Antonescu şi a armatei române, praf şi pulbere s-ar fi ales de Statul român. Presa difuza cu litere mari şi cu deosebită satisfacţie toate ştirile ce puteau să intoxice opinia publică cu scene de cruzime săvârşite de legionari, de jafuri în averea publică şi de alunecarea ei spre stânga, sub influenţa agenţilor comunişti. Tot ce putea dăuna Legiunii şi trecutului ei, era propagat prin toate mijloacele de comunicaţie ale regimului, zi de zi, cu o constanţă furibundă şi fără cea mai elementară consideraţie pentru adevăr. Din cele cinci luni de guvernare ale Generalului Antonescu cu Mişcarea nu mai rămăsese nimic de valoare şi dacă s-a realizat ceva, a fost numai graţie vigilenţei şi energiei Conducătorului. Toate activităţile legionare din aceasta perioadă erau scoase la mezat, azvârlite oprobiului public şi date ca exemplu de ticăloşie şi crimă.

Antonescu calculase bine efectul campaniei lui de denigrare a Mişcării. Armele erau inegale. Pe de-o parte el dispunea de aparatul de propagandă al regimului în mod nelimitat; pe de altă parte, Mişcarea nu avea nici un mijloc de apărare. Fusese privată de orice posibilitate de a răspunde atacurilor antonesciene, restabilind adevărul. Presă nu aveam şi dacă s-ar fi încumetat cineva să răspundă în altă formă, prin manifeste sau foi volante, se expunea să fie arestat şi condamnat pentru „activitate politică interzisă”.

Până la declararea războiului, procesele legionare au deţinut afişul presei oficiale în toate gazetele.

Şi aici trebuie să observăm paralelismul de procedură între regimul antonescian şi Marele Reich german. Legionarii fugari în Germania erau supuşi aceloraşi restricţii ca şi camarazii din ţară neputând comunica autorităţilor germane punctul lor de vedere. Nu se puteau apăra de învinuirile ce li se aduceau de Ministrul de Externe German, iar dacă am cutezat să-i trimit un memoriu lui Hitler, m-am trezit cu o zdravănă reprimandă, ameninţându-mă cu extrădarea. Legionarii erau consideraţi ca un fel de delicvenţi politici şi singura lor oportunitate de a-şi exprima ideile lor era când eram chemaţi la anchete, fie la Ministerul de Externe, fie de Gestapo. În Europa naţionalistă, pe care noi am dorit-o cu atâta înflăcărare, şi pentru care am făcut uriaşe sacrificii, nu era loc pentru Legiune. În ţară eram urmăriţi, condamnaţi şi împuşcaţi în Germania ne izbeam de acelaşi zid de neînţelegere, mutilaţi în credinţa şi libertatea noastră.

O aventură care merită să fie semnalată, pentru a dovedi reaua credinţă a lui Antonescu în materie de presă, s-a întâmplat fostului nostru ministru, Alexandru Constant. Acesta simţind încotro bate vântul, cu câteva săptămâni înainte de lovitura de Stat de la 21 Ianuarie 1941, a căutat să câştige favoarea Generalului, făcându-i declaraţii de ataşament în audienţele lui de lucru.

După lovitura de Stat, într-adevăr Generalul şi-a adus aminte de Constant, l-a cruţat nepunându-l în categoria acelor miniştri care urmau să fie judecaţi şi condamnaţi. Văzând cum se desfăşura situaţia cu arestările masive de legionari, Constant s-a gândit că ar putea să joace un rol în noua conjunctură. Generalul pe atunci era în căutare de legionari „buni”, cu care să reia colaborarea, spre deosebire de elementele rebele şi anarhice, pe care le va pedepsi cu toata străşnicia. Constant s-a oferit să-i adune în jurul lui pe oamenii de „valoare” ai Legiunii, şi, în acest scop, a cerut Generalului aprobarea de a scoate o revistă legionară, în care să se scrie exclusiv articole de doctrină şi amintiri din perioada anterioară asasinării Căpitanului, bineînţeles, cu elogiile cuvenite Conducătorului Statului. Revista a apărut, dar, după câteva numere, cenzura a suprimat-o. Indignat de acest fapt, Constant s-a plâns Generalului, acuzând personalul militar de cenzură, de abuz şi nedreptate. El crezuse, săracul, că cei de la cenzură au lucrat de capul lor. În realitate lui Antonescu nu-i convenea apariţia acestei reviste care reamintea trecutul legionar chiar mai îndepărtat. El era pus pe distrugerea Mişcării şi orice informaţie ce ar fi putut să reînvie credinţa legionară, îl supăra. Totul devenise subversiv, inclusiv figura Căpitanului.

Adresându-se Generalului, acesta i-a răspuns cu o straşnică lecţie, care s-a publicat în ziare, amintindu-i lui Constant că pe timpul când el era ministru, nu s-a gândit să denunţe şi să condamne abuzurile săvârşite de legionari ca funcţionari ai Statului. De fapt erau două ordine diferite de realităţi, dar Generalul s-a folosit de ceea ce el avea de imputat guvernării legionare pentru a-l pune la punct pe Constant. Într-adevăr, acesta n-a mai scos nici o vorbuliţă. A renunţat la revistă şi a fost bucuros că n-a fost arestat şi n-a cunoscut soarta tragică a atâtor camarazi ai lui.

Şacalii regimului, însărcinaţi cu descoperirea fraudelor legionare, bucurându-se de imunitate la adăpostul cenzurii atotputernice, procedau după bunul lor plac, fără să ţină seama de procesele în curs sau de sentinţele ce s-au pronunţat. Mai târziu, prin radio şi presă, se anunţau fragrantele încălcări ale legii de către legionari în administrarea patrimoniului naţional; mult mai târziu se judecau apoi aceste presupuse delapidări de bani publici. Cu rare excepţii, toate procesele de această natură intentate legionarilor, se terminau cu achitări. Instanţele judiciare, chiar cele militare, nu puteau condamna, căci toate socotelile prezentate erau de o corectitudine exemplară. Dar după ce justiţia se pronunţa, organele de presă nu binevoiau să rectifice spusele lor anterioare, când denunţau cazurile de furt din averea Statului. Acest procedeu s-a perpetuat în tot timpul prigoanei antonesciene. Ca şi în alte compartimente ale vieţii de Stat, legionarii erau lipsiţi de orice drept de replică. Ei erau loviţi în tot ce aveau mai scump în sufletele lor, în onoarea şi credinţa lor, fără ca să li se acorde nici cea mai uşoară posibilitate să-şi dovedească nevinovăţia. Aşa au plecat mulţi pe front, umiliţi şi batjocoriţi, pentru a-şi găsi salvarea în luptă şi în moarte.

Văzând că în statele de servicii ale miniştrilor şi înalţilor funcţionari legionari ai Statului nu găseşte nimic compromiţător, noii stăpâni ai ţării şi-au extins aria de cercetări asupra patrimoniului legionar, confiscat şi trecut în administraţia Statului. Ajutorul Legionar a avut mai ales de suferit cercetări şi anchete interminabile. La aproape toate sediile se găseau magazii cu lucruri adunate pentru ajutorarea populaţiei: haine, ghete, diferite unelte şi mai ales depozite de alimente, destinate la întreţinerea cantinelor. Aproape în fiecare judeţ funcţiona o cantină a „Ajutorului Legionar”, unde populaţia nevoiaşă lua masa în schimbul unei sume modeste.

Ce credeţi să s-a întâmplat? Un mare număr de depozite alimentare au fost fotografiate şi publicate în gazete ca fiind produsul furturilor săvârşite de legionari din averea particularilor, în special evrei sau oponenţi ai regimului. În realitate aceste depozite s-au constituit prin donaţii benevole ale populaţiei, pentru a servi la ajutorarea compatrioţilor lor. În gazetele regimului, au apărut şi butoaie cu murături, descoperite pe la sedii, care ar fi provenit din jafurile săvârşite de „rebeli”. Orice om cu minimum de judecată îşi putea da seama că în ceasurile sumbre din Ianuarie, când Generalul Antonescu scosese armata contra Legiunii, camarazii noştri aveau alte preocupări decât să spargă prăvălii, pentru a transporta la sedii putini de murături. Aceste putini aparţineau „Ajutorului Legionar” şi demonstrau simţul gospodăresc al administratorilor acestor cantine, care s-au gândit la iarna care se apropia.

Generalul Antonescu a reuşit să distrugă o întreprindere de mare interes naţional, „Ajutorul Legionar” care într-un scurt timp, a reuşit să procure îmbrăcăminte şi hrana la zeci de mii de oameni.

Bestialitatea lui Antonescu în urmărirea legionarilor nu s-a oprit nici în faţa soţiilor acestora. Au fost nenumărate cazuri când autorităţile militare, la ordinul Generalului, au arestat şi anchetat multe femei care n-aveau altă vină decât aceea că erau neveste de legionari.

Metoda folosita era identică cu cea întrebuinţată contra membrilor Mişcării. Mai întâi se divulgau prin presă, cu un enorm aparat publicitar, presupusele delicte descoperite în sarcina acestor femei. După ce se trecea la anchetă şi se dovedea nevinovăţia lor, nu-şi luau osteneala de a restabili faptele, rectificând falsele învinuiri de mai înainte.

Odată cu Mihail Sturdza, Ministrul nostru de Externe, a fost arestată şi soţia acestuia, Doamna Zoe Sturdza Mavrocordat. În celula Serviciului Secret de la Malmaison, unde se afla deţinut Mihail Sturdza, într-o dimineaţă descoperă acesta că patul de deasupra lui este ocupat de propria lui soţie. A fost reţinută pentru anchetă, odată cu soţul ei, circa şase luni, pentru ca apoi, când a început judecata foştilor miniştri în Iunie 1941, să fie pusă în libertate. Am scris în volumul meu precedent, Era Libertăţii, că Generalul Antonescu într-o bună zi îmi destăinuieşte grava lui preocupare pentru Doamna Sturdza, aflând că în casa ei se pregăteşte un complot contra vieţii lui. Era o intrigă a anturajului. Generalului. I-am explicat absurditatea informaţiei: Doamna Sturdza nu poate fi nici măcar bănuită de a pune la cale atentate, trăgându-se dintr-o mare familie a ţării, care a făcut permanent imense servicii naţiunii. E o intrigă ordinară, care cade prin ea însăşi. Generalul a rămas cu aceeaşi idee a unui presupus atentat contra vieţii lui, inspirat de Doamna Sturdza. Când i-a venit bine, adică după evenimentele din Ianuarie 1941, a lovit cu sete, nu numai în soţul ei, dar şi în soţia acestuia, Doamna Zoe Sturdza Mavrocordat. Bineînţeles că la anchetă nu s-a descoperit nimic grav în sarcina acestei distinse doamne din aristocraţia română decât nişte vagi informaţii venite din cercurile de la Preşedinţie.

Aici este locul să revin asupra prigoanei dezlănţuite de Antonescu contra propriei mele soţii. Am scris în volumul premergător despre violenta campanie de presa ce s-a dus contra Doamnei Elvira Horia Sima, învinuind-o că şi-ar fi însuşit nişte bijuterii provenind din percheziţiile la vamă a unor evrei care părăseau ţara. Ea a plecat de la domiciliul ei din Bucureşti, la scurt interval după dispariţia mea şi s-a ascuns pe unde a putut. În cele din urma a fost găzduită de Doamna Elena Codreanu, soţia Căpitanului şi Doamna Virginia Iasinschi. Aşa a trăit câteva luni, reuşind să scape de vigilenţa poliţiei. În cele din urma, Doamnei Elena Codreanu i s-a făcut milă de ea, văzând-o foarte obosită şi bolnavă. Şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus la Ică Antonescu, întrebându-l ce au cu ea, de ce este urmărită, când toate învinuirile care i se aduc sunt false şi nedrepte. Ică Antonescu a acceptat explicaţiile Doamnei Codreanu şi a îndrumat-o să-i transmită Doamnei Sima să se prezinte la Consiliul de Război al Corpului II de Armată. Ajungând în faţă Judecătorului de Instrucţie, nedumerirea s-a risipit. Bijuteriile respective au fost trimise înapoi de soţia mea la Siguranţă. Alecu Ghica şi-a adus aminte de bijuteriile înapoiate şi-a depus ca martor. Nevinovăţia soţiei mele a fost recunoscută de magistratul instructor, dar, totuşi la instigaţiile Preşedinţiei, dosarul ei nu s-a închis, cum era logic să se întâmple, când unui acuzat nu i se poate stabili nici o culpabilitate. A rămas deschis în tot timpul războiului.

Merită să fie menţionat la acest capitol şi cazul Doamnei Brăileanu, soţia fostului Ministru al Educaţiei Naţionale. Profesorul a fost arestat, acuzat de „”rebeliune”, când în realitate nu participaseră la nici o manifestaţie în zilele tulburi din Ianuarie 1941. Bătrân şi bolnav, avea nevoie de îngrijire medicală specială. Doamna Brăileanu a umblat pe la toate autorităţile cerând eliberarea soţului ei, din motive de boală. Nu i s-a dat drumul decât după şase luni de detenţie, deşi nu i se putuse imputa nici o vină. În cursul acestor pelerinaje pe la diverse autorităţi, a suferit nenumărate vexaţiuni şi afronturi, fiind umilită şi insultată.

Când cu fuga mea în Italia, în Decembrie 1942, s-au operat noi arestări de legionari în România. Au fost culeşi toţi cei ce mai rămăseseră în libertate. Toţi aceştia au fost internaţi în lagărul de la Târgu-Jiu. Între cei arestaţi se afla şi soţia Secretarului General al Mişcării Legionare, Nicolae Petraşcu. Femeia a fost ridicată, având un copil mic la sân. Numai cu numeroase şi stăruitoare intervenţii, care au ajuns până la Preşedinţia Consiliului, i s-a dat drumul acasă, ca să-şi poată îngriji copilul.

– o alta parte era ataşata Legiunii, cum au demonstrat-o evenimentele din Ianuarie 1941;

Totuşi nici prin acest aport Generalul Antonescu nu şi-ar fi putut consolida situaţia în aşa măsura încât să înceapă o noua prigoana contra Mişcării. Legiunea era prea puternică la ora aceea acoperind practic toată ţara, pentru ca armata să secundeze „fără şovăire” măsurile de represiune luate de Antonescu. Nu trebuie uitat că Generalul era obligat să suporte şi ostilitatea surdă a Regelui Mihai şi a întregii familii regale, umilită şi ostracizată. Ori, Regele Mihai avea şi el simpatiile lui în armată, care nu coincideau cu oamenii devotaţi Generalului.

În aceste momente decisive, când guvernarea lui pârâia din toate părţile, s-a produs o substituire a izvorului din care îşi trăgea el puterea. Nu mai era Mişcarea, alungată de la putere, care îi compensa lipsurile şi îi garanta unitatea comenzii, ci aceeaşi forţă care, la 23 Ianuarie 1941, a trecut de partea lui punându-i la dispoziţie armata germană pentru a înfrânge rezistenta legionară. Guvernul german, Hitler în persoană, a intrat pe fir, asigurându-i continuitatea puterii. Diviziile germane din România au primit ordin să-l susţină pe General, iar pe, noi să ne abandoneze, considerându-ne „rebeli” şi „infractori ai Statului”. În modul acesta, sigur pe acest sprijin puternic, Antonescu şi-a permis, pe de-o parte să înfrângă orice veleitate de opoziţie în armată, iar, pe de altă parte, să se năpustească cu instincte de fiară contra Legiunii, rămasă fără nici o apărare, la discreţia nebuniei lui sanguinare. Tot bazat pe forţa germană, care îi stătea în spate, Antonescu a neutralizat opoziţia Regelui Mihai, obligându-l să semneze noile decrete de transferare a puterii de la colaborarea cu Mişcarea, exclusiv asupra propriei sale persoane.

Ce s-a întâmplat mai departe? Sprijinul german a continuat tot timpul războiului, încât puterea lui Antonescu n-a suferit nici o diminuare. El nu era numai el, ci el, multiplicat cu forţa impunătoare a Reichului german. Câtă vreme Reichul german domina Europa şi înainta victorios, Generalul Antonescu, devenit apoi Mareşal, se bucura de o tărie neştirbită. Nimeni nu cuteza să i se opună. Mişcarea era la pământ; Regele, redus la un personaj fictiv, iar armata impresionată de puternicul angrenaj militar german, îl urma în cea mai perfectă obedienţă.

Dar ce s-a petrecut când izvorul puterii antonesciene, Marele Reich German a dat semne de oboseala şi înfrângere? În aceeaşi măsură, după catastrofa de la Stalingrad, Mareşalul se clătina şi el, căutându-şi salvarea în alta parte. El îşi făurise planul de a substitui izvorul german, de unde îşi trăsese până atunci puterea, cu un alt izvor, pe care-l vedea apărând din schimbarea de front în favoarea aliaţilor. Realizând el aceasta operaţie, îşi va asigura continuitatea guvernării schimbând calul german, obosit, cu calul plin de vigoare belică al aliaţilor. În aceasta încercare şi-a pierdut echilibrul, căci vechile cadre carliste şi-au reluat revanşa, ascultând de directivele partidelor politice. În acest moment s-a verificat şi eroarea strategică ce-a săvârşit-o Antonescu de a se despărţi de Mişcare, care ar fi putut servi, la 23 August 1944, la neutralizarea tendinţelor opoziţioniste din armată.

Acceptând ajutorul german în zdrobirea rezistenţei legionare contra loviturii lui de Stat şi apoi asistenţa permanentă a Marelui Reich German, în exerciţiul dictaturii lui, în tot cursul războiului, Generalul Antonescu a schimbat radical cursul politicii externe româneşti. De unde până la aceasta data – 23 Ianuarie 1941- Generalul Antonescu vorbea la Berlin ca aliat al Reichului, în numele unei Românii libere şi independente, după ce diviziile germane i-au asigurat supravieţuirea politică, împotriva voinţei ţării întregi, el nu mai era el, cum zicea pe vremuri Iorga, ci se asemăna mai mult unui mandatar al lui Hitler în România. Antonescu guverna la Bucureşti nu prin propriile lui forţe, ci pentru că aşa dictau interesele Reichului şi pentru susţinerea lui la conducerea Statului îi stăteau la dispoziţie impresionante forţe militare germane din Balcani şi din întreg răsăritul Europei. Numai aşa se explica curajul atitudinii lui în tratarea problemei legionare şi în rezolvarea afacerilor interne ale României. El ţinea mâna pe o spadă care nu mai era a lui, ci purta pe ea pecetea puterii germane.

Pe nesimţite s-a produs aceasta alunecare a României în politica externa, de la independenţă la vasalitate. Aparent nu se schimbase nimic, cel ce dădea ordinele şi cârmuia Statul era tot Generalul Antonescu, dar el nu mai putea face ce vroia sau ceea ce reclamau interesele ţării. El era tributar permanent Berlinului. Orgoliul lui suferea, dar el ştia că dacă ar cuteza să se opună cererilor guvernului german şi să se emancipeze ar fi chemat la ordine şi dacă nu s-ar supune, i s-ar lua comanda ţării.

În aceasta privinţă trebuie să reamintim un fapt extrem de semnificativ şi sugestiv. După recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, o serie de oameni politici, intra care şi Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, l-au sfătuit şi i-au scris chiar scrisori, să se oprească pe Nistru. Ei înţelegeau războiul din răsărit, dar până la aceasta limită. Ce căutau armatele române dincolo de Nistru şi chiar în interiorul Rusiei? Aceşti sfătuitori nu ţineau seama de situaţia precară a regimului antonescian. Antonescu nu era el, ci o creaţie a maşinii de război germane. Dacă s-ar fi opus cererilor germane, refuzând să mai lupte dincolo de Nistru, şi-ar fi tăiat singur craca de sub picioare. Ar fi venit în conflict cu Reichul german. Desprinzându-se de izvorul puterii lui, care curgea de la Berlin, risca să se ofilească şi să dispară ca Şef al Statului Roman. Fiind ahtiat după putere, era dispus la toate concesiile ca să nu-i smulgă nimeni sceptrul din mana. EI era condamnat ca un sclav să împlinească voinţa lui Hitler, pentru a nu risca să-şi piardă tronul.

Guvernul german mai avea o armă de mare eficacitate la îndemână pentru a-l îmblânzi pe Antonescu: însăşi Mişcarea Legionara, pe care el n-a ştiut să o aprecieze la momentul oportun, crezând că poate conduce ţara fără sprijinul ei. În ţară, Legiunea sângera din mii de răni, umilită şi batjocorită. Dar, pe teritoriul german, se refugiaseră un număr însemnat de legionari, dintre care mulţi fruntaşi ai Mişcării. Aceştia erau trataţi mizerabil, mai mult ca prizonieri decât ca oameni liberi şi camarazi de ideologie. Dar aşa cum erau, supuşi unui tratament nedemn, existau, reprezentând o realitate ce îl obseda pe Antonescu. E interesant de semnalat faptul că Antonescu a contribuit la crearea acestei contraponderi politice a puterii lui. Din primele zile după capitularea noastră, a anunţat cum îi va pedepsi pe legionari. Între altele, anunţa şi deportarea lor. Cum România nu avea la dispoziţie o Siberie ca să-i deporteze pe inamicii regimului său, era de presupus că el se referea la posibilitatea ca legionarii fugari peste hotare să fie concentraţi în Germania şi supuşi unui regim special. Într-adevăr din surse sigure am aflat că Antonescu şi-a dat asentimentul faţă de Killinger să se procedeze la internarea legionarilor fugari în Germania, în anumite locuri, împiedicându-i să facă politică şi să aibă legături cu ţara, ca să nu tulbure relaţiile româno-germane.

Guvernul german s-a folosit de această concesiune a lui Antonescu pentru a-i primi pe teritoriul lui pe refugiaţii legionari, concentrându-i la Rostock şi Berkenbrück. Dar, în acelaşi timp, folosindu-se de aprobarea lui Antonescu, îşi crease şi o rezervă politică, pentru orice eventualitate. Ori de câte ori Antonescu dădea semne de împotrivire la planurile lor, refuzând noile concesii ce i se cereau, se agita din nou chestiunea legionară, ca o soluţie de substituire a guvernării lui. Generalul, speriat, dădea repede înapoi, oferind noi ajutoare pentru campania din răsărit. Mişcarea Legionară devenise un mijloc de şantaj al guvernului german contra lui Antonescu, când acesta ridica tonul în întrevederile lui la Berlin.

Acum, şefii partidelor făceau şi o eroare capitală de strategie militară. Când începi un război, nu te poţi opri la anumite limite, ci trebuie să continui până la înfrângerea inamicului. Este adevărat că Basarabia şi Bucovina fuseseră eliberate, dar Rusia Sovietica nu fusese doborâtă. Războiul continua. Antonescu, din punct de vedere strategic, avea dreptate, deoarece inamicul retras temporar în interiorul lui, putea câştiga bătălia finală, cotropind din nou cele două provincii, cum s-a întâmplat în 1944.

Lovitura de Stat a Generalului Antonescu din Ianuarie 1941 se soldase cu un eşec răsunător. Nu mai avea o altă ieşire decât să capituleze, dacă nu i-ar fi întins ramura salvatoare Hitler. Cu ajutorul diviziilor germane, Generalul a putut striga în noaptea de 22-23 Ianuarie 1941: „Am învins”.

Restaurarea dictaturii antonesciene a echivalat cu un act de ocupaţie. Biruitorul nu era de fapt el, ci acela ce dăduse ordinul de la Berlin armatei germane să-l susţină. Se produsese un grav amestec în afacerile interne ale României, de către o putere străină. Antonescu ştia cui datorează puterea şi de aceea a căutat ca, prin toate mijloacele, să cultive bunăvoinţa marelui său protector, Hitler. Apropiaţii lui Hitler, erau de asemenea conştienţi că Generalul Antonescu nu mai era cel de odinioară – un om liber, bucurându-se de suportul întregii ţări – ci o marionetă de care se puteau servi după bunul lor plac. Germania avea interese enorme în România de ordin strategic, militar şi economic. În noua lui situaţie, reînscăunat la putere prin graţia lui Hitler, Antonescu nu putea refuza nici o cerere a guvernului german. Nu se putea opune cu nici un gest, deoarece puterea lui era fictivă, bazându-se exclusiv pe bunăvoinţa Marelui Reich. O încruntare de la Berlin era suficientă ca el să cedeze la orice pretenţie a guvernului german, oricât ar fi fost aceasta de oneroasă pentru interesele României.

Generalul ceda cu o uşurinţă uluitoare în toate problemele care i se puneau de la Berlin, cu condiţia ca dictatura lui să nu sufere vreo clătinare. Pe cât era de servil în relaţiile externe cu Germania, pe atât era de gelos în politica internă. Aceasta era un fel de teren rezervat de vânătoare, pentru propria lui persoană. Poporul român, cu teritoriul ce-i rămăsese, cu bogăţiile lui, cu sângele lui, nu mai avea glas în România. Era la discreţia dictatorului, servindu-i doar ca monedă de schimb, pentru a plăti preţul ce i se cerea de la Berlin, în schimbul puterii de care se bucura şi pe care i-o conferise suveranul.

Concesiile făcute de Antonescu lui Hitler, după evenimentele din Ianuarie 1941, s-au succedat într-un ritm vertiginos, şi în toate domeniile. De unde, sub guvernarea noastră, Generalul ne cerea şi chiar ne-a oferit anumite mijloace ca să împiedicăm înstrăinarea patrimoniului naţional, acum toate întreprinderile în litigiu cu germanii, marea industrie a ţării, a fost cedată în totalitate sau în parte oamenilor de afaceri ai Reichului. Nici o oprelişte nu mai stătea în calea achiziţiilor economice oneroase ale trimişilor diverselor trusturi germane.

Din punct de vedere strategic, România a servit ca teritoriu de trecere a forţelor germane spre Balcani. Dar în timp ce ceilalţi aliaţi, Ungaria şi Bulgaria, au primit substanţiale avantaje pentru alipirea lor de Germania, satisfăcându-li-se revendicările lor teritoriale, România n-a obţinut nici un metru pătrat de pământ de pe urma concesionărilor ce le-a făcut. Antonescu n-a prezentat Berlinului nici o revendicare, nici cel puţin dintre acelea de ordin etnic, care se refereau la ocrotirea elementului românesc din Peninsula Balcanica.

România a participat la războiul din răsărit contra Uniunii Sovietice, pentru a-şi recupera teritoriile pierdute, după ultimatumul rusesc din 26 Iunie 1940. Într-adevăr, acest război ne-a ajutat ca să restabilim dominaţia română în Basarabia şi Bucovina de Nord. Dar cooperarea României la războiul din răsărit nu s-a limitat cu atingerea graniţei Nistrului. Marile sacrificii abia după aceea au început. Armata română a fost aliatul cel mai important al Germaniei în lupta contra Moscovei. Atât prin numărul diviziilor angajate pe front cât şi prin sângele vărsat, România a depăşit cu mult contribuţia celorlalţi aliaţi, inclusiv a Finlandei.

Noi nu suntem dintre aceia care credem că România trebuia să înceteze războiul pe Nistru. Războiul trebuia dus până la sfârşit, până la înfrângerea fiarei bolşevice. Dar şi această pagină de glorie din istoria României a fost întunecată de megalomania lui Antonescu, de modul absurd în care acesta a continuat colaborarea cu Germania.

Mai întâi, poziţia lui dificilă de vasal al lui Hitler, l-a împiedicat să pretindă acestuia ca armata română să fie convenabil înarmată şi instruită. Am luat parte la campania din răsărit cu un material belic învechit, care data din primul război mondial. Germanii nu ne-au furnizat armamentul necesar ca să putem face faţă unui război modern. De aici, teribilele pierderi ce le-am avut încă de la trecerea Prutului. Nedispunând de arme corespunzătoare, Generalul Antonescu, cum mărturiseşte Generalul Chirnoagă, a recurs la înmulţirea diviziilor, pentru a putea menţine capacitatea de luptă a armatei române. Generalul oferea carne de tun, în lipsa de unelte corespunzătoare. Aşa a condus războiul, cu o dotare insuficientă şi cu enorme pierderi umane. Generalul Antonescu nu s-a gândit niciodată cum să cruţe potenţialul uman al neamului nostru tineretul ţării, chemat să lupte şi să moară într-un „război sfânt”. Debilitatea lui politică faţă de Berlin, ştiindu-se tributar german, l-a împiedicat să reclame, cu energia cuvenită, înzestrarea armatei române cu arme de înaltă valoare combativă.

La Odesa, au murit mai mult de 100.000 de soldaţi şi ofiţeri, într-o încercare nereuşită de a ocupa acest oraş, puternic fortificat. În primăvara anului 1942, tot pentru a-şi arata loialitatea faţa de Hitler, de a cărui bunăvoinţă depindea dominaţia lui în România, a trimis 22 de divizii să lupte în Cotul Donului şi la Stalingrad. Nici în aceste momente cruciale ale războiului, Antonescu n-a primit armamentul necesar de la Berlin, mai ales tancuri şi artilerie, pentru ca diviziile române să se poată înfrunta cu puhoiul bolşevic. Dezastrul ce-a urmat, germanii l-au pus în sarcina armatei române, când în realitate, diviziile noastre n-aveau cu ce să se apere de puternicele coloane sovietice de tancuri, fiind lipsite de materialul corespunzător. Iată cum debilitatea politica a lui Antonescu, depinzând în întregime de bunăvoinţa lui Hitler a avut grave repercusiuni pe front.

La început, Generalul însuşi părea dispus la o reintegrare a Legiunii în aparatul de Stat. El făcea deosebire între elementele „anarhice”, „rebele”, dirijate din umbră de infiltraţiile comuniste în Mişcare, şi căpeteniile ei de valoare, cu care era dispus să reia colaborarea. Bineînţeles, că eu făceam parte din prima categorie şi locul meu era în faţa plutonului de execuţie. Mai mult decât atâta. Îndată după capitularea noastră, în urma ultimatumului german, a crezut că poate acapara şi Şefia Legiunii, încercare care nu-i izbutise după evenimentele de la Jilava. În acest scop, în prima lui proclamaţie către ţară în care explica sângeroasele întâmplări din zilele de 21-23 Ianuarie 1941, a anunţat că a luat şi comanda Legiuni. Autoproclamarea lui ca Şef al Legiunii n-a trezit nici un ecou în ţară iar în rândurile legionarilor vestea a fost primita cu multă rezervă şi scepticism. Cum să ia conducerea Legiunii un om care a vărsat sânge nevinovat de legionari? Era peste putinţa să-l urmeze cineva. Între tineretul ţării şi General se ridicase zidul impenetrabil al atâtor vieţi omeneşti secerate de gloanţe, la ordinele lui. Era proaspătă în conştiinţa tuturora asasinarea lui Victor Silaghi, Comandant Legionar, din vechea gardă, care-l urmase pe Căpitan de la prima lui chemare.

Guvernul german a salutat cu interes iniţiativa Generalului, crezându-l capabil să opereze, sub propria lui comandă, readucerea Mişcării în incinta Statului, după epurarea ei de elemente culpabile de crime, violenţe şi abuzuri. O Legiune renăscută sub comanda Generalului putea fi utilă la consolidarea Statului român şi la garantarea alianţei cu Puterile Axei.

Guvernul german, fie direct, în întrevederile avute la Berlin cu Antonescu, fie prin mijlocirea Legaţiei de la Bucureşti, a reluat această temă insistând mereu asupra necesităţii de a se găsi o formulă la utilizarea elementului legionar în aparatul de Stat. Oficialităţile erau de acord cu disecţia ce-o făcea Antonescu între legionarii „buni” şi „răi”. Cei răi trebuie daţi pe mâna justiţiei şi sancţionaţi, dar cei buni trebuie folosiţi în interesul Statului. Au fost mai multe încercări de acest gen din partea Reichului şi trebuie să recunoaştem, cu buna intenţie. Dar aceste încercări nu puteau duce la rezultatul dorit pentru simplul motiv că guvernanţii germani în frunte cu Hitler, ignorau adevărata stare a lucrurilor din România. Prin decizia luată, de a lua apărarea lui Antonescu, i-au acordat acestuia o prioritate nemeritată în conducerea Statului. Acesta, cum s-ar zice, tăia şi spânzura în ţară, pretextând necesitatea „restabilirii ordinii”. Abuzurile lui întreceau, mie la suta ilegalităţile ce li se imputau legionarilor. Germanii nu-l puteau potoli, pentru că ei înşişi au fost complici la eliminarea Legiunii din Stat. Şi apoi, continuau să-i acorde întreg sprijinul în România, pentru a guverna dictatorial ţara.

Generalul Antonescu, la intervenţiile germane de a relua colaborarea cu Mişcarea, a răspuns cu o tactică dilatorie. El nu e contra colaborării, dar este în căutare de elemente valabile, de fruntaşi ai Legiunii care să-l asculte şi să-l ajute în opera de guvernare. El a început deja consultările în diverse sectoare ale Legiunii şi când va ajunge la rezultate ferme, va face numirile necesare, pentru a participa şi Mişcarea la guvernare. Era un răspuns stereotip, care s-a prelungit indefinit, având un singur scop: de a câştiga timp până ce situaţia externa îl va elibera de această obligaţie.

De fapt, după eşecul suferit cu auto-proclamarea lui ca şef al Legiunii, Antonescu renunţase la ideea de a avea Mişcarea alături de el, nici total şi nici parţial. Întreprinderea i se părea prea riscantă. Îşi adusese aminte de păţania Regelui Carol, care acceptase colaborarea cu o fracţiune a Legiunii, pentru a sfârşi alungat de pe tron. Orice legionar introdus în guvern ar atrage alţii în jurul lui, până ce se va crea un alt pol de influenţă, care ar putea fi dăunător propriei lui dominaţii.

Aceste încercări din partea guvernului german s-au prelungit până în primăvara anului 1941, când proiectându-se războiul din răsărit, Hitler nu mai avea nici, un interes să redeschidă chestiunea legionară. Dosarul nostru a fost închis, rămânând cei din ţară la discreţia zbirilor lui Antonescu, iar cei refugiaţi peste hotare la discreţia Marelui Reich German, prizonieri ai Puterilor Axei.

„PE MARGINEA PRĂPASTIEI”

„Am pomenit sumar de aceasta carte infamă, publicată sub înaltul patronaj al lui Antonescu în primăvara anului 1941, în partea a treia a acestei lucrări, intitulată „Ce-am găsit în Germania”.

Generalul Antonescu nu s-a mulţumit ca prin lovitura de Stat din 21 Ianuarie 1941 să răstoarne ordinea constituţională în vigoare, ci a vrut să justifice în faţa contemporanilor acţiunea lui, neloială şi trădătoare, publicând o carte care să cuprindă toate învinuirile ce ni le aducea. Situaţia internă, pretindea el, se agravase în aşa măsura, încât însăşi existenta Statului Român era periclitată. Avea de ales între o colaborare dăunătoare intereselor. naţionale, cu Mişcarea, şi o intervenţie energică, destinată să pună capăt dezmăţului şi anarhiei.

Cine sunt autorii acestei cărţi? Generalul nu s-a amestecat direct în redactarea ei. N-avea nici timp şi nici priceperea necesară. Creierul acestei cărţi a fost Mihai Antonescu. El a supravegheat întocmirea ei şi a adus numeroase contribuţii juridice şi politice, ca să iasă cât mai convingătoare. Redactorul ei direct a fost Vlădescu, Secretarul de la Preşedinţia Consiliului şi un om de încredere al lui Mihai Antonescu. Vlădescu, cu mult înainte, primise ordin de la General să ţină un registru la zi cu toate „ fărădelegile” săvârşite de legionari. Evident că o astfel de însărcinare îşi avea şi talcul ei. Generalul se gândea cu mult înainte, trebuie să fi fost cam pe la începutul lui Noiembrie 1940 – că nu este exclus să se ajungă la o răfuială cu Mişcarea şi atunci ar fi avut nevoie să aibă la îndemână dosarul cronologic al tuturor ilegalităţilor în care ar fi amestecaţi legionarii.

Când a apărut aceasta carte infamă, Mişcarea nu dispunea de nici un mijloc de apărare. Nu se putea răspunde acuzaţiilor ce ni se aduceau, pentru că nu putea pătrunde nimic în opinia publica, nici un rând care să clarifice situaţia. O mare parte din legionarii din ţara erau deţinuţi, iar cei care au scăpat în primele zile de arestări se ascundeau, căutând să se refugieze peste hotare. Cenzura nu permitea să se publice în ţară nici cea mai uşoară dezminţire. Mai mult decât atât. Legiunea fusese dizolvată şi orice activitate legionară era pasibilă de ani grei de închisoare. Dincolo, în Germania, în primăvara lui 1941, ne-a întâmpinat aceeaşi atmosferă ostilă. Nici acolo nu se putea scrie nimic despre întâmplările din România, care l-ar fi putut supăra pe Antonescu. Generalul devenise un personaj tabu pentru guvernul german.

Înainte de a apărea aceasta lucrare, cu luni de zile înainte gazetele regimului antonescian au publicat sute de articole contra Mişcării, acuzând-o de cele mai oribile crime şi delicte. Apariţia acestei cărţi a venit ca un fel de încoronare a unei lungi campanii de presă, care s-a dezlănţuit cu o rară vehemenţă, la adăpostul cenzurii. Atât Legiunea cât şi imensa majoritate a poporului nu putea decât să tacă şi să sufere în tăcere ploaia de lovituri ce li se administra zi de zi.

Fireşte că au fost şi cercuri care se bucurau de ruptura lui Antonescu cu Mişcarea, sperând într-o schimbare care să le permită revenirea lor la suprafaţa politică. Cei mai bucuroşi erau duşmanii declaraţi ai Statului Român: comuniştii, agenţii străini, evreii, bolşevici şi anturajul nefast din jurul Generalului. Partidele politice n-au lipsit de la apel. S-au aliniat în spatele Generalului, văzând în conducerea lui un instrument de tranziţie spre democraţie. Toţi aceştia nu reprezentau decât o fracţiune neînsemnată din totalitatea naţională, dar se bucurau de sprijinul militar al lui Antonescu şi atitudinea binevoitoare a Reichului.

Se recunoaşte că, în acel moment (6 Septembrie 1940) nu exista o altă formaţie politică cu rădăcini adânci în popor şi cu un prestigiu nepătat decât Mişcarea Legionară. Aşa explică Generalul sau cei ce i-au tălmăcit gândurile faptul că i-a chemat la guvern pe legionari. Dar concesia ce-o făcuse Mişcării i se părea autorului prea mare şi atunci o corectează şi chiar anulează, exprimându-şi decepţia ce-o suferise Generalul cu colaboratorii lui legionari, în acţiunea de guvernare:

Afirmaţia era absurdă. Mişcarea Legionara avea la dispoziţie sute de intelectuali de cea mai înaltă calitate. Numai în capitală, „Corpul Răzleţi” era constituit dintr-o elită a Neamului, ajungând la numărul de 4.000 de membri. Nici un partid nu dispunea de atâtea elemente valoroase, doctori, ingineri, avocaţi, scriitori şi profesionişti de toate categoriile. Este adevărat că am suferit pierderi grele, prin masacrele ordonate de Carol, dar ele au avut mai grele urmări pe planul organizării. În ce priveşte administraţia Statului, puteam să furnizăm nu una, ci mai multe echipe de guvernare.

Dacă privim acum munca desfăşurată de titularii legionari ai diferitelor departamente, nu se poate vorbi nici de incompetenţă şi nici de rea credinţă. Generalul Petrovicescu era un om apreciat chiar de Antonescu, cunoscut prin onestitatea şi integritatea lui. Cât îl priveşte pe Sturdza, era un diplomat consumat cu mulţi ani de serviciu în diplomaţie. Conflictul dintre ei şi General n-a izbucnit pe chestiuni de necompetenţă sau de rea credinţă, ci pentru că aceştia apărau cu demnitate şi dârzenie interesele ţării, refuzând să devină unelte ale anturajului suspect din jurul Conducătorului. Numeroasele conflicte ce s-au ivit între titularii Ministerelor Educaţiei şi Sănătăţii, Brăileanu şi Iasinschi, n-au provenit din lipsă de competenţă sau rea credinţă, ci pentru ca o serie de masuri şi de numiri, săvârşite de aceştia erau sabotate de anturaj, care-l aţâţa pe General să nu le dea curs. Au existat titulari care nu i-au creat nici o problemă Generalului, fiind elemente elogiate de Conducător: Constant – la Presă şi Propagandă, Papanace – la Finanţe, Corneliu Georgescu – la Ministerul Populaţiei Evacuate, Protopopescu – la Comunicaţii, Horia Cosmovici – la Preşedinţie. Cum s-a desfăşurat guvernarea naţional-legionară am prezentat pe larg în volumul Era Libertăţii. Rezultatele guvernării noastre au fost excelente, ajungând la o rapidă restaurare a economiei naţionale.

Puţin mai departe, în continuarea acuzaţiilor de „necompetenţă şi rea credinţă”, pentru a întări efectul acestor două vocabule, se spune că legionarii, „la adăpostul uriaşei personalităţi a Conducătorului, s-au dedat la abuzuri şi ilegalităţi, din ce în ce mai mari, până la rebeliunea fără precedent în istorie din Ianuarie 1941”. Cu alte cuvinte, de abia instalaţi la putere, legionarii au început seria abuzurilor şi ilegalităţilor, care au culminat cu rebeliunea. Autorul vrea să insinueze că noi chiar de la începutul începutului ne făurisem planul să-l răsturnăm pe General şi în acest scop am creat intenţionat o atmosferă de dezordine şi haos, susceptibile să ridice masele populare. Nimic mai fals. În tot timpul guvernării noastre, i-am dat Generalului numeroase dovezi de ataşament prin declaraţii şi uriaşe manifestaţii publice. De cate ori se întorcea de la o manifestaţie, era fericit şi mulţumit. Colaborarea îşi relua ritmul normal pentru câteva zile, până ce reîncepeau să precumpănească intrigile anturajului sau.

Ca să justifice ruptura lui cu Mişcarea, Generalul Antonescu, mai intervine cu un alt argument, care i se pare de mare importanţă pentru a demonstra nobleţea lui sufletească şi cum au răspuns legionarii la generozitatea lui. În prefaţă, la pagina 4, se afirmă ca „Generalul Antonescu a venit la putere prin încrederea poporului şi a armatei, după ce a dat singur lovitura de Stat din 3-6 Septembrie 1940”.

Pentru cititorii care vor să cunoască antecedentele căderii lui Carol, le sta la dispoziţie cartea mea, Sfârşitul unei domnii sângeroase. Acolo vor vedea că Generalul n-a avut nici un amestec în acţiunea revoluţionară din 3-6 Septembrie 1940, care a dezlănţuit toata seria de evenimente ce au dus la abdicarea Regelui Carol. Generalul Antonescu a fost chemat la Palat abia a doua zi, în 4 Septembrie încredinţându-i-se misiunea de a forma un nou guvern. Legionarii se aflau atunci pe baricade, luptând pentru a determina schimbarea regimului carlist. Afirmaţia că Generalul a dat lovitura de Stat este falsă. Mai întâi că nu a fost o lovitură de Stat, ci o revoluţie legionară, care şi-a asigurat adeziunea maselor populare. Este adevărat că Generalul Antonescu, în noaptea de 5-6 Septembrie, l-a somat pe Rege printr-o scrisoare, să renunţe la tron, dar aceasta s-a întâmplat după ce dispunea de concursul Generalului Coroamă, care a refuzat să tragă în mulţimea care înconjura Palatul şi cerea plecarea Regelui.

În ce priveşte cealaltă afirmaţie că Generalul i-a adus la guvern pe legionari, ca un gest de generozitate, este tot atât de neadevarată. Legionarii au venit la putere prin impulsul maselor populare, care atât la Bucureşti cât şi în toate capitalele de provincie au organizat uriaşe manifestaţii în favoarea Legiunii, cerând venirea ei la guvern. Curentul popular era aşa de puternic, încât Antonescu, cu toate tergiversările lui de la 6-14 Septembrie 1940, până la urma a trebuit să cedeze evidenţei, acceptând colaborarea cu Mişcarea. El a încercat fel de fel de formule, dar până la urma a trebuit să accepte, ca o realitate inevitabilă, intrarea în Stat a Legiunii, ca expresie politică a unui curent popular.

Măsluirea istoriei continuă. În acelaşi pasaj, de la pagina 4 din „Introducere”, se mai spune „că legionarii au devenit odioşi întregului popor în scurt timp după instalarea lor la guvern, prin încălcările cele mai flagrante şi mai îndrăzneţe ale legilor ţării şi prin abandonarea tuturor principiilor cu care şi-au făcut popularitatea”.

Aşadar, Generalul dă singur lovitura de Stat, alungându-l pe Regele Carol. Generalul îi chema la guvern pe legionari (care n-au avut nici un merit în alungarea Regelui) şi aceştia, în loc să fie recunoscători Conducătorului, comit „cele mai flagrante încălcări de lege, devenind odioşi poporului în scurt timp”. Nu numai că legionarii n-au devenit odioşi poporului, cum afirma autorul acestei cărţi, ci dimpotrivă, popularitatea lor a crescut vertiginos. În luna Decembrie 1940, organizaţia legionară număra 500.000 de membri încadraţi, iar când Antonescu a scos armata, în Ianuarie 1941, contra Legiunii, întreaga naţiune a ieşit să ne apere. „Rebelii” erau constituiţi din milioane de români. Aceasta uriaşă popularitate demonstrează că „fărădelegile” săvârşite de legionari n-au impresionat poporul şi pentru un motiv foarte simplu: fie că în cea mai mare parte erau invenţii ale scribilor acestei cărţi fie că erau rare şi de importanţă minoră. Vom relua această chestiune la momentul oportun.

„Lucrarea va mai demonstra, afirmă autorul, câtă lipsă de simţ naţional şi de discernământ patriotic au avut conducătorii Mişcării Legionare, atât în ceea ce priveşte metodele cât şi influenţele din afară” (p.4). E concluzia categorică a unei sentinţe inapelabile, care se adaugă la finalul celor patru puncte tratate în capitolul anterior, din care se compune rechizitoriul antonescian.

Argumentul se poate întoarce contra Generalului Antonescu, căci evenimentele au dovedit „lipsa de simţ naţional şi de discernământ patriotic” a aceluia care se pretindea a fi salvatorul Patriei. Prin politica lui de ură şi nimicire a tineretului ţării în preajma unui război de importanţă decisivă pentru viaţa neamului, a slăbit în aşa măsură resorturile vitale ale Statului, încât a pregătit calea pentru azvârlirea lui în robia bolşevică. Ce „discernământ” a avut Generalul Antonescu când s-a desprins de Legiune pentru a se asocia cu oameni fără conştiinţă, fără suflet românesc şi care, în cele din urmă l-au părăsit şi pe el şi l-au predat inamicului? Astăzi e mai mult decât evident că politica antonesciană, de repudiere şi persecutare a Legiunii, a fost cauza principală a înfrângerii României şi a dezastrului în care am ajuns.

La urmă, ca o ultra-concluzie, stimabilul nostru preopinent şi autor al cărţii, îmbogăţeşte textul introductiv cu o reflexie de recunoştinţă faţă de poporul român:

Sentimentele poporului român au fost acelea care s-au manifestat în zilele tulburi din 21-23 Ianuarie 1941, când întreaga naţiune s-a ridicat ca un singur om ca să apere Statul naţional-legionar. Cei din partea opusă, duşmanii acestui Stat, au fost o minoritate, în frunte cu Antonescu şi a fost nevoie de intervenţia armatei germane pentru a da acestora biruinţa contra poporului român, cu rezultatele funeste care se cunosc.

Prefaţa se încheie cu nişte citate din cuvântările lui Antonescu, rostite la Alba Iulia, 1 Decembrie 1940, avertismente adresate cămăşilor verzi. Aceste avertismente, deşi în aparenţă evocau stări de dezordine şi anarhie ce-ar domni în ţară şi de care ar fi răspunzători legionarii, în realitate erau un preludiu al dramei ce se pregătea în culisele antonesciene. Nu erau destinate atât legionarilor cât şi oamenilor din jurul Conducătorului, făcându-i atenţi asupra măsurilor ce le pregătea. Ele au venit ca un fel de semnal de mobilizare a inamicilor Statului Naţional-Legionar, avizându-i că nu va mai tolera multă vreme „anarhia legionară”. Tonul lor nu era prin nimic justificat de realitatea existentă în ţară. Poporul se pregătea să petreacă în pace sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou şi nimeni nu se gândea, începând de la ierarhia legionară, să provoace conflicte cu Conducerea Statului.

Cămăşile verzi se gândeau la refacerea ţării şi la viitorul neamului şi nu la o răfuială cu Antonescu cu care nu aveau nimic de împărţit, respectându-l şi recunoscându-i titlul de Conducător al Statului. Legionarilor nu le trecea nici prin minte că în culisele Preşedinţiei se pregăteşte „marea trădare”. Era o acţiune absurdă şi periculoasă, care ar fi ruinat toata opera de recuperare naţională de până atunci. Aşa trebuia să gândească şi Antonescu, dacă ar fi fost un om echilibrat, cu „discernământ patriotic. Dar setea lui de mărire l-a împins să se despartă de cei mai loiali colaboratori ai lui, azvârlindu-se într-o aventură politică, care i-a fost fatală atât lui cât şi ţării.

6. „PRIVIRE GENERALĂ”

După prefaţa pe care am analizat-o mai înainte şi care se cheamă „În loc de prefaţă”, aşa cum cere arta scriitoricească, autorul cărţii începe expunerea „prăpăstiei” în care a azvârlit ţara Mişcarea, cu o „privire generală” a fărădelegilor săvârşite de legionari, care, prin succesiunea lor crescânda, au dus la „rebeliunea” din 21-23 Ianuarie 1941.

Chiar la început, cititorul se izbeşte de o senzaţională dezvăluire: „În primele zile care s-au succedat abdicării Regelui Carol al II-lea, Legiunea nu a revendicat guvernarea. Articolul D-lui I. Zelea Codreanu din Porunca Vremii, prin care cere legionarilor timp spre a se pregăti pentru conducere, face parte din mărturiile făcute de legionari în acest sens” (p.9).

În primul rând, declaraţia Profesorului Codreanu din Porunca Vremii nu angaja Legiunea, el nereprezentând în acel moment decât o infimă fracţiune din Mişcare, pentru motivele ce le-am expus în volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase. Fireşte că nici eu şi nici alţi şefi legionari n-am revendicat puterea în mod public şi zgomotos, deoarece, din seara de 6 Septembrie 1940, eram în permanent contact cu Generalul Antonescu, care ne-a cerut sprijinul din primul moment şi ne-a oferit colaborarea. Generalul avea nevoie de Mişcare, deoarece se afla singur, ridicat în fruntea Statului. În jurul lui se întindea un gol politic. Ţara era alături de Mişcare şi îi aclama pe conducătorii ei oriunde apăreau. Sute de manifestaţii s-au organizat în toata ţara. Nu exista în acel moment o altă forţă politică în România decât Mişcarea, cum a recunoscut-o chiar la procesul lui, Generalul. Mişcarea Legionara n-avea nevoie să reclame puterea. Era formidabilul curent popular, care, printr-un impuls irezistibil, împingea Mişcarea spre cârma Statului.

Perioada ce s-a scurs de la 6-14 Septembrie 1940, când s-a proclamat Statul Naţional-Legionar, a fost umplută de tratativele ce s-au dus între mine şi General sau trimişii lui, pentru a stabili nu colaborarea, care era acceptată de ambele părţi, ci extensiunea ei şi modalităţile de funcţionare ale noului Stat. Cum am scris în volumul I din Era Libertăţii, i-am oferit Generalului alternativa de a face alegeri sau, dacă vrea să rămână la forma autoritară de guvernare atunci să proclame Statul Român, Stat Legionar. El a aderat la formula a doua şi aşa a luat naştere Decretul din 15 Septembrie 1940, prin care România devenea Stat Naţional-Legionar.

Mai departe, acelaşi scrib care a compus cartea afirmă, tot la pagina 9, că eu aş fi reclamat printr-un manifest meritul exclusiv al actului de abdicare al Regelui Carol, pentru Legiune, căutând să adumbresc meritele şi rolul Generalului. Niciodată n-am încercat acest lucru, căci nu corespundea adevărului. Mişcarea a dezlănţuit o revoluţie contra regimului carlist, iar Generalul Antonescu, prin scrisoarea ulterioară din noaptea de 5-6 Septembrie 1940, a pus punctul final acestei revoluţii, smulgând abdicarea Suveranului. Fiecare cu meritele lui. Niciodată n-am căutat „să contest acţiunea şi rezultatele obţinute de Generalul Antonescu” (p.9).

Autorul cărţii recunoştea însă ca la 20 Septembrie 1940, am vorbit elogios de General, cerând legionarilor „recunoştinţă şi credinţă faţă de Generalul Antonescu, pentru că ne-a înălţat şi onorat cu participarea la guvernarea ţării”. Dar şi aceasta declaraţie clară şi categorică, ce nu mai lasă nici un dubiu asupra sentimentelor noastre de loialitate faţă de Conducătorul Statului, suferă o interpretare răuvoitoare. Se pretinde, cu cea mai mare neruşinare ca eu am făcut aceasta declaraţie doar cu caracter tactic, pentru a câştiga timp şi a acoperi adevăratele noastre planuri de acţiune, „întrucât imediat a început opera de destrămare a administraţiei, abil camuflată, sub necesitatea epurării şi reorganizării Statului... „ (p. 9). Iată ce concluzii trag aceste creiere îmbâcsite de ură dintr-o mărturisire sinceră de credinţă a noastră în destinul Generalul Antonescu.

Îndată după proclamarea Statului Naţional Legionar, spun scribii de la Preşedinţie, legionarii au tins la dominarea politicii interne „prin acapararea Posturilor de conducere de la autorităţile şi instituţiile publice, urmărind, în special, instituţiile cu atribuţii administrative şi de ordine de Stat” (p.9). Aceşti defăimători de profesie ignorează complet schimbările survenite după proclamarea Statului Naţional-Legionar în administraţia ţării. În noua lista a guvernului, Ministerul de Interne a fost atribuit Mişcării Legionare, avându-l ca titular pe Generalul Petrovicescu. În mod logic şi printr-o practică străveche, de când se face politica în România, posturile de prefect şi de înalţi funcţionari din politie se atribuie partidului care guvernează. Aşa a fost pe timpul partidelor, apoi în epoca lui Carol, şi aceasta măsură s-a continuat şi sub Antonescu. Generalul a numit în fruntea judeţelor oamenii indicaţi de Mişcare. De asemenea a dispus numirea de organe poliţieneşti superioare recrutate tot dintre legionari. Aceasta nu înseamnă „acaparare” de funcţii publice, ci o consecinţa logică a distribuţiei ministerelor în noul Stat Naţional-Legionar.

– fie de interes obştesc gen poliţia legionară, ajutorul legionar, cantine legionare, cooperative legionare, magazine legionare etc.”

N-au existat nici spărgători de fronturi şi nici batalioane de soc în cursul guvernării noastre. Acestea sunt invenţii supranumerare ale profesioniştilor defăimării. A existat o unitate ce s-a chemat „Gărzile Încazarmate”, un grup de tineri sub conducerea lui Ovidiu Găină, care locuiau împreuna şi reprezentau o rezervă, dacă ar fi fost nevoie de o intervenţie în caz de tulburări de stradă. O unitate extrem de disciplinată, care n-a provocat niciodată vreo dezordine. La parade şi manifestaţii, avea grija de menţinerea ordinii publice.

O alta formalitate ce o debitează făuritorii acestei cărţi se refera la intelectuali. Se spune la pagina 10, „Privire generală”, că intelectualii erau ţinuţi la margine în Mişcare şi nu li se încredinţau posturi importante şi nu erau admişi decât cu titlul de simpatizanţi: „Se remarcă însă cu această ocazie un fapt important, care nu a fost observat la vreme: intelectualii nu sunt admişi în partid decât cu titlul de simpatizanţi”. O aberaţie! Intelectualii formau în Mişcare un contingent atât de important încât din timpul Căpitanului s-a creat pentru ei o organizaţie aparte, denumită „Răzleţi””. În timpul guvernării noastre Grupul Răzleţi din capitală, format în proporţie masiva din intelectuali ajunsese la 4.000 de membri, fiind nevoie să se creeze o serie de subdiviziuni, pentru a-i cuprinde pe toţi. Aceasta impresionantă masă de intelectuali din capitală reprezenta o rezervă profesională, politică şi spirituală pe care nu o avea nici un partid. Din cei azvârliţi în închisori de Antonescu, foarte mulţi aparţineau acestui corp. Dr. Ilie Niculescu, Şeful Răzleţilor, fusese condamnat la 20 de ani închisoare şi se afla la Aiud, unde a avut tot timpul o ţinută exemplară.

Mai conţine cartea, în aceeaşi proiecţie de idei, o altă minciună, la aceeaşi pagină: că Mişcarea ca să-şi recruteze noi partizani, a recurs la sistemul partidelor: „introduceri masive de partizani în posturile de conducere ale vieţii şi activităţii economice a ţării. În acelaşi timp, tot felul de cereri ale partizanilor sunt satisfăcute de autorităţi, fără nici o consideraţie pentru bazele legale, cu care de multe ori erau în contradicţie”.

Revenim la ceea ce am spus mai înainte, ca noi nu ne-am îmbulzit în activităţi economice, ci Generalul Antonescu, pentru a pune în aplicare nefericita lege a comisarilor de românizare, opera Ministrului Leon, a făcut apel la Mişcare, de a-i procura elemente necesare pentru a îndeplini prescripţiile legii. Aşa se face ca o serie de legionari au fost numiţi comisari de românizare, de către Ministrul Leon, cu beneplacitum al Generalului. Cât priveşte anumite cereri prezentate de legionari la autorităţi spre a fi satisfăcute, s-ar fi putut întâmpla ca printre ele să fi fost şi unele în contradicţie cu legea dar nu ca o metoda, ci ca excepţie şi un abuz inerent firii omeneşti. Dar din câteva cazuri, nu se poate generaliza că ar fi fost o metodă a conducerii de a satisface, fără nici o discriminare, cererile partizanilor.

Ca final al acestor incriminări, cartea face senzaţionala descoperire că „autoritatea de Stat trece total sub controlul şi conducerea legionară”. Nimic mai natural şi mai consecvent într-un Stat Naţional-Legionar. Generalul Antonescu trecuse prin decret administraţia ţării în lotul ministerelor rezervate Mişcării. Ca o consecinţă logică prefecturile, poliţia şi primăriile ajunseseră să fie conduse de legionari. Nici nu se putea imagina o alta soluţie. Funcţionarii Statului n-au fost terorizaţi de legionari, cum spune cartea, ci îşi îndeplineau datoria lor sub noua conducere. Ei erau mulţumiţi şi serveau cu credinţă şi ataşament directivelor noului Stat.

Un alt slogan al propagandei antonesciene, care se repetă des în aceasta carte, este că eu am recomandat, în fruntea ministerelor atribuite Mişcării şi altor instituţii oameni nepregătiţi, „fără studii, experienţă sau prestigiu personal” (p.11). Într-un singur punct acuzatorii aveau dreptate: ca n-aveau experienţă. Nu ne puteam măsură în aceasta privinţă cu experienţa de guvernare a vechilor oameni politici, care au ruinat ţara, azvârlind-o în prăpastie. Dar ca studii sau prestigiu personal, guvernarea noastră dispunea de o pleiadă de elemente de cea mai bună calitate. Cum au putut aceştia să cuteze să afirme că un Profesor Brăileanu nu avea studii sau prestigiu? Profesor universitar, făcuse studiile în Germania şi Austria şi era o somitate recunoscută în filosofie şi sociologie. Alături de el, acest departament îl conduceau o serie de intelectuali mai tineri, posesori de înalte titluri universitare şi cu un prestigiu solid, ancorat în cultura româneasca. Cine nu cunoştea în lumea literelor pe un Traian Herseni, pe un Ion Ionică sau Vasile Băncilă, colaboratori la diverse reviste, între care şi la Gândirea lui Nichifor Crainic?

Dacă luam în considerare Ministerul Sănătăţii, este adevărat că titularul lui, Vasile Iasinschi, nu era medic, dar a avut bunul simţ să cheme în jurul lui o serie de distinşi medici din capitală, în frunte cu Dr. Alexandru Popovici, vestitul chirurg. La Finanţe, figura ca Subsecretar de Stat Constantin Papanace, specialist în materie, despre care chiar ministrul său, Gheorghe Creţeanu nu a avut decât lucruri bune de spus.

Poate a considerat ca fără studii şi fără prestigiu un Corneliu Georgescu, întemeietor al Mişcării Legionare, a cărui faimă era răspândită în întreaga lume românească? Administraţia Ministerului ce i s-a încredinţat, al „refugiaţilor şi populaţiei evacuate” a fost exemplară. Alexandru Constant era un ilustru avocat din capitală. Ziarist şi om de o vastă cultură, de care nici Antonescu nu s-a plâns vreodată. Alături de el, la Preşedinţie Horia Cosmovici, însărcinat chiar de Antonescu cu problemele doctrinare ale Starului Naţional-Legionar, era o mândrie a generaţiei noastre.

Mihail Sturdza, la Ministerul de Externe, a avut conflicte permanente cu Antonescu, dar nu pentru că nu se pricepea, ci pentru că anturajul Generalului împingea pe acesta să-i facă zile amare, pentru a-l determina să-şi dea demisia, ceea ce a şi reuşit până la urma. Generalul Petrovicescu, propus de mine la Interne, a fost acceptat cu mulţumire chiar de General. Avea un prestigiu bine stabilit în rândurile armatei, fiind considerat incoruptibil. Se putea vorbi de Alecu Ghica, Directorul General al Poliţiilor şi Siguranţei, că nu are studii sau prestigiu? Era un monument de caracter, iar conflictul lui cu Antonescu a provenit din faptul că nu s-a lăsat antrenat în jocul acestuia de a se separa de Mişcare. Dr. Victor Biriş era Doctor în Drept, iar Colonelul Zăvoianu, o prestigioasă figură de ofiţer de rezervă, care l-a salvat pe Căpitan în 1934, iar acum, ca Prefect al Poliţiei, a vegheat ca arestările ordonate de Antonescu printre adversarii erei carliste să se execute cu rigoare.

Tot la pagina 11 a acestei „priviri generale” a actelor ilegale ale Mişcării, se afirma cu o imbecilitată dusa până la frenezie, că odată oamenii de încredere ai Mişcării ajunşi la conducere în diverse funcţii, au început să elimine personalul inferior, înlocuindu-l cu legionari. În special au fost afectate de aceste măsuri corpul sergenţilor de oraş, corpul detectivilor şi comisarii de circumscripţii.

S-au întâmplat câteva substituiri, dar explicaţia lor se încadrează în procesul de modificare al structurilor Statului, după proclamarea noii ordini constituţionale. Acuzaţia e cu atât mai absurdă cu cât însuşi Antonescu ne-a rugat să epurăm poliţia sau să dublam funcţionarii existenţi cu elemente legionare, deoarece nu se poate avea încredere în cei ce au servit sub Carol. Era normal şi logic ca în corpul detectivilor să intre legionari, după cum nu se putea evita ca vechii comisari de poliţie să fie dublaţi de comisari legionari. Era o chestiune de securitate a Statului Naţional-Legionar, pe care o recomandase cu căldura chiar Generalul.

În ce priveşte Corpul Sergenţilor de oraş din capitală, Zăvoianu a procedat la recrutarea şi încadrarea de noi elemente, pentru că efectivul acestora era suficient pentru a asigura paza Bucureştiului. Noii agenţi erau oameni simpli, care, după o şcoală sumară, intrau în acest corp. Între ei se aflau şi vechi simpatizanţi legionari.

Dar Antonescu pretinde că Mişcarea a căutat să recruteze simpatizanţi chiar şi în cadrele armatei şi anume, din corpul ofiţeresc inferior. Este adevărat că în şcolile militare pătrunsese ideea Frăţiilor de Cruce şi chiar se formaseră câteva cuiburi. Dar aceste recrutări nu ameninţau unitatea armatei, deoarece întreaga Legiune, cu Şeful ei, erau ferm ataşaţi Generalului. Antonescu recunoaşte că au fost şi ofiţeri superiori care simpatizau cu Mişcarea, fapt ce s-a verificat din plin în cursul aşa-zisei rebeliuni.

Apoi, stai Domnule. Frăţiile de Cruce au existat din 1924, chiar înainte de a se întemeia Mişcarea, în 1927. Fondatorul lor şi primul lor Şef, a fost Ion Moţa. Şi acum vin scribii acestei cărţi să afirme ca noi „am început recrutarea de tineri elevi în timpul guvernării noastre?”. Pe timpul Statului Naţional-Legionar, s-a asigurat continuitatea acţiunii educative a Frăţiilor de Cruce, veche de 16 ani, cu mai mare impuls şi la adăpostul libertăţii de care se bucurau tinerii în noul Stat. Generalul Antonescu a sprijinit acţiunea Frăţiilor de Cruce, punând la dispoziţia acestora patrimoniul.

„Straja Ţării”, organizaţie desfiinţată prin propriul lui decret. Chiar la Predeal şi la câţiva paşi de casa Generalului, funcţiona Centrul FDC, de formare a cadrelor acestei organizaţii, sub conducerea lui Ilie Smultea. Când Generalul acorda toate înlesnirile Legiunii ca să se ocupe de educaţia tineretului, cum vine acum să condamne propria lui operă? Exista un decret semnat chiar de el, prin care Legiunea este însărcinată cu educarea tineretului român.

Legaturile mele cu Corpul Muncitorilor Legionari erau normale şi naturale. Acest corp făcea parte din organizaţia de ansamblu a Legiunii. Corpul Muncitorilor Legionari a fost înfiinţat de Căpitan încă din 1936, tocmai cu scopul de a îndepărta muncitorimea de la atracţia comunismului dizolvant şi a o integra destinului naţional. Corpul Muncitorilor Legionari a cunoscut o mare dezvoltare chiar în perioada Căpitanului, sub conducerea Inginerului Clime, iar în prigoana carlistă din 1938 a suferit pierderi grele. Comportamentul acestui corp şi educaţia lui naţională erau la antipodul comunismului internaţional. Când am venit noi la putere, în Septembrie 1940, acest corp, ca toate organizaţiile Mişcării, a cunoscut o mare creştere, ajungând în Bucureşti la 10.000 de membri. La toate manifestaţiile legionare, Corpul Muncitorilor Legionari s-a distins prin număr şi ţinută.

De unde a scos autorul cărţii că acest corp de elita al neamului era compus „în majoritate din comunişti notorii”? Cadrele acestui corp erau constituite din elemente verificate şi dacă s-au infiltrat comunişti, aceştia nu puteau fi decât în număr neînsemnat şi la periferia organizaţiei, nejucând nici un rol în conducerea ei.

Mai întâi să lămurim chestiunea cu aprobarea. Acest corp, la proclamarea „Statului Naţional-Legionar”, avea o vechime de patru ani. A suferit grele pierderi în perioada carlistă, iar Dumitru Groza, şeful acestui corp, a fost arestat, schingiuit şi condamnat la mai mulţi ani de închisoare, făcându-şi pedeapsa la Chişinău, unde era director fiorosul Mănaru. Suferinţele legionarilor închişi în această temniţă au fost aşa de mari încât însuşi Generalul Antonescu, pe atunci Comandant al Corpului IV Armată din Basarabia, a intervenit în favoarea lor. Unul dintre acei care s-au bucurat de bunăvoinţa Generalului, pentru a li se aplica un tratament mai uman, a fost şi Dumitru Groza, pe care acum anturajul de la Preşedinţie l-a proclamat „comunist”.

Ce s-a întâmplat? Falsificatorii istoriei celor patru luni de guvernare legionară au jonglat cu un alt număr din viaţa publica a României. În Ardeal, la Deva, trăia Dr. Petru Groza, preşedintele organizaţiei „Frontul Plugarilor”, care mai târziu, în Martie 1945, a devenit Preşedinte de Consiliu, sub comunişti.

Dr. Petru Groza nu era comunist, dar era cunoscut pentru relaţiile ce le întreţinea cu partidul comunist român. Creierul infernal care a compus această carte n-a avut nici un scrupul să utilizeze, pentru a defăima Corpul Muncitorilor Legionari, aceasta substituire de nume. Cercurile germane din capitala au fost informate de la Preşedinţie că Dumitru Groza, Şeful CML, nu e altcineva decât una şi aceeaşi persoana cu Petru Groza, Şeful Frontului Plugarilor! Această falsificare grosolană i-a servit la Antonescu ca unul din principalele argumente pentru a demonstra Berlinului că „rebeliunea” a fost organizată de comunişti, la ordinul Moscovei. Berlinul a căzut în cursă şi a acceptat aceasta versiune, fără să o mai controleze. Aşa se face că în declaraţia de război a Reichului contra URSS, concepută de Ribbentrop, Ministrul de Externe, apare numele lui Groza ca fiind promotorul comunist al tulburărilor din România, din Ianuarie 1941!

Falsul era prea grosolan şi noi am protestat. Dumitru Groza, fostul şef al CML şi presupusul comunist, era oaspete al Reichului, refugiat politic, internat cu tot grupul conducătorilor legionari, la Berkenbrück. Rectificarea noastră mult prea evidentă n-a avut nici o urmare. Hitler, ocupat cu războiul, n-a vrut să-l supere pe Conducător, cerându-i să rectifice că Groza al nostru nu avea nimic de-a face cu Groza, Preşedintele „Frontului Plugarilor”.

O acuzaţie des repetată în această carte infamă se referă la „înarmarea legionarilor”. Înarmarea contra cui? Evident, se răspunde, contra Conducerii Statului, pentru a-l răsturna pe General şi a-l pune în locul lui pe unicul pretendent, Horia Sima. La pagina 12-13, din „Privire Generală”, citim următoarele:

Câte rânduri, atâtea neadevăruri. Mai întâi niciodată, în cursul guvernării noastre, nu s-a produs „înarmarea progresivă a legionarilor”, în aşa fel încât cum spune autorul cărţii, portul legionar să capete un nou distinctiv: pistolul. Uniforma legionară a rămas permanent aceeaşi, pe care a purtat-o atât Generalul cât şi Ică Antonescu: cămaşă verde şi centură cu diagonală. Nici urma de pistol. Ce face ticălosul care a compus această carte? Generalizează purtarea pistolului de către autorităţile Statului, exercitată în acel moment de anumiţi legionari, cu masa întreagă de legionari. Un număr disparent de legionari purtau într-adevăr pistoale, dar ca o excepţie, având în vedere că exercitau o funcţie care reclama purtarea pistolului. Cine erau aceştia? Membrii poliţiei legionare, în primele luni, membrii chesturilor şi poliţiilor din ţară, iar mai târziu, membrii „Serviciului de ordine”, după desfiinţarea poliţiei legionare. Repet ceea ce am scris şi în cărţile anterioare că poliţia legionară a fost înfiinţată de mine, la dorinţa Generalului Antonescu, căruia, în luna Septembrie 1940, îi era teamă să nu fie reţinut de poliţia carlistă, chiar după plecarea Regelui Carol II. Tot în primele zile după începerea guvernării noastre, urmând dispoziţia primită de la Conducător, i-am scris un bileţel Generalului Petrovicescu, Ministrul de Interne, rugându-l să dea băieţilor arme din stocul aflat la Minister. Acest bileţel a fost găsit după 23 Ianuarie 1941, în arhiva Ministerului de Interne şi a fost publicat ca un trofeu şi o dovadă că am pregătit ''rebeliunea”:

„Astfel în Bucureşti Horia Sima dă ordin direct sau indirect, să se dea pistoale legionarilor. „Cât de multe” (pag.l5). Textul e adevărat, dar autorul incorect al cărţii lasă de-o parte împrejurarea că adresa mea către Generalul Petrovicescu datează din luna Septembrie 1940, la scurt interval după instaurarea noului guvern, pentru a răspunde dorinţei exprimate de Generalul Antonescu. Este o chestiune de logică elementară că nu pot exista organe de poliţie fără a avea la sine pistolul regulamentar. Nimeni n-a mai văzut în lume o poliţie dezarmată.

În mod intenţionat apoi şi cu o vădită rea credinţă, autorul cărţii amestecă două serii de evenimente: cele întâmplate în perioada guvernării noastre, până în momentul loviturii de Stat a Generalului Antonescu şi incidentele ce-au avut loc în cursul aşa-zisei rebeliuni legionare, în realitate rebeliunea Generalului Antonescu contra formelor constituţionale ale Statului. În cursul celor trei zile de tulburări, 21-23 Ianuarie 1941, legionarii, atacaţi de militari, au pus şi ei mâna pe arme, pe unde au găsit. Este adevărat că pe la sate au fost dezarmate câteva posturi de jandarmi, că s-au luat puşti-mitraliere de la fabrica Cugir şi alte întreprinderi. La Bucureşti, a fost capturat un tanc ce circula pe Calea Victoriei. Dar cele mai bune arme le-au primit legionarii chiar de la soldaţii şi ofiţerii trimişi să-i scoată din instituţiile publice. Aşa la Timişoara, la Braşov şi în alte oraşe. O mare parte a armatei simpatiza cu Legiunea şi era ostilă acţiunii întreprinse de General contra Mişcării. Acestea sunt fapte revoluţionare, care n-au nimic în comun cu ordinea legală. Singurul răspunzător a fost Generalul Antonescu, care, călcând în picioare propria lui semnătură, a trimis armata să ne scoată din instituţiile publice pe care le deţineam în mod legal.

„În rezumat, încheie triumfal autorul cărţii, guvernul Statului legionar îi înarmează pe proprii lui partizani”. Nimic mai natural ca acest guvern să-i înarmeze, cum am spus mai înainte pe legionarii angajaţi în serviciile de poliţie şi Siguranţă. Şi nimic mai natural ca atunci când paznicul principal al ordinii publice, Generalul Antonescu, iese din rânduri şi se aliază cu duşmanii neamului, ca legionarii, având întregul popor în spatele lor, să apere ordinea constituţională şi în acest scop, să pună mâna pe arme, oriunde se găsesc acestea, pentru a respinge agresiunea.

În sfârşit, după toate cele anterior petrecute, după ce Mişcarea a fost reorganizată, punând în fruntea diferitelor corpuri numai camarazi de încredere ai Comandantului Legiunii, după uciderea deţinuţilor de la Jilava, după înarmarea masivă a legionarilor, Horia Sima consideră pregătirile suficient de înaintate pentru a da lovitura de Stat contra Conductorului. Ce urmăreşte Horia Sima?

„Să fie Conducătorul Statului şi să aplice imediat şi integral principilor lui, care ar fi dus la distrugerea economiei ţării, la bolşevizarea Neamului şi la prăbuşirea Statului independent românesc” (p.I3). Iată un buchet de aspiraţii urmărite de Şeful Legiunii, care merită o cercetare mai amănunţită. Nu ştiu cum se face că economia româneasca, pe timpul guvernării legionare, a ajuns într-o stare înfloritoare, cum am scris în volumul precedent, Era libertăţii, cu un excedent de economii de cinci miliarde cinci sute de milioane! Aceste rezultate dezmint radical şi categoric afirmaţia autorului cărţii ca Horia, Sima urmărea „distrugerea economiei ţării”.

A doua afirmaţie, că eu urmăream „bolşevizarea ţării”, este de-a dreptul dementă. O mişcare ce-a apărut din necesitatea ţării de a se apăra contra infiltraţiilor comuniste din răsărit nu putea urmări bolşevizarea ei. O mişcare ce-a luptat permanent contra comunismului nu putea deveni aliată lui, pentru a distruge ţara din interior. O mişcare ce-a realizat politica externă a Căpitanului, a unei alianţe cu Puterile Axei, nu se putea concepe că s-ar fi pus în slujba Moscovei. Dar pentru Antonescu şi clica lui, toate argumentele sunt bune, chiar şi cele mai ireale şi absurde, numai pentru a calomnia Mişcarea. Sub guvernarea legionară s-a produs încadrarea României în Axa şi pactul militar cu Germania. Acestea le uită autorul acestei cărţii.

În sfârşit, ultima afirmaţie că Horia Sima urmarea desfiinţarea Statului Romanesc Independent, este de o mişelie fără margini. Noi ne-am ataşat Puterilor Axei pentru a feri România de a nu fi atacata de Moscova, dacă ar fi rămas fără nici o apărare în Europa. Iar în cadrul Puterilor Axei n-am intrat împinşi de la spate, ci conştient că săvârşim un act de adeziune la Noua Europa, ce o preconizau aceste puteri. Dacă ele au gândit şi s-au comportat altfel, înşelând aspiraţiile popoarelor europene, este o chestiune care nu ni se poate imputa nouă, ci exclusiv miopiei lor politice. Abia după lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21 Ianuarie 1941, România s-a transformat dintr-un Stat liber într-un Stat vasal Berlinului. E preţul ce l-a plătit Antonescu pentru ajutorul ce i l-a dat Hitler în Ianuarie 1941, pentru a zdrobi rezistenţa legionară, cu ajutorul trupelor germane staţionate în România.

De pe buzele mele nu a ieşit nici un cuvânt destinat să „ruineze prestigiul” Generalului. Nici în public şi nici în particular. Faţă de nimeni nu m-am plâns nici la Berlin, cum din nefericire şi ruşine naţională a făcut-o Generalul, şi nici în convorbirile ce le-am avut, fie cu legionari notorii, fie cu diverşi oameni politici. Tot ce spune cartea în această privinţă, sunt invenţii ordinare. Am rămas loial Generalului până la capăt, păstrând respect şi afecţiune. N-am îndemnat pe nimeni să-l vorbească de rău pe General, nici cu cea mai uşoară aluzie, chiar când vedeam că el urzeşte ceva pe la spate.

– Generalul Petrovicescu, cu Al. Ghica şi Maimuca vor organiza înarmarea la Bucureşti” (p.l4).

– la 21 Decembrie, la Pătârlagele-Buzău;

La Constanţa, în 14 Decembrie, am plecat pentru o anchetă asupra unui conflict ce izbucnise între coloniştii macedoneni, evacuaţi din Cadrilater, şi populaţia localnică. Generalul dăduse ordin jandarmilor ca să tragă în coloniştii macedoneni. „Îşi închipuie fiecare ce dezastru ar fi fost. Fiind pus în cunoştinţă de ordinul lui Antonescu, am plecat însoţit de Papanace, în comunele unde se produseră presupusele tulburări. Nu era nimic important. Mici frecuşuri între noii veniţi, care locuiau în condiţii mizerabile şi vechii săteni. Dar, de aici şi până la a ordona să tragi în coloniştii refugiaţi din Cadrilater, era o măsură care nu se încadra cu realitatea. Numai un creier avid de sânge, cum era al Generalului, putea să conceapă acest ordin dement”.

La Pătârlagele-Buzău, am plecat fiind invitat de Şeful judeţului, pentru chestiuni locale de organizaţie. Şeful judeţului era un om distins şi un om bine înstărit. Avea şi o moşioară în regiune, cu oi şi vite. Am fost însoţit de Andreas Schmidt, Şeful grupului etnic german, care vroia să profite de această călătorie pentru a trata cu mine anumite probleme ale minorităţii germane. Mi-aduc aminte că şeful judeţului şi soţia lui ne-au tratat cu bunătăţile pământului, între altele, cu brânză de oaie delicioasă, din care nu mai gustasem în toata viaţa. Chestiunea tratată se referea la anumite tensiuni între organizaţia legionară şi prefectul local, care nu era legionar, ci era un prieten de-al Generalului. I-am recomandat prudenţă şi răbdare.

E adevărat că după Crăciun am fost la Timişoara, Lugoj şi Caransebeş. M-a învins şi pe mine dorul de a-mi vedea prietenii din aceasta regiune. Locuisem la Caransebeş şi Lugoj ani de zile fiind profesor de liceu. Căpitanul mă numise şef al acestei regiuni şi în această calitate am cutreierat în lung şi-n lat cele trei judeţe care formau regiunea. Având câteva zile libere, împreună cu soţia mea, am făcut această călătorie, poposind în cele trei oraşe. Doar la Caransebeş am ţinut o şedinţă publică cu garnizoana legionară locală, care a decurs fără nici un incident. În nici o convorbire de pe aici n-am aţâţat provincia, cum pretinde grosolanul falsificator al acestor vizite. Am vorbit tot timpul în termenii cei mai elogioşi de Antonescu. Chiar şi atunci când anumiţi camarazi din regiune îmi atrăgeau atenţia asupra zvonurilor care circulau în sferele armatei că Generalul „se va debarasa curând de legionari”. I-am asigurat că acestea sunt zvonuri fără fundament, puse în circulaţie de duşmanii regimului.

În sfârşit, ultima călătorie de la Predeal, în 3 Ianuarie, a fost făcută pentru a vizita noile localuri ale Frăţiilor de Cruce. Centrul nostru de formare a cadrelor de la Predeal care aparţinuse mai înainte organizaţiei „Straja Ţării”, a trebuit să fie evacuat, pentru a face loc Liceului militar de la Mănăstirea Dealului, care suferise grave daune în urma cutremurului. Ca o compensaţie, chiar Antonescu ne oferise jos, în vale, la Predeal, o cazarmă care servise până atunci unei unităţi militare. Am inspectat noul local însoţit de Ilie Smultea, Şeful Frăţiilor de Cruce. Am constatat că nu era potrivit şi nu corespundea exigenţelor acestui Centru.

Dar în capitală, ce fac legionarii, sub supravegherea directă a Generalului Petrovicescu şi a lui Ghica? Se înarmează pe capete, spun aceşti răuvoitori, procurându-şi arme pe cai ilegale. Nici Petrovicescu şi nici Ghica n-au patronat astfel de acte: n-au încurajat înarmarea legionarilor şi nu i-au aţâţat contra Conducătorului. Au rămas oameni corecţi şi loiali atât lui Antonescu cât şi principiilor Statului Naţional-Legionar. Ura lor cea mare este ca au refuzat să colaboreze cu intriganţii din jurul Generalului la dărâmarea Noului Stat. Loiali lui Antonescu, dar loiali şi Mişcării. Asta nu putea suporta Conducătorul şi de aceea i-a azvârlit în închisoare.

„În cuiburi se face teorie şi aplicaţii pentru lupta de stradă, după cursul predat de Şcoala de propagandă de la Moscova”.

Niciodată în cuiburile noastre nu s-a recurs la materialul de propagandă comunist. Noi aveam îndrumările noastre educative, cuprinse în Cărticica Şefului de Cuib, care constituie îndreptarul de bază al Mişcării, un fel de Biblie a Legiunii. Nici un legionar n-ar fi cutezat să pângărească dispoziţiile de organizare ale Căpitanului, cu adaosuri din ideologia comunistă. Aceasta acuzaţie rămâne ca un leit-motiv în întreaga carte. Oricând are prilejul, autorul cărţii simte o deosebită satisfacţie să sublinieze anumite relaţii ce-ar fi existat între Mişcare şi comunişti. Odată indică infiltraţii masive în Mişcare, alteori jonglează cu numele lui Groza, iar acum a făcut şi senzaţionala descoperire ca se utiliza în cuiburi „cursul predat de Şcoala de propagandă din Moscova”.

Mai întâi noi nu aveam planul de a-l ataca pe Conducătorul Statului. Apoi noi aveam propria noastră experienţă în materie revoluţionară, cum au demonstrat evenimentele de la 3-6 Septembrie 1940. Nu aveam nevoie de lecţii străine şi nici chiar de inspiraţii. Dar pentru noi, ordinea morală prevala. Nu puteam face nici un rău Conducătorului Statului, pentru că nu vroiam să rămânem sperjuri în faţa istoriei şi a lui Dumnezeu, cum a făcut Regele Carol II cu Constituţia de până atunci, fapt care a fost înfierat de Căpitan în scrisoarea lui către Vaida.

Metoda detractorilor Mişcării e simplă, extrem de simplă, încât poate fi uşor demascată. Amesteca, claie peste grămadă, întâmplări din diferitele momente ale guvernării legionare. Am arătat cum o intervenţie a mea, conform ordinului Generalului Antonescu, către Generalul Petrovicescu, de a se preda pistoale legionarilor din poliţie, fapt petrecut în Septembrie 1940, este strămutat ca şi cum s-ar fi întâmplat cu puţin timp înainte de 21 Ianuarie 1941 (p.l5).

– Înlocuirea lui Alecu Ghica de la Direcţia Generala a Siguranţei, prin trimiterea unei grupe de soldaţi să ocupe localul, e în aşa fel prezentată ca şi cum ar fi avut loc înainte de ciocnire. În realitate, Alecu Ghica a fost surprins în exerciţiul legal al funcţiei lui de o trupă militară la 21 Ianuarie şi ca să se apere de aceşti intruşi care executau un ordin ilegitim, a cerut sprijinul legionarilor.

Toata ţesătura de acuzaţii contra Mişcării e hibridă. Dovezi, argumente, întâmplări petrecute în faze diferite ale guvernării noastre sunt aşezate pe acelaşi piedestal, ca şi cum ar aparţine aceleiaşi conspiraţii legionare, de a răsturna conducerea Statului. Aproape nu e rând care să nu cuprindă o mişelie. Mai cităm câteva exemple, căci nu ne putem ocupa de toată această maculatură în două volume, destinată să justifice lovitura de Stat a Generalului Antonescu şi să otrăvească opinia publică.

– În lumea satelor, se fac promisiuni de împroprietăriri demagogice, „omul şi pogonul”. Această formulă e veche de pe timpul ultimelor alegeri parlamentare din 1937. Căpitanul a înfierat pe atunci cu toată vigoarea ticăloşia partidului la putere, care ne-a atribuit aceasta lozincă.

– Comentând execuţiile de la Jilava ale asasinilor Căpitanului, în 26-27 Noiembrie 1940, se spune în carte că această ucidere „reprezintă un act a cărui gravitate era excepţională. Opinia publică nu se sfieşte să-şi arate indignarea”.

În realitate opinia publică, nu aceea din jurul Preşedinţiei, a fost mulţumită de acest deznodământ deşi săvârşit în marginea legalităţii, pentru că cei mai odioşi asasini pe care i-a cunoscut până atunci istoria României şi-au primit justa pedeapsă.

– Desfiinţarea poliţiei legionare, este interpretată cu aceeaşi rea credinţă. În loc să fie privită aşa cum era în realitate, o măsura destinată să termine cu confuzia creată între atribuţiile celor două poliţii, este privită cu cea mai mare suspiciune. Din faptul că un număr redus de elemente ale poliţiei legionare au fost încadrate în Poliţia „Capitalei”, autorul cărţii trage concluzia că dizolvarea poliţiei legionare a fost o farsă, pentru a acoperi o nouă implantare de elemente legionare în personalul oficial al Statului.

Nu spun lucruri noi în acest capitol. Repet ceea ce am scris în volumul II al cărţii Era Libertăţii.

Este adevărat că s-au făcut descinderi la lojile masonice, sub conducerea chestorului Stângă de la poliţia socială. Aceste descinderi n-au fost ordonate nici de mine, nici de Generalul Petrovicescu şi nici de Radu Mironovici, pe atunci Prefect al Poliţiei Capitalei. A fost un abuz al Comisarului Stângă. Am explicat odiseea materialului găsit la aceste descinderi, care nu reprezintă de altfel nici o importanţă deosebită. „Secretele” masonice cuprinse în documentele lor erau bine cunoscute din publicaţia buletinului antiiudeo-masonic al Dr. V. Trifu. Am predat acest material lui Mihai Antonescu, în calitate de Ministrul al Justiţiei. Mai târziu, acesta s-a simţit obligat să publice ceva din acest material, nu complet, lipsind din el nume care nu conveneau regimului.

Chestorul Stângă fusese numit de Colonelul Zăvoianu. Era legionar din grupul studenţesc de la Iaşi. În cursul guvernării noastre, a fost captat de Alexandru Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne, omul de încredere al lui Antonescu şi, din acest moment, a servit acestuia. Misiunea lui Stângă, comandată de Rioşeanu era să săvârşească cât mai mute acte ilegale, arestări, descinderi, maltratări de evrei, confiscări de monede străine, pentru ca Roşieanu să le poată servi Generalului, iar acesta să se înfurie şi mai mult contra noastră.

La domiciliul lui Stângă s-au găsit un număr important de devize străine, dar deţinătorul lor, Stângă, n-a avut nimic de suferit.

Echipa antonesciană, ce-a lucrat la strângerea şi publicarea acestui material monstruos, şi-a rezervat ca efect final rolul ce l-ar fi jucat Petraşcu în pregătirea aşa-zisei rebeliuni. Acesta i-a convocat la 16 Ianuarie 1941, la sediu, pe şefii de cuiburi din capitală, cărora le-a ţinut un discurs de o rară violenţă contra Conducătorului. După o notă informativă trimisă lui Antonescu (probabil de Eugen Cristescu), Petraşcu ar fi declarat următoarele:

Acum, doar o superficială examinare a acestui text va convinge pe oricine, chiar şi pe cei mai puţini preveniţi, ca nu poate fi autentic. Petraşcu n-a rostit această cuvântare sau cel puţin în forma în care e reprodusă de serviciile informative de la Preşedinţie. Şedinţa cu şefii de cuiburi ce-a ţinut-o la 16 Ianuarie 1941 era de rutină. Din când în când, Petraşcu îi aduna pe responsabilii organizaţiei din capitală sau din provincie şi le vorbea, dându-le îndrumări. Şi în acest caz n-a făcut altceva decât să-şi îndeplinească misiunea ce cădea în atribuţiile lui de Secretar General al Mişcării.

Cine pe lume poate fi atât de idiot încât să declare în faţa a sute de oameni, între care cu certitudine că se găseau şi informatori, că „numai la Bucureşti avem 21.000 arme şi grenade şi că se va trage de la fiecare fereastră”. Mai întâi că acest stoc de arme nu exista. Era o minciună sfruntată. Legionarii din capitală, acei angajaţi în servicii publice, aveau cel mult câteva sute de pistoale, necesare serviciului ce-l îndeplineau. Informatorul Preşedinţiei n-a avut nici un scrupul să debiteze această enormitate, ridicând la cifre astronomice stocul de arme de care dispuneau legionarii din poliţie.

O alta informaţie absurdă, urmează în continuare: „Spre a curma abuzurile, Conducătorul Statului decide „desfiinţarea comisarilor de românizare” (p.19). Am scris în volumele anterioare cum a luat naştere legea „Comisarilor de românizare”. A fost în întregime opera lui Antonescu, şi a Ministrului Economiei Naţionale, Leon. Miniştrii legionari in corpore s-au opus. Când Mihai Antonescu, la 19 Ianuarie 1941, m-a întrebat ce facem cu legea comisarilor de românizare, i-am răspuns stante pede: „după mine puteţi să o desfiinţaţi”. Eram bucuros să scap de aceasta pacoste, care ne-a creat grele probleme. Deci Generalul este autorul acestei legi necugetate şi dacă a desfiinţat-o mai târziu, s-a făcut cu aprobarea mea. Nu e un merit al său, cum se pretinde în paginile acestei cărţi.

La 19 Ianuarie 1941, Duminica după amiază, se petrece atentatul contra

„În plin centrul Capitalei se petrece un atentat-asasinarea Maiorului german Döring – la hotelul unde domicilia misiunea militară germană, fără ca Siguranţa Generală şi Prefectura Poliţiei să aibă cel puţin un agent de supraveghere sau vreo informaţie de prevenire a atentatului”.

Pretenţia responsabilului de redactarea cărţii e de o stupiditate fără margini. De când o armată trebuie păzită de agenţi de poliţie? Misiunea militară germană, în afară de orice dubiu, îşi avea serviciul ei special de informaţii, incomparabil mai bun decât paza ce o puteau oferi forţele de ordine din capitală. Şi apoi dacă era vorba de obligaţia Statului Român, în sarcina cui incumba datoria de a preveni vreun atentat contra misiunii militare germane? În sarcina Serviciului Secret al Armatei, condus de proaspătul numit, Eugen Cristescu, la care nici Generalul Petrovicescu şi nici alţi înalţi funcţionari legionari de la Poliţie şi Siguranţă nu aveau acces. Niciodată n-a fost solicitat vreun legionar să-şi dea concursul la refacerea Serviciul Secret al Armatei. Acest reduit era păstrat cu gelozie sub comanda Colonelului Rioşeanu, Subsecretar de Stat la Interne, care primea ordine directe de la General, fără să mai treacă prin filiera titularului Misterului de Interne, Generalul Petrovicescu.

Dar s-a mai petrecut un fapt foarte grav cu grecul care l-a ucis pe Maiorul Döring, azvârlind suspiciunea direct asupra Colonelului Rioşeanu. Acesta intrase în ţară cu un paşaport turc, care îi expirase cu câteva luni în urma. Rioşeanu, amabil, s-a grăbit să i-l prelungească, procurându-i timpul necesar ca să-şi pregătească atentatul. Lui Rioşeanu, Generalul nu i-a aplicat nici o pedeapsă, în timp ce pe un om nevinovat total în afară de problema, pe Generalul Petrovicescu, l-a sancţionat cu expulzarea imediată de la Minister fără nici o anchetă.

Între timp s-au publicat o serie de documente ale Ministerului de Externe american, State Department, din care rezultă că agentul ce l-a împuşcat pe Maiorul Döring era în slujba Serviciului Secret American pentru sud-estul european, condus pe vremea aceea de Colonelul Donovan. România a căzut în sfera-i de acţiune. În complicitate cu Serviciul Secret Armatei Române şi cu anturajul antonescian, Colonelul Donovan l-a însărcinat pe agentul sau grec, strecurat în România, să ucidă un ofiţer german, nu-l interesa cine. Faptul în sine, căderea unui ofiţer german pe pământul României, trebuia să servească de „detonator” ca să pună în mişcare firele loviturii de Stat ce-o pregătea de mai înainte.

Astăzi nu mai există nici un dubiu la ce a servit acest atentat. Azvârlind răspunderea lui asupra neglijenţei sau nepriceperii organelor Ministerului de Interne, Conducătorul Statului l-a destituit fulminant pe Generalul Petrovicescu şi pe colaboratorii lui cei mai apropiaţi. Au fost maziliţi, la scurt interval, atât Ghica, Directorul General al Siguranţei, cât şi Radu Mironovici, Prefectul Poliţiei Capitalei. Au urmat la rând o serie de prefecţi şi chestori legionari din ţară. Aceştia nu au mai fost înlocuiţi, aşa cum prevedea legea, prin decrete apărute în Monitorul Oficial, ci au fost somaţi, pur şi simplu, să părăsească instituţiile ce le-au administrat până atunci, de ofiţeri care au venit în fruntea unor grupe militare. Procedeul lui Antonescu a avut toate caracteristicile unei lovituri de Stat. El era rebel, iar legionarii victimele unei noi agresiuni.

Efortul penibil al autorilor Pe Marginea Prăpastiei de a demonstra vinovăţia legionarilor în evenimentele din Ianuarie 1941, nu duce la nici un rezultat. Demonstraţia e imposibilă. De nicăieri nu reiese că legionarii ar fi atacat Conducerea Statului. Nu se poate indica sau identifica nici un act de agresiune al legionarilor contra Generalului Antonescu. Când şi unde legionarii au dezlănţuit vreun atac contra lui Antonescu, contra colaboratorilor lui sau contra armatei?

În schimb se poate stabili cu precizie momentul şi tehnica loviturii de Stat a Generalului Antonescu contra Mişcării şi contra formelor constituite ale Statului.

Dar Generalul Antonescu a fost rebel şi faţă de Rege. A nesocotit semnătura Regelui Mihai, care figura pe decretul de înfiinţare al Statului Naţional-Legionar. Când Regele Mihai a încercat să vină de la Sinia la Bucureşti, pentru a media între Mişcare, şi General, a fost oprit pe drum de Rioşeanu, arestat şi trimis înapoi la Sinaia.

Autorii cărţii numesc „rebeliune” rezistenţa ce-au întâmpinat-o militarii la ocuparea instituţiilor publice. Aceasta e cu totul altceva. Aceste ciocniri s-au petrecut „post festum”. Generalul Antonescu a dat lovitura de Stat contra Statului Naţional-Legionar. În capitală şi în numeroase oraşe din ţară, funcţionarii legionari chestori, prefecţi, primari etc., au refuzat să predea localurile ofiţerilor, care cereau să le ocupe pe baza unor ordine telefonice sau telegrafice. Masele legionare şi întreg poporul de la sate şi oraşe le-au sărit într-ajutor cu zecile de mii, baricadându-se în clădirile pe care le deţineau în mod legal. Victimele agresiunii antonesciene, legionarii, au reacţionat în anumite puncte ale ţării, refuzând să accepte somaţiile ilegale ale forţelor militare. Dar n-au tras în militari, ci doar au rezistat.

În lipsa de dovezi autentice, cartea abundă în afirmaţii inexacte, în interpretări frauduloase, de un amestec de date, împrejurări şi momente.

O metoda predilectă a autorilor acestei cărţii este, cum zice românul, de a amesteca borcanele. Fapte, întâmplări, cărţi, aparţinând altei serii de realităţi, dinainte sau după, sunt adunate grămadă şi contopite, ca şi cum ar face parte din acel plan conspirativ, al Conducerii Legionare, de a-l răsturna pe Antonescu. Încă de la origine, încă din primele zile ale colaborării cu Antonescu, vor să demonstreze autorii acestei cărţi, s-au elaborat premisele conspirative contra Generalului. Elucubraţii emanate din nişte creiere îmbâcsite de ură.

A existat o conspiraţie. Dar de partea cealaltă a baricadei, conspiraţia născută chiar în sânul anturajului antonescian. În jurul Generalului se concentraseră puternice forţe care îl împingeau să întreprindă gestul fatal: desprinderea de Mişcare. Aici îşi dăduseră întâlnire Comunitatea Evreilor din România, serviciile anglo-americane, oameni politici din vechile partide, cercuri carliste, care pregăteau revanşa, după execuţiile de la Jilava şi, pe deasupra tuturor, chiar în centrul nevralgic al afacerilor Statului, trona Doamna Veturia Goga, care canaliza spre Conducător, toate aceste nefaste influenţe, relaţii dubioase, destinate să-l scoată din ţâţâni pe General.

Lucrarea de care ne-am ocupat până acum, intitulata Pe Marginea Prăpăstiei, a avut ca ţel principal să denigreze guvernarea legionară, una din cele mai fecunde şi oneste din istoria modernă a României.

Dar autorii acestei lucrări nu s-au mulţumit să descopere şi să înfiereze presupusele ilegalităţi săvârşite de legionari, ci au ţintit mai departe, vrând să demonstreze ca Mişcarea Legionară, în fundamentele ei, în esenţa ei ultimă, era o mişcare străină de ethosul Neamului nostru şi nenorocirile ce le-a provocat în scurta guvernare, nu sunt decât reflexul propriei ei ideologii anarhice şi distructive. În acest scop, au căutat în literatura legionară texte declaraţii, lozinci, care să justifice punctul lor de vedere. Aşa se face că în aceasta carte apar şi o mulţime de citate din scrierile de bază ale Legiunii, între care sunt mai des pomenite Circulările Căpitanului şi Cărticica Şefului de Cuib. Iată cum apreciază spiritele perverse care au conceput această carte doctrina Căpitanului:

– contraziceri flagrante chiar în principiile aşa zise „codreniste”.

Cu acest procedeu, autorii lucrării sperau să demonstreze lumii, din toate straturile sociale care şi-au pus nădejdea în Legiune, că s-au lăsat ademeniţi de o concepţie dăunătoare Neamului şi care trebuie combătută cu ultima energie, pentru a salva viitorul patriei noastre. Eram la un pas, cum spune titlul cărţii, de a fi târâţi în prăpastie. Evenimentele ulterioare au demonstrat cine a târât Neamul în prăpastie, nu noi care ne-am sacrificat tot ce-am avut mai bun pentru a împiedica alunecarea lui în prăpastie, ci Antonescu cu clica lui de trădători.

Scribii de la Preşedinţie, care au compus această carte, nu s-au dat în lături să întineze şi memoria Căpitanului. Pentru a da lovitura de graţie Legiunii, s-au gândit că cel mai bun mijloc este să acopere de blam însăşi figura Întemeietorului Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu. În acest scop, au reprodus în această carte o scrisoare plină de infamii a lui Mihail Stelescu, către fostul său şef, pe care-l trădase şi vroia să-l ucidă. Reproducerea acestei scrisori este un act care-l descalifică pe Antonescu şi regimul său. Pe de-o parte, prin măsurile luate, vroia să nimicească fizic Mişcarea, trimiţând la moarte câţi mai mulţi membrii ai ei, iar pe de altă parte, prin atentatul moral săvârşit contra fondatorului Legiunii, să-l îngroape sub oprobiul opiniei publice. Două lovituri paralele, al căror scop final era lichidarea Mişcării Legionare, pentru a face pe placul duşmanilor Neamului.

Restul cărţii Pe Margine Prăpastiei, amândouă volumele, nu sunt decât exemplificări presupuse ale acestor încălcări ale legii, abuzuri săvârşite de legionari, şi intervenţiile Generalului de a curma aceste acte de anarhie, incorectitudinile ce le-ar fi descoperit la diversele instituţii, extrase din procesele verbale ale Consiliilor de Miniştrii, în care se tratau problemele de ordine publică, documente sau scrisori provenind la terţe persoane, care se plângeau de comportamentul legionarilor. Nu ne puteam extinde cu expunerea asupra tuturor acestor infamii la adresa legiunii, ticluite de complicii Generalului, la redactarea acestei cărţi. Ar însemna să publicăm şi noi cel puţin o lucrare tot atât de mare, pentru a respinge toate acuzaţiile ce ni le aduc. De aceea ne-am limitat să răspundem, punct cu punct afirmaţiilor din „Privire Generala”, unde, cum am spus, găsim ansamblul ticăloşiilor şi urilor de care au fost capabili aceşti oameni, care până mai ieri, au fost colegii noştri de guvernare. E un fluviu de acuzaţii, care mai de care de necrezut, având rostul să ne înmormânteze în istorie.

Chiar se spune în „Prefaţă”, „legionarii, prin acţiunea lor contra Generalului Antonescu, s-au sinucis”. Legionarii nu se puteau sinucide, pentru ca n-au întreprins nimic contra Generalului. Mâinile noastre au rămas curate, suferind până la urmă pentru a rămâne credincioşi jurământului ce l-am depus. S-a sinucis Generalul, luând calea atâtora călăi ai tineretului legionar. Şi el a intrat în galeria tristelor figuri care au lăsat o dâră de sânge nevinovat în istoria Neamului: Armand Călinescu, Bengliu, Gherovici, Iamandi, Gabriel Marinescu şi alţii.

Ruptura provocată de Antonescu în sistemul constituţional al ţării a provocat grave nelinişti şi tulburări în organismul legionar. În cazuri de acestea, când conducerea legitimă a unei mişcări este împiedicată să-şi exercite funcţiile ei de orientare şi comandă, apar fel de fel de iniţiative şi o serie de şefi improvizaţi, care vor să „salveze” Legiunea. La aceştia e greu să se distingă dacă sunt mânaţi de o pornire sinceră, ca să ajute cu atitudinea lor ca Legiunea să-şi regăsească echilibrul politic sau dacă avem de-a face numai cu aventurieri, care vor să profite de tragedia tineretului naţionalist pentru a-şi satisface propriile lor ambiţii.

Bineînţeles că aproape toţi din cei ce şi-au afişat veleităţile de şefie în aceasta perioadă tulbure plecau de la premisa că conducerea anterioară, adică eu, am făcut greşeli şi de aceea Mişcarea a ajuns în situaţia grea de astăzi. Era o poziţie comodă, pentru că era agreată şi de Antonescu. Generalul nu mai contenea să declare că el este dispus să colaboreze cu „legionarii buni”, adică cu aceia care nu i-au făcut greutăţi nici în perioada guvernării legionare şi nici n-au fost amestecaţi în aşa-zisa „rebeliune”. Cu trecerea timpului s-a adeverit că această declaraţie, des repetată, era numai un argument de circumstanţă, un truc destinat să-i înşele atât pe legionarii care credeau posibilă o reluare a colaborării cu Conducătorul Statului cât şi cu cercurile germane, care sperau într-o reconstituire a vechii alianţe. Cum am scris mai înainte, Antonescu nu vroia decât să câştige timp, până când, apropiindu-se războiul, chestiunea nu i-ar mai fi interesat nici pe germani.

În Martie 1941, eu făcusem încercarea de a înlesni o reluare a colaborării, trimiţându-i Generalului cunoscuta scrisoare prin Profesorul Găvănescul. Rezultatul a fost mai mult decât decepţionant. Mă expusesem inutil, pentru că Antonescu mi-a răspuns într-o forma aşa de brutală încât îşi dezvăluise clar intenţiile lui de a continua prigoana până la nimicirea Legiunii. Bucurându-se în acel moment de sprijinul nelimitat al lui Hitler, Antonescu se considera un fel de semizeu al României, care putea să-şi azvârle fulgerele mâniei lui asupra unui tineret îngenuncheat, cu ajutorul armatei germane. El nu şi-a dat seama că cu megalomania lui bolnăvicioasă, în acel moment, risca ultima şansă de a salva viitorul României.

Drasticul răspuns al Conducătorului la scrisoarea mea moderată a întărit convingerea în cercurile căpeteniilor legionare, cruţate de valul de arestări, că singurul impediment în reluarea colaborării cu Generalul aş fi eu şi că după expulzarea mea definitivă din orice combinaţie politică, ar fi rândul lor să-şi încerce norocul. Colaborarea Legiune-General rămânea, deschisă, dar numai cu elemente agreate de Conducător, conform recentelor lui declaraţii. Au început atunci fel de fel de sondaje şi tatonări, între guvern şi căpeteniile legionare libere, ca să se ajungă la un nou acord de guvernare, oferindu-i Generalului satisfacţiile şi garanţiile ce le cerea. Această perioadă a început îndată după evenimentele din Ianuarie 1941 şi a ţinut până în toamna aceluiaşi an, dar fără rezultate apreciabile. Au fost perioade de discuţii mai intense şi altele când problema a fost pur şi simplu ignorată. Fruntaşii legionari angajaţi în acţiunea de destindere îşi făceau iluzii, nepricepând jocul perfid al Generalului. Acesta, în adâncul conştiinţei sale, nu era deloc convins de oportunitatea unei reluări a colaborării cu Mişcarea. De ce să-şi complice existenţa când era stăpân pe ţară, transformând-o într-o vastă cazarmă? Îl avea pe Hitler, avea armata germană, şi mai dispunea şi de instrumentul războiului, care, prin natura lui, îi întărea poziţia de Conducător al Statului.

Guvernul legionar, care a condus ţara în colaborare cu Antonescu, de la 14 Septembrie 1940 până la 21 Ianuarie 1941, s-a fracţionat, căutându-şi fiecare membru al lui o orientare proprie. Eu m-am ascuns, mai întâi la Bucureşti şi apoi după multe peripeţii, am ajuns la Berlin. Miniştrii Vasile Iasinschi, Corneliu Georgescu, Constantin Papanace şi-au aflat refugiu la SD, în Bucureşti, a căror, casă se bucura de statut diplomatic. Mihail Sturdza, fostul Ministru de Externe s-a înapoiat acasă, de unde a fost ridicat de o patrulă militară şi încarcerat la Malmaison. Aceeaşi soartă a avut-o şi Generalul Petrovicescu, fostul Ministru de Interne. Şi el credea, ca şi Sturdza, că după retragerea noastră din instituţiile publice, situaţia se va normaliza şi foştii demnitari nu vor avea de suferit represalii. Generalul Petrovicescu a fost apoi târât la bara justiţiei şi condamnat. N-a fost cruţat de arestare nici Profesorul Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale, deşi el n-a participat la nici o acţiune de stradă.

Profesorul Ion Protopopescu s-a bucurat de un tratament de favoare. Generalul şi-a adus aminte de cuvântarea ce-a ţinut-o Profesorul în Consiliul de Miniştrii, din 27 Noiembrie 1940, după întâmplările de la Jilava, când s-a aliniat poziţiei Conducătorului. Antonescu l-a răsplătit, scutindu-l de urmărire şi condamnare. A stat la închisoare doar vreo două săptămâni şi apoi i s-a dat drumul. acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Alexandru Constant, Ministrul Propagandei. N-a intrat în lotul responsabililor de „rebeliune” şi, după scurta deţinere, a fost eliberat. Dar Constant făcuse o greşeală de apreciere a situaţiei politice. A ţintit prea sus. A crezut că acum i se deschid porţile unei noi perioade de activitate politică, devenind purtătorul de cuvânt al maselor legionare în tratativele cu Antonescu. În acest scop, a scos şi o revistă cu caracter legionar, care n-a avut viaţă lungă, deoarece contrazicea planurile lui Antonescu, care nu urmarea altceva decât să menţină Mişcarea într-o stare de permanentă represiune, pentru a împiedica orice renaştere a ei. Revista a fost suprimată, iar Constant s-a ales cu o aspră admonestare din partea Generalului, publicată în ziare. După aceasta lecţie, Constant s-a retras în activitatea lui profesională, renunţând la aspiraţia de a mai juca şi un rol politic.

Despre Augustin Bidianu n-am auzit să fi întreprins ceva pe plan politic. În tot timpul dictaturii antonesciene s-a retras la Sibiu, ocupându-se de familie şi de chestiunile lui particulare.

Doctorul Vasile Noveanu, nu s-a ocupat de profesia lui de medic, ci s-a mutat în Bucovina, unde era nevoie de întreprinzători în economie, după plecarea ruşilor. Cu ajutorul influenţelor de la Bucureşti, a ajuns în posesia unor fabrici de zahăr şi de alte produse din aceasta provincie. Poziţia economică ce-a câştigat-o în Bucovina n-a folosit-o numai pentru sine, ci a adus la lucru în întreprinderile ce le patrona, o serie de elemente legionare din Capitală, care altminteri ar fi avut o altă soartă. Între aceştia se afla şi inginerul Nicolau, care a fost angajat la fabricile lui în tot timpul războiului.

Doctorul Noveanu a desfăşurat şi o anumita activitate politică, nu direct, ci prin intermediul lui Radu Mironovici. Comandantul Bunei Vestiri fusese şi el arestat şi condamnat pentru aşa-zisa „rebeliune”. A trecut prin mai multe închisori, printre care şi la cea din Aiud. Vasile Noveanu având relaţii la Preşedinţie, a intervenit pentru eliberarea lui Radu Mironovici, din motive politice. În eventualitatea unei destinderi şi a reluării colaborării cu Mişcarea, Radu Mironovici, pleda Noveanu, ar fi singura personalitate legionară ce-ar putea strânge Mişcarea în jurul lui. Intervenţia lui Noveanu a dat rezultatul dorit. Lui Radu Mironovici i s-a scurtat perioada de detenţie şi a putut reveni ca un om liber la Bucureşti Activitatea politică ce a desfăşurat-o Radu Mironovici sub regimul antonescian şi rezultatele ei, le vom expune într-un alt capitol.

Radu Budişteanu, fostul ministru al Cultelor, nefiind urmărit, a putut să-şi reia activitatea lui profesională, de avocat în Baroul Ilfov. La adăpostul profesiei lui, a făcut mult bine Legiunii. Şi-a dat seama de ticăloşia şi crimele regimului antonescian şi, în limitele tolerate de profesia lui, i-a ajutat pe legionarii trimişi în judecată, cu ordine de condamnare de la Preşedinţie. A pledat în nenumărate procese mari şi mici, reuşind în multe cazuri, să obţină achitarea inculpaţilor sau reducerea substanţială a pedepselor.

Atitudinea Profesorului l-a aşezat automat de partea lui Antonescu. Dacă eu eram cel rău, cel ce cutezasem să-l înfrunt în chestiunea conducerii legionare, Generalul, prin acţiunea lui militară, de expulzare a mea din guvern, devenise aliatul său natural. Drumul părea acum deschis ca Profesorul să-şi realizeze aspiraţia lui de a deveni Şeful Legiunii şi de a juca un rol politic important sub comanda Generalului. Horia Sima era detestat de Antonescu, era detestat şi de nemţi, încât Profesorul Codreanu, rămânea legitima rezervă de reconstituire a Legiunii. Profesorul aştepta, dintr-un moment într-altul, să fie chemat de Conducătorul Statului şi să se facă apel la el pentru a reconstitui Legiunea cu elemente necompromise în „rebeliunea” din Ianuarie 1941.

Pentru a-şi atrage bunăvoinţa lui Antonescu, Profesorul s-a întrecut în laude la adresa Conducătorului, iar pe mine m-a acoperit de cele mai grele acuzaţii. Eu devenisem, în limbajul Profesorului, un fel de Belzebut, iar Generalul Antonescu, care îi aresta şi îi împuşca pe legionari, care umpluse închisorile cu ei, era ridicat în slavă, proclamându-l un trimis al Cerului, un fel de Arhanghel. Între acuzaţiile ce mi le aducea Profesorul, erau multe dintre acelea recent procurate de serviciile de informaţii de la Preşedinţie, care au apărut ulterior şi în cartea Pe Marginea Prăpastiei. Între altele îmi azvârlea învinuirea ca aş fi fost „un agent al lui Moruzov”. Am explicat în volumul de amintiri Sfârşitul unei domnii sângeroase, cum am ajuns să cunosc acest personaj, în timpul detenţiei mele la Siguranţă, în Mai 1940, şi cum a apărut numele meu în cartoteca acestuia. Împuşcarea lui Moruzov la Jilava era interpretată de Profesor ca o acţiune preventivă a mea pentru „a astupa gura aceluia ce putea să vorbească şi să mă îngroape definitiv sub acuzaţii”. În realitate, Moruzov a murit odată cu toţi cei închişi la Jilava, în noaptea de 26/27 Noiembrie 1940, în urma acelei reacţii provocate în cursul lucrărilor de deshumare a Căpitanului. Am aflat de moartea lui după ce execuţiile s-au săvârşit şi fără ştirea mea.

Declaraţiile Profesorului Codreanu, apărute în ziare, n-au avut însă efectul aşteptat de Profesor. Generalul Antonescu nu se grăbea să-i dea însărcinarea mult aşteptată. Avea alte planuri, care nu coincideau cu speranţele Profesorului. Acesta a fost utilizat de General doar pentru a-şi justifica energicele masuri luate contra „rebelilor” şi pentru a alimenta chiar cu declaraţiile tatălui Căpitanului campania de presă contra legionarilor. Ce mai vreţi, spunea Generalul, dacă însuşi tatăl Căpitanului îl acuza pe Horia Sima? Un argument pe care l-a folosit adeseori şi în faţa germanilor.

Profesorul Codreanu putea să joace o carte mare în acel moment dramatic, dacă ar fi fost înzestrat cu darul conducerii. Dar nu pe calea ce apucase. Nu acoperindu-mă pe mine de insulte, căci implicit insulta şi zecile de mii de oameni care crezuseră în mine şi mă urmaseră. Strategia urmată de Profesor nu putea da roade, când ţara gemea de lanţuri. Toată lumea vedea cine e tiranul cine e „răul”, cine arestează şi omoară. Alianţa Profesor-General era nenaturală. Contrazicea sentimentele unanime ale naţiei.

Profesorul ar fi trebuit să lase chestiunea mea de-o parte, să uite trecutul şi să se ocupe de trupul însângerat al Mişcării. Pretenţia lui de a lua conducerea Legiunii, acum în aceste ceasuri de restrişte, s-ar fi verificat ca o aspiraţie legitimă, dacă ar fi ştiut să interpreteze realităţile. El trebuia să-i adune în jurul lui pe toţi cei loviţi şi prigoniţi, pe toţi cei ce zăceau în închisori. El trebuia să ofere o speranţă mulţimilor dezorientate. Ştim că era greu de acţionat sub dictatură, dar Profesorul ca un om liber, se putea mişca cu uşurinţă, creând un potenţial de presiune contra tiranului, care vroia să perpetueze prigoana. Acesta ar fi fost meritul sau principal, care, realmente, i-ar fi creat o problema lui Antonescu, determinâdu-l să-şi revizuiască poziţia faţă de Mişcare. Eu eram departe, fugar peste hotare, şi prizonier al Puterilor Axei, fără să dispun de vreun mijloc de a interveni în ţară, în timp ce Profesorul se putea sprijini pe masa a o jumătate de milion de legionari, dacă ar fi ştiut să şi-o apropie. Dar prin faptul că oricând avea prilejul, mă ofensa şi mă ataca, fără să întreprindă efectiv ceva pentru salvarea a mii de fiinţe nevinovate, a avut ca urmare, înstrăinarea de aceia pe care pretindea să-i conducă. N-a reuşit să dea examenul de conducător. S-a cantonat o poziţie minoră, aşteptând dezlegarea situaţiei de la Antonescu.

Este adevărat că Profesorul a apărut pe la unele procese legionare, depunând ca martor în favoarea unuia sau altuia, dintre inculpaţii pe care îi cunoştea, uşurându-le situaţia, dar problema de bază rămăsese intactă. Ce se întâmpla cu totalitatea legionară? Rămâne mai departe sub cizma lui Antonescu sau iese la lumină, irupând din nou în domeniul politic? El n-a înţeles perfidia lui Antonescu, care făcea declaraţii de circumstanţă ca vrea să lucreze cu Legiunea, dar amâna „ad kalendas graecas” să ia o decizie. Profesorul, lipsit de perspicacitate, devenise un port-drapel al propagandei oficiale, fără să distingă incorectitudinea Generalului, care nu urmărea altceva decât să câştige timp pentru a azvârli definitiv Mişcarea la periferia istoriei.

În vara anului 1941, Profesorul Codreanu suferise două lovituri grele din partea Generalului, care ar fi putut să-l trezească la realitate. În cartea Pe Marginea Prăpastiei, scribii de la Preşedinţie nu s-au mulţumit să mă acopere cu cele mai grave acuzaţii, dar s-au atins şi de persoana Căpitanului. Au reprodus în această carte mizerabila scrisoarea lui Stelescu către Căpitan, după trecerea în tabăra inamicilor Mişcării, în care acesta împroşca cu venin şi ură, nobila figură a fostului său şef. Era un semnal nu numai pentru Profesor, dar pentru orice legionar, că regimul e dispus să meargă până la ultimele consecinţe în prigoana contra legionarilor, că e vorba de o luptă de exterminare şi nu o simplă încordare tranzitorie între două forţe.

A doua lovitură primită de Profesor, s-a petrecut odată cu moartea fiului sau Horia Codreanu. Acesta venind noaptea târziu acasă a fost împuşcat de un comisar de stradă, în virtutea dispoziţiilor de război. Horia Codreanu a fost înmormântat la cimitirul Bellu, şi, cum era de aşteptat, a venit multă lume să participe la doliul familial. Când se desfăşura ceremonia înmormântării, au apărut detaşamente de jandarmi, ascunse până atunci printre cruci, care au somat mulţimea să se culce la pământ. Până şi Profesorul Codreanu n-a fost cruţat de umilinţa de a se trânti jos, sub ameninţarea armelor. Care a fost scopul acestei intervenţii? Se zvonise că vor veni mulţi legionari dintre cei ascunşi şi căutaţi de autorităţi la actul înmormântării şi, cu acest prilej, puteau fi prinşi şi arestaţi. După legitimările de rigoare, jandarmii s-au retras şi ceremonia a putut continua. Generalul Antonescu n-a respectat nici durerea unui tată, care-şi pierduse al treilea fecior.

Profesorul Codreanu avea în jurul lui doi oameni de încredere, cu care se consulta când întreprindea vreo acţiune politică. Aceştia erau Preotul Dumitrescu-Borşa şi Gheorghe Ciorogaru. Amândoi făcuseră parte din grupul de la Berlin în perioada primului exil legionar din Germania, 1938-1940.

Odată cu biruinţa legionară s-au întors şi ei în România. Pe Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Universitatea din Heidelberg, l-am însărcinat cu conducerea secţiei economice a Mişcării, rugându-l să aştepte până se va ivi vreun prilej de a se face apel la cunoştinţele lui în opera de guvernare. Ciorogaru a lucrat un timp la secţia economica, dar, nemaiavând răbdare, crezând că există din partea mea un refuz categoric de a-l utiliza în guvern, a părăsit aceasta instituţie şi s-a ataşat Profesorului Codreanu. De fapt, dacă nu ar fi fost amestecat în lovitura de la sediu, din Noiembrie 1940, Ciorogaru ar fi devenit Subsecretar de Stat la Economie, fiind un om bine pregătit în materie, în locul Petra, care nu era de categoria lui.

În ceea ce-l priveşte pe Preotul Dumitrescu-Borşa, s-a purtat amabil cu mine la început şi i-am înlesnit accesul la diferite Ministere, pentru a rezolva chestiuni, ce spunea el, se refereau la nedreptăţi ce le-ar fi suferit familiile de legionari în timpul regimului anterior. Dar nici el nu s-a mulţumit cu această poziţie ce i s-a părut minoră în raport cu trecutul lui legendar. Preotul Dumitrescu s-a apropiat şi el de Profesorul Codreanu, crezând că, prin sprijinul lui, va putea ajunge în situaţia ce-o avusese pe timpul Căpitanului, când fusese Secretar General al partidului 'Totul pentru ţară”, însoţindu-l pe Generalul Cantacuzino în toate deplasările lui prin ţară. Preotul Dumitrescu Borşa era la curent cu întâlnirile mele cu Profesorul şi îl încuraja pe Profesor să ceara proclamarea lui ca Şef al Legiunii. Odată obţinând Profesorul conducerea Legiunii, Preotul Borşa spera să devină a doua persoană din Mişcare, aspirând la postul de Secretar General.

Atât preotul Borşa cât şi Ciorogaru l-au sfătuit pe Profesor să intre cu forţa în sediul din Strada Gutenberg şi, odată instalat aici, toţi legionarii îi vor recunoaşte conducerea. Lovitura n-a reuşit, fiind reprimată în câteva ore de organizaţia legionară din capitală. În cursul cercetărilor, s-a adeverit rolul jucat de Ciorogaru şi Preotul Borşa, în organizarea loviturii de la Sediu. Aflându-se sub arest, au crezut ca vor fi împuşcaţi ca răzbunare pentru moartea a doi legionari, care au căzut loviţi de gloanţele altor camarazi, în confuzia ce s-a produs atunci la sediu. Nu li s-a întâmplat nimic. Nu puteam să uit trecutul lor de luptători, cu toate că acţiunile lor recente au făcut un imens rău Legiunii, zdruncinând stabilitatea internă a ei.

După căderea noastră de la putere, în urma loviturii de Stat a Generalului Antonescu, din Ianuarie 1941, Preotul Dumitrescu-Borşa a urmat linia de orientare a Profesorului Codreanu: cu Generalul Antonescu şi contra mea. Eu eram responsabil de toate calamităţile din Mişcare. Declaraţiile lui au apărut în ziare şi au fost publicate şi în cartea Pe Marginea Prăpastiei. În special s-a făcut mare tam-tam publicitar pe chestiunea afirmaţiilor Preotului-Borşa ca eu aş fi fost responsabil de acţiunile întreprinse în toamna anului 1938 de legionari, acţiuni care ar fi avut ca urmare asasinarea Căpitanului. Preotul Dumitrescu-Borşa uitase că a făcut şi el parte din Comandamentul de prigoană din această perioadă, că locuia cu Vasile Christescu şi aprobase toate măsurile luate de acest Comandament, ca reacţie la teroarea crescândă a regimului. În viaţa mea politică, am întâlnit numeroase cazuri de camarazi care îndepărtându-se de mine şi contestându-mi locul ce-l ocupam în Mişcare, erau cuprinşi de un fel de amnezie, uitându-şi de propriile lor acte şi responsabilităţi. Aşa şi Preotul Borşa. Nu-şi mai aducea aminte de atitudinea lui în Comandamentul de prigoană, de energia cu care susţinea violenţa în relaţiile cu echipa de asasini a guvernului şi mă indica pe mine ca unic făptuitor al acestor acte, când în realitate eu nu am făcut decât să transmit organizaţiilor de pe teren dispoziţiile Comandamentului de prigoana.

Gheorghe Ciorogaru a apucat o cale diferită. După ce a fost eliberat din ordinul meu, i-am trimis vorba să se retragă din Bucureşti şi să se duca în Oltenia, de unde era originar. Nu era o confinare, ci expresia grijii mele de a nu cădea victima vreunei răzbunări din cauza împuşcăturilor de la sediu, unde şi-au găsit moartea doi legionari de elită. Ciorogaru m-a ascultat. S-a retras în Oltenia, în localitatea de unde era originar, rămânând acolo în tot cursul războiului. N-a încercat, după informaţiile ce le deţin, să intre în graţia lui Antonescu, ci a păstrat tot timpul o ţinută decentă.

Între Liliana Protopopescu şi soţul ei era o mare diferenţă de caracter. În timp ce Profesorul Protopopescu, în momente grele pentru Legiune, înclina spre compromisuri şi alibiuri, Doamna Liliana era de o intransigenţă eroică. Între cei doi soţi au existat adeseori fricţiuni pe această temă. Unul dintre cele mai amare momente din viaţa ei le-a trăit Doamna Liliana Protopopescu când a aflat că, în cursul Consiliului de Miniştri ce s-a ţinut după întâmplările de la Jilava, 27 Noiembrie 1940, Profesorul Protopopescu făcuse declaraţii de ataşament pentru General, care vroia să profite de aceste tulburări, pentru a smulge şefia Legiunii.

După arestarea Părintelui Boldeanu, conducerea Legiunii din ţară a rămas fără succesor. Nu era prevăzut nici un locţiitor. În aceste momente grele, Doamna Liliana Protopopescu şi-a asumat răspunderea organizaţiei. Profitând de faptul că ea nu era urmărită, beneficiind de protecţia de care se bucura soţul ei din partea guvernului, a început să înnoade fire în toată ţara. În acest scop s-a folosit de legionarele din secţiunea feminină. Lucia Trandafir, şefa secţiei feminine, fugise şi ea peste hotare, ajungând la Berlin. Cu ajutorul Doamnelor şi Domnişoarelor din organizaţia feminină, Doamna Liliana Protopopescu a reconstituit relaţiile cu provinciile, reuşind să asigure coordonarea diferitelor sectoare de activitate a Legiunii. Ea n-a uitat nici relaţiile cu Berlinul. În perioada cât a condus ea Mişcarea din ţară eram informat cu multă precizie şi la timp de toate planurile regimului antonescian, care nu contenea să ne administreze noi şi noi lovituri. Prin mijloace şi legaturi pe care numai Doamna Liliana Protopopescu le cunoştea, ajunsese să pătrundă până cercurile intime ale Preşedinţiei, transmiţându-ne la Berlin tot ce considera că era important pentru supravieţuirea noastră. Multe avertismente primite pe această cale au servit echipei noastre de la Berlin ca să pareze intrigile ce le puneau la cale serviciile antonesciene, pentru a ne denigra în faţa autorităţilor germane, cu scopul de a lua măsuri şi mai aspre contra noastră.

Neagoe Flondor era vlăstar din vestita familie a Flondoreştilor, a căror viaţă a fost strâns împletită cu istoria Bucovinei.

L-am cunoscut pe Neagoe Flondor în vara anului 1940. L-am vizitat la el acasă, în Strada Dorobanţi, şi, cu acest prilej, mi l-a prezentat pe Colonelul Rioşeanu, care locuia în aceeaşi clădire. Mi-a spus de Rioşeanu că este un intim al Generalului Antonescu, care, pe atunci, se afla internat la Mănăstirea Bistriţa. Am avut o conversaţie extrem de animată cu Colonelul Rioşeanu, care şi-a manifestat simpatiile faţă de Mişcare. Am discutat, în primul rând, cazul Generalului Antonescu, scos din circulaţie, prin internarea lui la Mănăstirea Bistriţa. L-am pus la curent cu intervenţiile mele la Moruzov şi Urdăreanu, pentru a fi eliberat.

Nu-mi aduc aminte dacă Neagoe Flondor a jucat vreun rol în timpul guvernării noastre, dar după lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 23 Ianuarie 1941, a intrat din nou în acţiune, atât prin relaţiile lui cu Rioşeanu, încercând să îmblânzească duşmănia acestuia faţă de noi cât şi pe linia Palatului, prin fratele lui, Baronul Flondor.

Dat fiindcă Neagoe Flondor venise şi cu un plan de acţiune în ţară, am convenit ca însoţitorii mei să se retragă. Rămânând singur cu Neagoe Flondor, acesta mi-a comunicat că ar avea posibilitatea de a lua contact cu Palatul, prin mijlocirea fratelui său, Baronul Flondor. Ar putea transmite Regelui anumite idei şi puncte de vedere, care să modifice peisajul politic al României, întrerupând prigoana contra legionarilor. Am reacţionat sceptic la declaraţiile lui. Ne aflam în război şi Generalul Antonescu se bucura de toată încrederea Führerului. Regele nu dispunea de nici o posibilitate de a influenţa cursul evenimentelor. Doar atât l-am rugat pe Neagoe Flondor, ca să explice Regelui prin intermediul fratelui sau, Ministru al Palatului, că noi nu avem nici o vină în evenimentele sângeroase din Ianuarie 1941 şi că toata operaţia aşa-zisei „rebeliuni”, a fost proiectată şi executată de Antonescu.

Am notat încercarea lui Antonescu de a se autoproclama Şeful Legiunii îndată după retragerea noastră din instituţiile publice, în 23 Ianuarie 1941, ca urmare a ultimatum-ului lui Hitler. Hotărârea lui a căzut în gol. Nu a avut nici un răsunet: nici în sânul Legiunii şi nici în ţară. Era şi firesc ca planul lui de a deveni Şeful Legiunii să nu trezească nici cea mai uşoară aprobare. După ce atacă pe legionari cu armata şi trage în ei, omorându-i pe cei ce opuneau rezistenţă, se rupseseră legăturile morale între el şi tineretul ţării, încât o recunoaştere a conducerii lui era imposibilă.

Completez aici că, în vara anului 1941, s-au mai făcut două încercări de apropiere între Mareşal şi Mişcare, care s-au încheiat tot atât de lamentabil din motivele pe care le voi expune.

De pe aceasta poziţie, Profesorul n-a putut fi scos, cu toate stăruinţele unor participanţi, care susţineau candidatura Generalului. Congresul s-a încheiat cu proclamarea Profesorului ca „şef Spiritual al Legiunii”, pentru a menaja susceptibilitatea Generalului, având calea liberă de a fi desemnat mai târziu şef politic al Legiunii şi de a exercita efectiv comanda ei.

Iniţiativa, de astă dată, a venit din partea unor generali, care colaborau cu Antonescu la efortul de război. Aceştia, spunea Radu Mironovici, şi-au dat seama de vidul lăsat în ţară de Mişcare, atât pe plan economic cât şi pe plan moral, afectând şi ţinuta trupelor de pe front, şi i-au cerut lui Antonescu să reconsidere problema legionară, în vederea unei apropieri.

În discuţiile avute cu Generalii, s-a ajuns la un perfect acord între cele două părţi. Radu Mironovici le-a comunicat că este oricând dispus să se angajeze într-o acţiune de înţelegere şi colaborare cu regimul actual.

– Mai este ceva, Domnule General, să-mi permiteţi să mă duc în Germania, să mă întâlnesc cu Horia Sima şi să-i cer aprobarea pentru acordul încheiat.

Evident că am admirat atitudinea lui Radu Mironovici, dar, din punct de vedere tactic, a făcut o eroare. Putea să facă înţelegerea cu Antonescu, care ar fi avut ca urmare eliberarea legionarilor din închisori, chiar fără aprobarea mea. Radu Mironovici era un om loial şi distins şi ştiam că nu va întreprinde contra mea acţiuni stil – Preotul Borşa. Mai târziu ne-am fi înţeles şi ar fi primit aprobarea mea. Dar el nu-şi imagina că simpla pomenire a numelui meu, în cursul convorbirii cu Antonescu, va duce la ruperea tratativelor.

Situaţia politică a grupului de legionari în Germania era grea. Eram supuşi unui regim de supraveghere poliţienească, cu scopul de a nu întreprinde nici o activitate care ar putea tulbura bunele raporturi ale Reichului cu Antonescu. Pentru a-i face pe placul acestuia, guvernul german a interzis şi relaţiile legionarilor cu familiile lor din ţară. Dacă am fi încălcat aceste angajamente, eram ameninţaţi cu extrădarea.

Am mai avut amara surpriză să constat că Gestapo-ul îşi căuta informatori chiar şi în rândurile noaste. Petre Ponta, fiind căsătorit cu o germană, a fost solicitat de Legath să fie informatorul lor, amintindu-i că are obligaţii şi faţă de patria lui adoptivă, unde locuia de zece ani. Ponta a refuzat politicos, justificându-se cu şederea lui în ţară aproape de mine, în timpul guvernării noastre, care-i interzice moralmente să facă acest serviciu. Alţii au fost mai slabi de înger şi au acceptat să fumizeze informaţii agenţilor lui Mull, şeful secţiei IV. Acum ce puteau să spună aceştia n-avea decât o importanţă secundară. Nici un legionar nu s-a gândit să întreprindă vreo acţiune spre ţară şi nici cel puţin nu era criticată persoana Conducătorului. Izbucnise războiul din răsărit şi legionarii comentau operaţiile de pe front, bucurându-se de orice succes al armatelor germano-române. Nu tot aşa gândea Antonescu, care s-a folosit de război pentru a ucide cât mai mulţi legionari.

Dar dintre toţi legionarii refugiaţi în Germania, eu aveam situaţia cea mai grea. Eram supus la mari presiuni politice şi morale ca să renunţ la şefia Legiunii. Centrul de unde pornea această campanie de intimidare a mea, pentru a mă obliga să trec altui fruntaş al Mişcării conducerea Legiunii, era Ministerul de Externe german. Cu această intervenţie în afacerile interne ale Mişcării, funcţionarii din Wilhelmstrasse, care îl consiliau pe Ribbentrop să-l sprijine pe Antonescu, în evenimentele din Ianuarie 1941, urmăreau două obiective:

– să-şi justifice punctul lor de vedere, demonstrând lui Ribbentrop şi Hitler că însuşi Comandantul Mişcării îşi recunoştea culpabilitatea, prin actul renunţării la conducerea ei;

– să înlesnească o eventuală reluare a colaborării între Mişcare şi General, plan pe care-l ţineau în rezervă, chiar după ce se convinseseră că Antonescu fusese de rea credinţă, când le declarase, de atâtea ori, că e dispus să se înţeleagă cu „legionarii buni”.

Acţiunile întreprinse contra mea din sfera Ministerului de Externe german veneau pe mai multe căi. Mai întâi în toate întrevederile avute cu Rademacher şi Legath la Berkenbrück, cel dintâi nu scăpa nici un prilej să repete aceeaşi frază: „Führerul nu va mai colabora niciodată cu Horia Sima, din cauza refuzului acestuia de a merge cu Antonescu la întâlnirea de la Obersalzberg din 14 Ianuarie 1941”. Când rostea această sentinţă, Legath tăcea, iar ceilalţi care erau cu mine, Iasinschi, Papanace, Corneliu Georgescu, se învăluiau de asemenea în tăcere. Eu, la rândul meu, ce era să spun? Cum mă puteam opune unei decizii a lui Hitler? Eram prizonierul lor, dar eram şi cel mai primejduit dintre toţi. Nu m-am apărat sub nici o forma, dar nici nu le-am dat satisfacţia unui răspuns pozitiv. Renunţarea mea la şefia legiunii a rămas incertă.

În vara anului 1941, presiunile s-au multiplicat, devenind tot mai stăruitoare. Bietul Stoicănescu, de câte ori venea din expediţiile lui de la Berlin, îmi aducea veşti îngrijorătoare. Din cercurile germane, ataşate Ministerului de Externe, se filtrau aceleaşi atacuri împotriva mea, coincizând cu ceea ce declara Rademacher. În esenţă se repeta ca „o colaborare între Reichul german şi Horia Sima nu mai e posibilă”. Era o invitaţie clară de a părăsi Şefia Legiunii. Chiar şi în presa germană apăruseră notiţe şi articole cu un conţinut asemănător.

La acest cor de dezaprobări ale persoanei mele, s-au adăugat şi presiuni venite din mijlocul camarazilor mei. La Berlin locuia, în stare de libertate, legionarul Adrian Brătianu, cunoscut încă din primul nostru exil la Berlin, 1939-1940. Acesta lucra la emisiunea româneasca de radio şi avea legături şi cu funcţionarii din Ministerul de Externe. Pe această filieră pătrundeau până la Berkenbrück informaţii destinate să-mi zguduie încrederea în viitorul Legiunii, atâta vreme cât m-aş crampona să rămân în fruntea ei. Eram o carte arsă. Casa lui Adrian Brătianu era frecventată de Viorel Trifa şi acesta se întorcea cu sacul plin de ştiri defavorabile persoanei mele. Era aceeaşi placă, auzită de atâtea ori de la Rademacher, dar cu înflorituri şi nuanţe. Odată a venit cu comentarii auzite de la un înalt funcţionar al Ministerului de Externe, numit Wrede, referitor la scrisoarea ce i-am trimis-o eu Generalului, când am părăsit ţara, trecând în Bulgaria, în Martie 1941. Wrede spunea că scrisoarea a fost inoportună şi a făcut mai mult rău relaţiilor germano-române. Nu pricepeam cum o scrisoare de loialitate faţă de General, după toate cele întâmplate în România, putea să dăuneze intereselor Reichului în România. Aceste comentarii aveau alt scop: să întărească impresia, între camarazii mei, că eu sunt un personaj supărător pentru politica Reichului în România şi trebuie să mă dau de-o parte.

„Mă retrag de la conducerea Legiunii în momentul în care problema legionară se va rezolva în ţară. Odată reluată colaborarea cu Antonescu, rolul meu încetează şi altul va fi chemat să conducă destinele Legiunii. Generalul Antonescu nu va mai trata cu mine, ci cu succesorul meu. Eu voi continua să rămân în Germania”.

Declaraţia mea i-a impresionat pe toţi cei prezenţi. Eram chiar la masă şi au ascultat-o toţi camarazii de la Berkenbrück într-o tăcere mormântală. Rademacher a luat cunoştinţă de declaraţia mea, crezând că se va întoarce la Berlin cu un trofeu diplomatic.

De fapt eu azvârlisem răspunderea înlocuirii mele asupra Ministerului de Externe german. Rămâne ca această instanţă să obţină din partea lui Antonescu aprobarea reluării colaborării cu Mişcarea, după ce piedica principală, adică eu, cum credeau nemţii, dispărea de pe eşichierul politic. Drumul părea liber ca să se restaureze binomul Antonescu-Mişcare. Dar aici s-au înşelat cercurile oficiale germane. Nu eram eu piedica principală pentru a ajunge la o noua înţelegere, ci Conducătorul însuşi, care, de la izbucnirea războiului, renunţase la ideea de a-i mai avea alături de el pe legionari în guvern. Anumite încercări de apropiere cu legionarii din ţară, cu excluderea celor din Germania, pe linia Profesorului Codreanu şi a lui Radu Mironovici, se dovediseră tot atât de sterile. În Noiembrie, când am făcut eu această declaraţie, Generalul se fixase definitiv pe poziţia de eliminare totală a Mişcării din calculele lui politice.

Ni s-au umplut inimile de bucurie când am aflat vestea că după un lung asediu, care a durat peste două luni, Odesa a căzut în mâinile armatei române. Tot atunci am aflat că Transnistria, ţinutul dintre Nistru şi Bug, va trece sub administraţia românească. Ne gândeam că, la încheierea păcii, acest teritoriu va rămâne definitiv încorporat Statului Roman. Era o compensaţie pentru cei o sută de ani de ocupaţie rusească a Basarabiei şi pierderile grele ce le-am suferit în acest război.

Mai târziu, entuziasmul nostru pentru căderea Odesei ne-a scăzut când am aflat preţul ridicat ce-a trebuit să-l plătească armata română pentru aceasta victorie. Peste 120.000 de ostaşi au căzut în aceste lupte, o cifră enorm de ridicată în raport cu pierderile avute de armata germană pe întreg frontul de răsărit, până la acea dată, l5 Octombrie 1941, de circa 200.000 de morţi.

Generalul Antonescu făcuse imensa greşeală de a refuza ajutorul militar oferit de Hitler la ocuparea Odesei. Numit la 23 August Mareşal al României, nu vroia să împartă gloria ocupării Odesei nici chiar cu germanii. El credea, după informaţiile primite, că portul şi oraşul erau slab întărite şi dintr-o singură ofensivă vor cădea în mâinile ostaşilor noştri. S-au succedat nu una, ci patru ofensive, repetate la scurte intervale, până a putea fi alungaţi ruşii din Odesa. Ei au evacuat de bunăvoie întăriturile, la 15 Octombrie 1941, iar în dimineaţa de 16 Octombrie, trupele româno-germane, au constatat că nu mai aveau nici un inamic în faţă.

Ştirile despre masacrul fioros de la Odesa s-au filtrat puţin câte puţin în grupul legionarilor din Germania. Eram acaparaţi atunci de cursul general al războiului, de noile victorii germane în răsărit, pe care le auzeam aproape zilnic transmise de posturile de radio, în sunet de fanfară. Nu ne îndoiam că Rusia va fi înfrântă în scurta vreme şi Hitler îşi va putea concentra toate forţele contra inamicului din Vest. Abia în iarna anului 1942, am început să avem îndoieli, întrebându-ne cum se va sfârşi acest război, de care depindea şi viitorul României.

Dintre toate momentele trăite la Berkenbrück, mi-a rămas în minte, ca un popas odihnitor, Crăciunul Anului 1941. Nu ştiu cum se făcuse că în mijlocul atâtor amărăciuni şi dureri, toţi cei responsabili de soarta noastră, începând de la şefii poliţieneşti de la Berlin şi de la Frankfurt/Oder, până la gazda noastră, ofiţerul SS Hartig, se întrecuseră să ne ajute în nenorocirea noastră, oferindu-ne câteva momente plăcute, cu prilejul Naşterii Domnului.

Mai întâi, n-am fost tulburaţi de consilierul de la Externe, Rademacher, care întotdeauna venea cu veşti rele când se deplasa să-şi vadă prizonierii. Chiar ştirile ce le primeam din ţară, nu mai aveau cruzimea de altă dată. Pare că se domolise şi firea sanguinară a lui Antonescu. Cine ştie, pierderile suferite la Odesa l-au determinat să fie mai tolerant cu legionarii. Ne-am bucurat de o pauză politică. La Rostock, de asemenea, după masa oferită legionarilor de Heinkel, reînviase optimismul. Se vorbea de iminente tratative cu Conducătorul din ţară.

Gazda noastră, Haitig, ne-a oferit o masă deosebit de bună, care depăşea cu mult raţia obişnuită. Se vedea că primise cartele suplimentare pentru a putea procura articolele necesare unui surplus de hrană. Ne-am trezit şi cu un pom de Crăciun, întocmit după toate regulile, cu serpentine, lumânări şi dulciuri. N-a lipsit nici vinul la masa de seară, care s-a prelungit până noaptea târziu, în ajunul Crăciunului.

În ziua de Crăciun am avut alte surprize. De la Berlin au venit să ne viziteze şi să petreacă împreuna cu noi Naşterea Domnului, Lucia Trandafir şi familia Arnăutu. Aceşti legionari se bucurau de libertate. Nu ştiu prin ce împrejurări scăpaseră de sub controlul poliţiei, nefiind asimilaţi celor ce trebuia să fie internaţi la Rostock, deşi deţinuseră funcţii în ţară şi fuseseră amestecaţi în evenimentele din Ianuarie 1941. Arnăutu avea un apartament la Berlin, iar Lucia Trandafir locuia împreuna cu ei.

Bineînţeles că ne-au adus şi ei darurile lor: fel de fel de alimente, de care duceam mai mare lipsă. După masa de la amiază, am făcut tot grupul o lungă plimbare în împrejurimi, de-a lungul Spreei şi prin pădurile ce ne înconjurau. Glumeam, râdeam şi fredonam arii, ca şi cum lumea era a noastră. Frunţile se descreţiseră şi chiar interpretam aceasta mărinimie a autorităţilor, ca un semn al destinului. Se schimbă ceva în relaţiile noastre cu superiorii de la Berlin? Se pregăteau să ne modifice statutul de refugiaţi, cu domiciliu forţat? Oamenii, în aceste împrejurări se leagă de orice speranţă, oricât de firavă ar fi. Credeam că s-a spart undeva cercul de fier care ne strângea din toate părţile şi va răsări din nou soarele pentru noi.

Între grupul de la Rostock, garnizoana noastră de la Berlin şi conducerea centrală de la Berkenbrück, era un du-te-vino continuu. În principiu şi conform iscăliturii noastre pe documentele prezentate de Gestapo, orice contact între cele trei grupe legionare era interzis. Se putea călători dintr-un punct într-altul, dar numai cu aprobarea organelor de la Berlin. În realitate, situaţia era alta. Cu oarecare precauţii, circulaţia era liberă. De la Rostock, mulţi camarazi se deplasau la Berlin, unde, prin mijlocirea celor ce locuiau aici – Tiana şi Petre Ponta în special – ajungeau uşor în contact, fie cu mine, fie cu alte căpetenii de la Berkenbrück. În această perioadă am fost trataţi cu liberalitate de organele poliţieneşti. Ele erau informate precis de mişcările noastre continue, dar se prefăceau că nu văd, deşi, eram siguri, că îşi adunau documente pentru a justifica o eventuală agravare a condiţiei noastre de prizonieri politici. Hârtiile semnate de noi le dădeau dreptul să intervină în orice moment pentru a curma „abuzurile noaste cu ospitalitatea germană”.

În aceasta perioadă, postul de Ministru al României la Berlin a fost ocupat de un diplomat de carieră, Raul Bossie. Acesta, deşi numit de regimul antonescian, nu a depus un zel excesiv în urmărirea mişcărilor noastre. Era un om prea fin şi distins, ca să se transforme într-o unealta umilă a lui Antonescu. Îşi făcea datoria de ministru în mod conştiincios, dar nu avea apucături de inchizitor. În modul acesta, informaţiile primite la Bucureşti, pe canalul Legaţiei, asupra „agitaţiilor” legionare, erau mai puţin alarmiste şi în aceeaşi măsură se răreau şi intervenţiile făcute la Berlin, pentru a determina înăsprirea masurilor luate contra noastră.

De la început, s-a creat o divergenţă între Himmler şi Ribbentrop pe chestia tratamentului ce trebuia să ni se aplice. Himmler, mai bine informat, pleda în faţa Führerului pentru un tratament amical al problemei legionare, până ce împrejurările vor permite o reluare a colaborării cu Conducătorul Statului. Ribbentrop, de alta parte, era total acaparat de Antonescu, văzând în el un colaborator loial al Führerului. Atitudinea lui Ribbentrop era puternic influenţată de rapoartele ce le primea de la Bucureşti unde, funcţionarii mari şi mici de la Legaţie susţineau cu fanatism cauza lui Antonescu. Oamenii lui Himmler, destinaţi la supravegherea legionarilor, erau recrutaţi în general dintre ofiţerii crescuţi în SS şi, ca atare, erau mult mai apropiaţi de noi decât funcţionarii de la Externe. Cei dintâi, în măsura în care puteau şi nu încălcau ordinele, tolerau deplasările noastre dintr-un loc într-altul, cu atât mai mult cu cât erau interesaţi şi ei să afle anumite lucruri din ţară, care puteau dăuna intereselor Reichului. Ei se îndoiau de loialitatea lui Antonescu şi a anturajului său, un grup de profitori de ultimă oră, care s-au substituit prin intrigi Mişcării Legionare la conducerea Statului. Ofiţerii SS, care erau în acelaşi timp şi comisari de poliţie, erau bucuroşi să afle informaţii asupra duplicităţii lui Antonescu, pe care le transmiteau apoi lui Himmler şi de la acesta lua calea Externelor sau a Cancelariei lui Hitler.

Cum cursul războiului cu ruşii se desfăşura favorabil Puterilor Axei, nici Antonescu nu-i putea cere mai mult lui Hitler, fiind convins că ostilităţile se vor termina cu victoria Germaniei, cel puţin pe continent. El era ataşat de Hitler nu prin tratate, ci prin forţa impresionantă a Reichului, care se proiecta ameninţătoare asupra oricui ar încerca să i se opună. În acest moment obţinuse de ajuns: eliminarea Mişcării de la putere şi declararea legionarilor fugari în Germania ca prizonieri politici, ceea ce-i priva de dreptul de a avea un cuvânt de spus în afacerile interne ale României.

Între 23 şi 29 Aprilie 1942, în toate nopţile, avioane engleze au bombardat, în valuri neîntrerupte, oraşul Rostock şi fabrica de avioane Heinkel. N-a fost cruţat nici cartierul din jurul casei unde locuiau legionarii. Apărarea, extrem de slabă. În primele nopţi, avioanele engleze au bombardat ţelurile fixate, fără să întâmpine vreo reacţie. Cu repeziciune, s-a organizat şi apărarea şi, în ultimele nopţi, avioanele engleze au fost interceptate de aviaţia germană de vânătoare.

Pagubele, imense. Nenumăraţi morţi în centrul oraşului. Rostock a fost primul dintre oraşele Germaniei care a suferit bombardamente devastatoare. Barăcile unde locuiau legionarii s-au ales doar cu câteva geamuri sparte. Fabrica Heinkel fost pe jumătate distrusă. Producţia de avioane, întreruptă pentru câteva săptămâni. Numeroase avioane au fost lovite pe când se aflau încă pe şantier şi erau gata să iasă din fabrică. Pentru repararea halelor şi înlocuirea materialului distrus, au fost concentraţi la Rostock vreo două mii de meseriaşi calificaţi. Lucrul a început imediat şi urmele bombardamentului s-au eliminat repede, prin eforturile combinate ale celor veniţi ad-hoc şi ale vechilor muncitori.

Un eveniment excepţional în viaţa grupului legionar confinat la Rostock, a fost reapariţia revistei Axa.

Axa a fost întemeiată, la începutul anului 1933, de către un grup de tineri intelectuali din Bucureşti, care s-au ataşat Mişcării în această perioadă de expansiune legionară. Echipa de direcţie era constituită din Mihail Polihroniade, Victor Vojen şi Alexandru Constant. Au devenit colaboratori permanenţi ai Axei, Ion Moţa, Vasile Marin, Victor Puiu Gârcineanu, Alexandru Tell, Vasile Christescu, Virgil Rădulescu şi alte elemente de elită ale organizaţiei legionare din capitală. Au apărut în total 24 de numere din revista Axa în 1933. Odată cu prigoana dezlănţuită contra Legiunii în 1933-1934, a dispărut şi revista. Reapariţia ei în perioada 1934-1940 n-a mai fost posibilă din cauza cenzurii guvernamentale, exercitată fără întrerupere în toţi aceşti ani.

Redactorul Axei de pe ţărmul Mării Baltice a fost Pavel Costin Deleanu. În jurul lui s-au concentrat, aducându-şi contribuţia, toţi intelectualii de seama ai acestui grup.

„Caietele revistei, spune redactorul, se vor îmbogăţi în plus cu o nouă perspectivă, impusă de evoluţia Mişcării: se vor publica lucrări specifice fazei de guvernare legionară din ţară. Acestea vor avea în chip natural un caracter nu numai doctrinar, ci şi programatic”.

Aflând de intenţia grupului legionar de la Rostock de a scoate o revistă, am şovăit la început să-mi dau asentimentul. În situaţia în care ne găseam, de oameni neliberi, supuşi anumitor condiţii de semi-prizonierat politic, ameninţaţi permanent să ni se schimbe statutul în mai rău, mi-era teamă de consecinţe. Dar, în urma insistenţelor şefului acestui grup, Nicolae Petraşcu, am acceptat în final să le dau aprobarea. Dar le-am atras atenţia că, pe cât este posibil, să evite o confruntare justificativă cu guvernul de la Bucureşti, pentru a nu da prilej Antonescienilor să ne arate cu degetul autorităţilor germane. Echipa de redacţie s-a menţinut, în general, în cadrul acestor instrucţiuni. Rareori s-au strecurat în articolele colaboratorilor anumite aluzii la recentele evenimente.

Noua Axă a avut ca subtitlu „Caiete Legionare de istorie, doctrină şi artă”. Au apărut în total trei numere, toate în primăvara şi vara anului 1942.

Redactorul nu uita nici condiţiile grele în care se întocmeşte revista. Cei ce scriu sunt oameni trudiţi de munca în fabrica. „Veghind în ceasuri târzii de noapte, după oboseala celor zece ore de greu lucru zilnic în fabrici..., ne gândim totuşi cât putem mai riguros la temeiurile şi la perspectivele luptei noastre legionare”.

„Vom stărui însă, ca această unitate a gândirii legionare în pribegie să continue sub orice formă, cât de precară, prin orice noi etape, cât de lungi şi oricât de anevoioase, pe oriunde va fi să ne poarte tragicul nostru destin, destinul poporului român.

Caietul Nr. 1 cuprinde articole din cele mai variate domenii: istorie, doctrină, amintiri, probleme de educaţie legionară, probleme economice şi politică externă. Un excepţional articol de educaţie legionară semnează Eugen Theodorescu: „Drumul până la gradul de legionar şi viaţa cuibului”. De remarcat apoi două articole cu caracter economic: „Organizarea economică a României Legionare”, de Dr. Ion Cenger, şi „Lucrările publice în Statul legionar”, de Inginer Dumitru Mihăescu. Alexandru Randa, specialist în istoria tracă, dezvăluie rădăcinile trace ale culturii europene.

Caietul Nr. 2 este închinat zilei de naştere a Führerului Adolf Hitler, la împlinirea a 55 de ani de viaţă. Colaboratorii la acest număr scot în evidenţă lupta titanică a lui Adolf Hitler contra comunismului, mai întâi în Germania şi apoi pe plan european, în campania lui din răsărit.

Numărul 3 al Caietelor este închinat aniversării a 15 ani de la înfiinţarea Legiunii Arhanghelului Mihail. Revista cuprinde numeroase articole închinate Căpitanului, între care unul semnat de Nicolae Petraşcu, cu titlul „Misiunea Europeană a Căpitanului”. Sunt evocate în acest caiet şi figurile legendare ale marilor îndrumători ai Legiunii şi colaboratorilor cei mai apropiaţi ai Căpitanului:

– Nicoară, de I. G. Dimitriu – Nicadorii, de Toader Iora.

Articolul de fond este semnat de Corneliu Georgescu, având titlul „La a cincisprezecea aniversare a întemeierii Legiunii”. Pentru a respecta consemnul discreţiei, semnează cu numele de B. V. Gogu. Corneliu Georgescu expune pe larg în acest articol împrejurările în care a luat naştere Legiunea şi vicisitudinile prin care a trecut din primul moment. Evoca cu multă duioşie şi patetism figurile lui Hristache Solomon şi General Macridescu, care, deşi aparţineau unei alte generaţii, au aderat din primul moment la apelul Căpitanului. Ei au venit, spune Corneliu Georgescu, cu ochii ţintă spre zările viitorului legionar”.

A urmat epoca „pădurii cu fiare sălbatice”, între sfârşitul lui 1937 până în 1940.

„Mii de legionari ucişi în aceasta prigoana de Călineşti, Benglii, Moruzovi, în beznele nopţilor. Nu ucişi, ci torturaţi, martirizaţi, fripţi pe jăratic, arşi cu vitriol. Căpitanul, cu el, Nicadorii şi Decemvirii, Clime, Banea şi mulţi nenumăraţi, şi-au găsit moartea năprasnică în această prigoană”.

„Lumea veche, îngrozită de perspectiva apropiatei biruinţe legionare, şi-a strâns rândurile şi a pornit cu multă vehemenţă, dar şi cu cea mai mare tenacitate atacurile ei împotriva a tot ce e legionar. Noi chinuri, noi asupriri, noi umiliri. Închisori câte n-au fost de când e neam românesc pe lume. Şi umiliri cumplite, satanice, care dor, cum doare o rană pe care o răscoleşti în fiecare zi cu ghimpi înveninaţi. Ura duşmanilor de moarte ai Legiunii, ura duşmanilor lumii noi, pentru înfăptuirea căreia Legiunea lupta, s-a revărsat puhoi asupra pământului românesc, căutând să înăbuşe în balele ei otrăvite tot ce este tineret verde, tot ce este viitor românesc, tot ce este legionar”.

În primul capitol al acestei părţi, am arătat că noi, cei fugari în Germania, ne-am bucurat de o relativă stabilitate a situaţiei noastre. Nu tot aşa s-au întâmplat lucrurile în ţară. Furia lui Antonescu contra Mişcării nu mai cunoşteau margini. Obsedat de problema legionară, el vroia să-i vadă pe toţi, mari şi mici, în lumea de dincolo, ca să nu mai fie expus, într-un viitor cât de îndepărtat să mai aibă de furcă cu ei.

Războiul i s-a părut Conducătorului un prilej binevenit ca să scape de cât mai mulţi dintre ei. Şi într-o formă atât de înălţătoare şi patriotică, încât nimeni nu-l putea învinui de intenţiile lui asasine. N-a luptat tineretul legionar o epocă întreagă contra comunismului? Nu e şi războiul lor? Atunci, nimic mai simplu decât ca ei să plece şi să-şi facă datoria pe front. În tranşee vor pieri mulţi şi cum declarase el odată „va izbucni un nou război şi se va termina cu acest tineret gălăgios.

Legionarii, entuziasmaţi de campania militară din răsărit, n-au aflat decât târziu de planul diabolic al lui Antonescu. Ei nu erau chemaţi la arme ca să-şi facă datoria ca orice soldat, luptând cu vitejie fiind permanent în primejdie să-şi piardă viaţa pentru patrie. Statutul lor era fundamental diferit de al celorlalţi soldaţi. Legionarii destinaţi unei morţi sigure. Chiar de când a sunat goarna războiului miile şi zecile de mii de legionari chemaţi sub arme au format o categorie aparte. Ordine secrete cunoscute numai la comanda unităţilor, îi indicau ca duşmani ai neamului şi cereau ofiţerilor cu informaţiile să-i supravegheze permanent. Acest val de legionari au fost scoşi din unităţile lor de rezervă, cărora aparţineau în timp de pace şi trimişi în primele batalioane care operau pe front. Conform ordinelor primite, legionarii îmbrăcaţi în haină militară trebuiau menţinuţi permanent în linia întâi de foc şi să fie folosiţi în cele mai periculoase misiuni, până la „reabilitarea post mortem”.

Aceste veşti, primite din ţară, ne-au tulburat şi pe noi din Germania. Ele contrastau cu răspunsul drastic ce-l primiseră legionarii din închisori, la cererea lor adresata Generalului Antonescu de a fi trimişi pe front: „Prea târziu, Domnilor”. Pe legionarii liberi i-a tratat cu maximum de severitate pentru a scăpa de cât mai mulţi dintre ei. Pe cei din închisori nu i-a eliberat şi nu i-a trimis pe front, dintr-un calcul perfid. Generalul credea că războiul din răsărit va dura câteva luni, se orientase după cele ce auzise de la Hitler. Campania din Rusia se va termina triumfal, cel mai târziu în toamnă. El nu vroia să împartă cu nimeni din ţară gloria victoriei. Legionarii din închisori erau destinaţi să stea acolo, privind de după zăbrele desfăşurarea maiestuoasă a evenimentelor. Hitler, împreună cu el, îşi vor face intrarea triumfală în Moscova, în fruntea armatelor biruitoare. Dacă le-ar da drumul legionarilor deţinuţi să participe pe front, i s-ar adumbri propriile lui merite căci poporul ar începe să exalte faptele de vitejie ale acestora, cum s-au întâmplat atâtea cazuri cu figuri care au intrat în legendă.

Dar războiul se prelungea... Asediul Odesei s-a terminat cu o înfrângere gravă şi cu pierderi imense de vieţi omeneşti. În primăvara anului 1942, nici Moscova şi nici Leningradul n-au putut fi cucerite. Frontul se întindea, lua proporţii, ajungând la Don. Hitler cere noi divizii româneşti pentru a acoperi întreaga lui lungime. De abia atunci Antonescu şi-a adus aminte de legionarii din închisori. De ce să stea aceştia la adăpost, când necesităţile războiului cresc? Şi atunci a semnat un nou decret prin care erau amnistiaţi cei ce primiseră o pedeapsă până la cinci ani, dar cu obligaţia de a pleca pe front.

Concentrarea legionarilor eliberaţi din închisoare a început în luni 1942. Toţi au fost îndreptaţi spre „Centrul 5 de Instrucţie Sărata”, o localitate din sudul Basarabiei. Primeau 10 zile de permisie, ca să-şi vadă părinţii şi apoi trebuiau să se prezinte la Sărata.

Centrul de Instrucţie Sărata a fost înfiinţat în 10 iunie 1942, cu formarea primelor batalioane: 991 şi 992. Au fost formate în total 20 de batalioane, în cursul războiului, începând cu 991 şi sfârşind cu batalionul 1010. Efectivul unui batalion era de 600 de oameni. Deci, în total, 12.000 de suflete au trecut pe la Sărata, murind în cea mai mare parte.

Cu înfiinţarea acestui Centru, Antonescu a urmărit să distrugă atât persoana fizica cât şi fizionomia morală a legionarilor concentraţi aici. Tratamentul la care au fost supuşi a fost mult mai aspru decât al legionarilor care luptau de la începutul războiului, în primele linii, şi de a căror soartă am vorbit mai înainte.

Instrucţia a fost extrem de aspră. După trei luni de instrucţie, pe o căldura de 30 de grade, în cursul verii basarabene, batalioanele erau trimise pe front, fiind ataşate diverselor divizii. Dar şi pe front, batalioanele de la Sărata erau supuse discriminării. Pierderile în morţi şi răniţi nu au fost înlocuite ca la alte unităţi. Batalioanele trebuiau să lupte cu efectivul rămas, până la totala lor nimicire.

Mai greu de suportat decât instrucţia draconică, cu marşuri obositoare în zăduful verii şi în viforul iernii, erau chinurile morale la care erau supuşi legionarii. Din primul moment de când intrau pe poarta acestui centru de instrucţie, erau consideraţi de către cadrele militare, duşmani ai neamului. De la caporal şi până la generalul comandant al Centrului, toţi îi tratau cu dispreţ şi cu cea mai mare severitate. Pentru ei nu exista o vorbă bună, un cuvânt de mângâiere, o înţelegere umană a stării în care se aflau.

Pentru a-i umili şi mai mult, Antonescu dăduse ordin ca în aceste batalioane legionarii să fie amestecaţi cu pleava societăţii româneşti: dezertori, borfaşi, hoţi de buzunare şi chiar elemente criminale, care aveau pe conştiinţă moarte de om. Planul iniţial era ca, înecaţi în această masă de tâlhari şi bandiţi, legionarii să fie expuşi apucăturilor acestora, pentru a-i determina să răspundă provocărilor. Comandanţii centrului aveau instrucţiuni să nu intervină în certurile ce ar fi izbucnit iar când interveneau se arătau mai binevoitori cu borfaşii. Dar în acest punct au dat greş! Unitatea şi disciplina legionară au format un zid de granit, de care s-au izbit toate încercările de scandal ale acestor elemente detracate.

Mai mult decât atâta. Comportamentul legionarilor, în toate împrejurările, la instrucţie, în repaus, la masă, eleganţa şi bunul simţ cu care îi tratau şi pe ei, care veniseră dintr-o lume interlopă, le-au impus respect considerându-i fraţi de suferinţă. Au început să-i asculte, să le ia exemplul lor de ordine şi disciplină. Nu-i mai furau pe ceilalţi soldaţi şi îşi făceau şi ei datoria în rând cu ceilalţi ostaşi. Batalioanele acestea mixte, de legionari şi delicvenţi de drept comun, în loc să devină centre de discordie şi de continue frecuşuri, s-au transformat, prin voinţa şi exemplul blocului legionar, în unităţi valoroase de luptă, un fenomen la care nu se aşteptau nici comandanţii centrului şi nici organele de la Bucureşti, care aşteptau alte rezultate. Când aveau un moment de răgaz, mai ales seara, legionarii le făceau şi educaţie patriotică, învăţându-i ce este comunismul şi pentru ce luptau în răsărit. În ciocnirile în care au participat aceste batalioane mixte, în anii 1942 şi 1943, rare au fost dezertările. Pedepsiţii de drept comun au murit alături de legionari şi nu s-au predat hoardelor roşii.

Dar ceea ce i-a durut mai mult pe legionarii concentraţi la Sărata, a fost când au aflat din gura comandanţilor locali ai Centrului, pentru ce au fost trimişi aici: „pentru reabilitare”. Aşa era ordinul Conducătorului. Ei se făcuseră vinovaţi de crime mari contra patriei, atât de mari încât numai prin moarte le pot ispăşi. Toţi erau destinaţi să fie reabilitaţi „post mortem”. Batalioanele acestea trebuiau azvârlite în cele mai primejdioase sectoare ale frontului, iar legionarii folosiţi cu precădere şi în permanenţă în misiunile cele mai grele. Evident că ei puteau să scape dintr-o încercare, două, trei, dar după ce se întorceau teferi, îi aşteptau o altă misiune, tot atât de grea. Şi asta indefinit, până ce îi secera moartea. Atunci abia familia de-acasă primea anunţul că soţul sau fiul au murit pe front, cu menţiunea reabilitării „post mortem”.

Legionarii nu puteau primi concediu, oricât de mult s-ar fi prelungit campania lor. Erau evacuaţi doar când fuseseră grav răniţi, ceea ce se întâmpla foarte rar, căci piereau aproape toţi în toiul luptelor. Chiar dacă ar fi făcut fapte de vitejie, nu li se acordau decoraţii şi nici nu puteau primi noi grade, reluând scara înaintărilor. Dacă vreun legionar, prin cine ştie ce întâmplare, se întorcea acasă şi afla Statul Major, era imediat trimis înapoi pe front, cu menţiunea că nu se „reabilitase”, adică nu căzuse în lupte şi trebuia să îndeplinească şi aceasta „formalitate”.

Ziarele nu scriau nimic de el. Familiile nu ştiau unde se aflau copiii lor scumpi. Toate legaturile erau întrerupte. În ţară, legionarii erau batjocoriţi de o presă hidoasă, iar pe front nu-i aştepta altă răsplată decât moartea. O moarte anonimă, de care nu se pomeni nimic, orice fapte mari de vitejie ar fi săvârşit.

Am trăit cu aceşti tineri un moment de mare înălţare sufletească. Situaţia noastră nu era de invidiat. Eram trataţi de guvernul german ca nişte paria ai Europei naţionaliste. Şi totuşi aceşti tineri se expuneau pentru noi. Se organizaseră în cuiburi, ţineau şedinţe regulat şi păstrau legătura cu elementele noastre detaşate la Berlin: Constantin Stoicănescu, Nae Smărăndescu, Tiana Silion şi Petre Ponta. Atitudinea lor dârză şi înflăcărată, continuând să creadă în idealurile Legiunii, era o încurajare şi pentru mine, cel mai lovit dintre toţi, atât de duşmanii din ţară, cât şi de autorităţile de la Berlin.

În Italia se stabilise familia Bucur. Poetul Ion Bucur murise în Noiembrie 1941, iar soţia lui, Doamna Maria Bucur, rămăsese la Roma, unde izbutise să fie angajata la Radio-Italia, emisiunea românească, de la 1 Aprilie 1942. Doamna Maria Bucur era legionară din ţara, intrând în Mişcare pe timpul când Nicoleta Nicolescu, comanda secţia feminină. Primind acest post la Roma, s-a gândit că ar putea fi de folos Mişcării şi în acest scop, a, făcut o călătorie la Berlin, pe la mijlocul lui Mai 1942, unde a întâlnit pe Tiana. Prin Tiana, l-a cunoscut pe Stoicănescu şi, prin acesta, a dat de urmele mele.

Ea era o legionară energică, dispusa la orice sacrificiu pentru Neam şi Legiune, deşi firavă la înfăţişare. Era şi Stoicănescu de faţă la întâlnire. Am stabilit cu toţii un sistem de a ne înţelege şi aviza, folosind tocmai funcţia ei la Radio-Roma. Ea era locutoare la emisiunea româneasca şi, în modul acesta, putea să intercaleze în cursul programului anumite cuvinte sau fraze care indicau un anumit sens. La Radio Berlin, emisiunea românească, aveam un alt vorbitor legionar, Nicolae Smărăndeseu şi, prin intervenţiile lor coordonate, aveam la îndemână un mijloc rapid de a ne informa asupra evenimentelor în curs. Cei doi vorbitori, de la Roma şi Berlin ne-au adus mari servicii, fie prin informaţiile care ne parveneau fie prin dispoziţiile ce le transmiteam prin mijlocirea lor, pentru a fi puse în aplicare.

Ne-am întâlnit în aceeaşi frumoasa pădure de la Berkenbrück şi prin acelaşi sistem de legaturi. Fusese ataşat comercial la Madrid, numit de George Demetrescu, Director al Comerţului Exterior. A sosit la Madrid îndată după numirea lui Radu Ghenea, la începutul lui Decembrie 1940. După evenimentele din Ianuarie 1941, o demisionat odată cu Radu Ghenea considerându-se legionar, deşi prin legătura de familie aparţinea cercurilor liberale. Era cult, talentat şi versat în problemele diplomatice. Ceea ce l-a determinat să se ataşeze de Mişcare, a fost tragica soartă a unui prieten al lui, Ivanovici, tot ataşat comercial. Rechemat în ţară după lovitura de Stat a Generalului Antonescu a fost găsit spânzurat în cabina de Wagon-Lits în care călătorea. Enescu era ferm convins că Ivanovici a fost omorât de agenţi ai Siguranţei, simulându-se o sinucidere. Faptul acesta l-a afectat atât de mult încât s-a decis să se pună total la dispoziţia Legiunii, ajutând-o cu relaţiile şi cunoştinţele sale.

Stoicănescu a stabilit apoi cu el un sistem cifrat de corespondenţă. Mussolini şi căpeteniile regimului fascist, cât şi şefii Germaniei naţional-socialiste, aveau nume acoperite în scrisorile ce le trimiteau Enescu din Roma şi Stoicănescu de la Berlin, încât chiar dacă ar fi existat cenzura, nu se putea descoperi nimic.

În timp ce diplomaţia italiană, avându-l în frunte pe Contele Ciano, a păstrat tot timpul o atitudine rece şi distantă faţă de Mişcare, susţinând şi dându-şi asentimentul la toate măsurile luate de guvernul german contra legionarilor refugiaţi pe teritoriul Reichului, nu aşa s-a purtat guvernul spaniol. Ministrul de Externe de atunci, Serrano Suner, pus la curent cu întâmplările din România de către fostul ministru la Madrid, Radu Ghenea, a decis ca, în măsura posibilului şi fără a călca uzanţele diplomatice, să ne dea o mână de ajutor, în împrejurările grele în care ajunsesem.

În acest scop i-a dat instrucţiuni ministrului spaniol de pe atunci la Berlin, Jose Finat, Conte de Mayalde, ca să ia legături cu conducerea legionară de la Berlin şi să vadă în ce măsura ne-ar putea fi de folos pentru a ieşi din ghetto-ul la care fuseserăm condamnaţi de cei doi dictatori. Avizata de la Madrid, camarada noastră Tiana Silion a izbutit să intre în legătura cu Contele Mayalde şi cu soţia acestuia, Ducesa de Pastrana. Legaturile Tianei cu familia Mayalde au ajuns aşa de strânse încât avea acces oricând la ambasada spaniolă şi putea să transmită cu uşurinţă „tot ce vroiam să fie cunoscut de guvernul spaniol, referitor la starea noastră.

Graţie acestei legaturi, am putut şi eu să mă întâlnesc cu Contele Mayalde, în iarna anului 1942. A fost într-o noapte geroasă şi opacă. Luminile Berlinului erau stinse din cauza camuflajului. M-am întâlnit cu ministrul la un colţ de stradă dinainte convenit, acesta venind însoţit de Tiana. Am intrat într-un local berlinez, unde se bea bere şi era mult fum. I-am explicat Contelui Mayalde, care vorbea franţuzeşte starea noastră şi cum am ajuns prizonieri politici ai Reichului. Era vădit impresionat. Mi-a promis că ori de câte ori va avea prilejul, va aborda chestiunea legionară cu căpeteniile Reichului, pe care le cunoştea, între alţii, Himmler, Göring şi Ribbentrop.

Ca urmare a acestei întâlniri, ne-a comunicat Contele Mayalde, prin canalul Tianei, ca a vorbit cu Himmler de situaţia noastră şi acesta i-a dat asigurări că suntem bine trataţi şi ca el personal, simpatizează cu Mişcarea.

Tot în cadrul dispoziţiilor ce le luase Serrano Suner pentru ajutorarea Mişcării, a fost numit ca ataşat comercial la Bucureşti, un camarad de-al nostru falangist, Juan Manuel de la Aldea. Acesta primise misiunea ca, în măsura obligaţiilor lui diplomatice, să fie omul nostru de legătură cu Bucureştiul. Într-adevăr, în primăvara acestui an bogat în evenimente, tot prin Tiana Silion, l-am întâlnit pe Juan Manuel de la Aldea, în aceeaşi pădure de la Berkenbrück, care devenise un fel de centru conspirativ al Legiunii. Întrevederea a fost cordială, ca între camarazi. Am stabilit şi un sistem de legătura cu el, care a funcţionat impecabil până la internarea noastră în lagăr. Juan Manuel de la Aldea ne transmitea ştiri din mediul politic al Bucureştiului, iar noi fi indicam puncte de reper ca să înţeleagă jocul perfid al lui Antonescu.

Tot în această primăvară, bogată în contacte cu legionarii liberi, a sosit la Berlin un curier din ţară. Era o fată cunoscută de mine încă din prigoana carlistă, Titi Gâţă. După numeroase peripeţii, străbătând pe jos mai multe frontiere, a ajuns la noi. Prin sistemul obişnuit, m-am întâlnit cu ea, călăuzită de Tiana şi de Stoicănescu, tot sub copacii de la Berkenbrück.

Ne-a spus că după căderea Părintelui Boldeanu, s-au rupt legăturile existente cu organizaţia legionară din ţară. Cu mare greutate şi numai parţial, firele tăiate au fost refăcute de Doamna Liliana Protopopescu, „Împărăteasa”, cum o numeau fetele legionare care se adunaseră în jurul ei. Dar Doamna Protopopescu, deşi îi recunoştea priceperea şi străduinţa în reluarea contactelor cu grupurile legionare libere, nu poate să domine situaţia. Lipseşte un om, un bărbat, un legionar cu trecut, care să aibă ascensiune asupra tuturor forţelor libere şi să fie ascultat de toţi. Acest legionar de prestigiu, nearestat încă de organele antonesciene, care ar putea să îndeplinească misiunea de şef al Mişcării Legionare din ţară, există, este Iosif Costea, fostul prefect al judeţului Hunedoara pe timpul guvernării noastre. Iosif Costea este gata să-şi asume această răspundere, dacă primeşte împuternicirea cuvenită din partea mea. După această peroraţie, Titi Gâţă scoate un sul de hârtie şi mi-l întinde. Era o hârtie ordinară de toaletă. Nu se vedea nimic scris pe ea. Ne-a spus că sulul conţine un mesaj către mine din partea lui Iosif Costea.

Ajuns acasă, am tratat hârtia după indicaţiile lui Titi Gâţă şi într-adevăr a ieşit la vedere scrisul lui Costea. Era o scrisoare destul de lungă, în care acesta începe cu o mărturisire de fidelitate faţă de mine. Explica mai departe că, în cursul guvernării noastre, am avut rare ocazii să ne vedem, ceea ce l-a nemulţumit personal şi chiar crede că lipsa noastră de contact a dăunat guvernării. Ar fi putut să-mi dea anumite sfaturi şi sugestii. Fără îndoiala că avea dreptate. Nu numai cu el, dar cu mulţi alţi legionari de seamă n-am avut decât momente sporadice când am schimbat o vorbă, mai mult pe la diferite manifestaţii.

În continuare Iosif Costea îmi expune situaţia legionară din ţară: condamnările la moarte, închisorile pline şi permanenta goană a autorităţilor de a pune mâna şi a-i imobiliza pe legionarii care n-au învăţat nimic din evenimente şi continuă să se agite. Mişcarea este blocată în interior şi doar fuga peste graniţe, şi aceasta cu mare greutate, mai este posibilă. El nu propunea nimic, un nou plan de acţiune sau o nouă politică faţa de regim, ci doar îmi cerea aprobarea ca să reorganizeze sistemul de legaturi şi să asigure autoritatea unui şef după dispariţia de pe teren a preotului Vasile Boldeanu. El, Costea, nu era urmărit deocamdată, dar totuşi trăia în clandestinitate la Bucureşti.

Atât pledoaria înflăcărată a lui Titi Gâţă cât şi patetica scrisoare a lui Costea m-au convins să procedez la schimbarea de şefie din ţară, încredinţând destinele Legiunii lui Iosif Costea. La a doua întâlnire cu Titi Gâţă, i-am comunicat acesteia că se poate întoarce în ţară, comunicându-i lui Costea noua lui însărcinare. I-am recomandat prudenţă, ca să nu ajungă şi el după zăbrele ca Părintele Boldeanu. Paralel, am transmis Doamnei Liliana Protopopescu, pe altă cale, că l-am numit pe Costea şef al organizaţiei legionare din ţară, rugând-o să predea acestuia legăturile ce le are. Nu era vorba de o decapitare. Doamna Protopopescu nu primise nici un mandat de la mine, ci din proprie iniţiativă, în golul ce exista la conducere, după arestarea Părintelui Boldeanu, s-a apucat să adune în jurul ei un nucleu de legionare din organizaţia feminină, pe care le folosea în contactele eu diferite puncte ale ţării. Era un interimat la conducere, căruia i-am pus capăt prin numirea lui Costea.

Experienţa Iosif Costea, în care îmi pusesem atâtea speranţe, n-a dat rezultatele aşteptate de mine. Costea îşi imaginase că poate rezolva problema legionară din ţară prin tratative cu regimul. În acest scop a încercat să ia anumite legături cu Preşedinţia Consiliului, oferindu-se ca interlocutor valabil, după ce primise de la mine răspunderea întregii organizaţii legionare din ţară. Dar cum aceasta chestiune este mai îndepărtată în timp, o voi trata într-un capitol aparte, în care voi reveni asupra frământărilor prin care a trecut organizaţia din ţară după episodul Costea.

Legath era comisarul însărcinat de Reichssicherheisthauptamt cu supravegherea noastră, încă de la venirea primelor grupe de legionari în Germania. Când am sosit eu la Berlin, la începutul lui Aprilie 1941, Legath împreuna cu Rademacher reprezentau cele două ramuri ale guvernului german care aveau răspunderea politică a prezenţei legionarilor pe teritoriul Reichului: Poliţia şi Externele.

Rademacher, deşi funcţionar la Ministerul de Externe, nu avea nimic din fineţele unui diplomat. Era o brută ce simţea o plăcere deosebită să ne umilească. Dimpotrivă, Legath, deşi aparţinând corpului poliţienesc, era un om cult şi manierat. Era conştient că suntem nişte victime ale unor împrejurări nefericite, ne asculta explicaţiile cu bunăvoinţă şi, ori de câte ori putea, intervenea la superiorii lui în favoarea noastră.

Cei doi funcţionari nu se înţelegeau. Rademacher, urmând instrucţiunile lui Ribbentrop, ne ţinea mereu sub presiune, azvârlind pe masă, la fiecare întâlnire ce-o aveam, noi acuzaţii contra noastră. Legath tăcea, dar în rapoartele ce le trimitea lui Himmler înfăţişa sub un alt aspect problema legionară, arătând cursul real al evenimentelor trecute în a aşa-zisa „rebeliune”. Rademacher era alimentat de la Wilhelmstrasse cu rapoartele ce le trimiteau din ţară Legaţia germană şi care nu ne erau deloc binevoitoare.

Diferenţa de vederi dintre cei doi funcţionari care tratau problema legionară a mers crescând, până ce forurile superioare au decis să pună capăt tensiunii. Şi cum Germania se găsea în plin război în primăvara anului 1942, şi avea nevoie mai mult ca oricând de trupele româneşti, pe care Antonescu, pentru a-şi întări poziţia la Berlin, le punea generos la dispoziţia lui Hitler, sacrificatul a fost Legath, susţinătorul legionarilor. În balanţa războiului, Legiunea nu putea oferi nimic, în timp ce Conducătorul de la Bucureşti mobiliza noi contingente. Externele câştigaseră o bătălie faţă de Himmler.

În locul lui Legath a fost numit de către SD, Comisarul Ahrens, cu aceeaşi însărcinare şi aceleaşi prerogative. Acesta primise misiunea să supravegheze cu mai mare străşnicie grupul legionar din Germania. Schimbarea a avut loc cam pe la mijlocul lunii Iunie 1942. Într-o zi plăcută cu mult soare, s-au prezentat la Berkenbrück, Legath şi Ahrens. Legath ne-a comunicat că el a primit o noua însărcinare şi Herr Ahrens îi va urma în oficiul ce l-a avut el până acum, de contact cu conducătorii legionari, aflaţi ca refugiaţi politici în Germania. Legath ne-a asigurat că nu s-a schimbat nimic în situaţia noastră, că plecarea lui se datorează unor necesităţi de serviciu şi că D-l Ahrens va asculta tot atât de atent şi binevoitor cererile noastre.

Comisarul Ahrens era un om de circa 40 de ani, servind în poliţie încă înainte de preluarea puterii de către naţional-socialism. Ca şi Generalul Müller, Şeful Secţiei IV, nu avea o formaţie ideologică, nu aparţinea noii generaţii de poliţişti, membri ai SS-ului, cum era Legath. Era loial regimului şi nu-l interesa decât să fie un funcţionar conştiincios. Între Ahrens şi noi nu exista nici o afinitate sufletească şi niciodată n-am putut depăşi cu el marginea unor conversaţii oficiale. Era un poliţist înnăscut, grijuliu să nu calce ordinele primite şi să nu slăbească din ochi persoanele ce i s-au încredinţat spre supraveghere.

Când zic excepţională, nu mă refer la climat, ci la tratamentul de care ne-am bucurat din partea autorităţilor germane în vara anului 1942. Spre deosebire de sumbrele prevestiri ce ni le făcusem după înlocuirea lui Legath cu Ahrens, aceasta vară nu numai că a decurs calmă, dar a adus şi o îmbunătăţirea simţitoare a stării noastre de ostatici politici la Berkenbrück. Nu e vorba de viaţa materială a grupului confinat în această localitate, ci de o schimbare de atitudine a serviciilor germane faţă de noi. Se observa clar tendinţa acestora de a ne scoate din izolarea în care trăiam, de a ne da impresia că suntem camarazi de-ai lor, prin atenţiile repetate cu care ne copleşeau, prin bunăvoinţa cu care rezolvau toate cererile noastre.

2) Întreg grupul de la Berkenbrück este invitat de către Wolf, şeful poliţiei de la Oder, prin luna Iulie, ca să viziteze expoziţia anticomunistă de la Berlin, care fusese de curând inaugurată. Ceea ce ne-a izbit neplăcut în cursul acestei expoziţii, a fost când am citit pe un panou, care expunea grafic acţiunile sovietice în diferite State europene de a provoca tulburări şi revolte, şi numele României, unde aşa-zisa „rebeliune” era trecută printre faptele imputate Moscovei. Probabil ca să-i facă plăcere lui Antonescu, a fost trecut şi numele Mişcării între „auxiliarii” comunismului. Cu aceasta mentalitate, în care reaua credinţă şi imbecilitatea îşi dădeau mâna, nu se putea înfrânge monstrul bolşevic. Ne-am întors acasă trişti şi preocupaţi.

3) Din partea lui Wolf, care avea o dublă funcţie, poliţienească şi administrativă, nu era săptămână să nu fim invitaţi să-l vizitam acasă. Era căsătorit şi avea două fetiţe. Favoritul era Constantin Stoicănescu, cu care se înţelegea foarte bine, deoarece acesta studiase artele frumoase şi cunoştea bine pictura clasică. Adeseori îl lua la Berlin şi cutreierau împreuna muzeele.

De câteva ori, principalii conducători de la Berkenbrück, eu, Iasinschi, Papanace, Corneliu Georgescu şi Gârneaţă, am avut onoarea să fim oaspeţii lui Wolf. Venea la Berkenbrück, ne lua cu maşina şi petreceam o seară plăcută în familia lui. Chestiuni politice nu se tratau, dar insistenţa cu care Wolf îşi arata prietenia faţă de noi, ceea ce nu făcuse până atunci, ne-a lăsat nedumeriţi. Veniţi acasă, comentam cu pasiune „ce poate să fie”.

5) În cursul unei astfel de vizite, în casa lui Wolf, la care au fost invitaţi toţi conducătorii mai sus citaţi, gazda, la întoarcere, când ne aducea de la Frankfurt/Oder la Berkenbrück, a avut proasta inspiraţie de a ne arăta un lagăr de prizonieri polonezi, aşezat undeva prin apropiere. Ne-a spus că face o vizită de rutină. Ne-a îngăduit să-l însoţim. Nu ne-a făcut plăcere. Erau nişte cuşti de metal, cu gratii, ca la Sing-Sing, din New-York, cu un coridor între ele. Wolf păşea înainte, primea raportul şi prizonierii polonezi stăteau smirnă până ce trecea.

6) O singură dată m-am bucurat eu, fără prezenţa celorlalţi atenţia specială a lui Wolf. Am fost luat cu maşină împreună cu soţia lui şi am luat masa de amiază tustrei, într-un restaurant din Berlin. După masă am intrat în hall-ul unui hotel elegant, unde ne-am aşezat la o masă şi am luat o cafea. Nu prea înţelegeam rostul acestei vizite. În curând a venit un domn în civil, de vârsta lui Wolf şi mi l-a prezentat, spunându-mi că este un prieten de-al lui, probabil tot din poliţie. Am stat circa o oră şi apoi ne-am înapoiat la Berkenbrück.

Mai târziu am auzit din ţară că poliţia româneasca ar fi în posesia unei fotografii de-a mea, aşezat într-un fotoliu, într-un local de lux. Să fi fost fotografiat cu acest prilej şi apoi poliţia germană să fi strecurat fotografia poliţiei româneşti pentru a-l înfuria pe Antonescu, arătând-o, ca o proba vie, cum trăiesc eu la Berlin? Să fi servit această vizită ca o piesă de şantaj contra Conducătorului, pentru a-l obliga să facă noi concesii economice sau militare? Totul este posibil.

7) În sfârşit, pe la sfârşitul lui August s-a lămurit „misterul” acestei scurte perioade de graţie în relaţiile dintre noi şi autorităţile germane. Din izvoare sigure aflasem că în vara acestui an, Generalul Antonescu, acum Mareşal, a avut o reuşită a bolii de care suferea încă din tinereţe. Criza a fost atât de gravă încât existau temeri că ar putea să şi moară. Cercurile germane, în frunte cu Hitler, erau îngrijorate, gândindu-se la această eventualitate. I-au trimis medici specialişti, medicamente şi o soră de caritate, care să se îngrijească de Mareşal, locuind permanent cu el. Atunci şi-au adus aminte şi de noi şi s-au gândit că ar trebui să şteargă urmele umilinţelor de până atunci, schimbându-ne tratamentul. Eram rezerva politicii lor în România pentru eventualitatea că Mareşalul n-ar supravieţui. Graţie îngrijirilor avute, Mareşalul s-a refăcut şi şi-a reluat ocupaţiile obişnuite. În aceeaşi măsură a scăzut şi interesul pentru soarta noastră.

Grupul de la Rostock dădea semne de oboseală şi dezorientare. După aproape doi ani de muncă istovitoare în fabrică şi codiţii de viaţă apăsătoare nici nu era de mirare. Mai întâi, însuşi faptul de a locui împreuna sute de inşi în dormitoare colective, predispuse la supărări şi nervozităţi. Hrana era acceptabilă, redusă la limita de exigenţă a întregului popor german în război. Mâncarea se pregătea în comun de către ai noştri, ceea ce însemna o îmbunătăţire substanţială a calităţii ei. Grupul funcţiona disciplinat. Orele de sculat, de lucru şi de dormit, erau reglementate. Legionarii erau încadraţi în cuiburi, care ţineau şedinţe săptămânal şi la aniversările Mişcării se întruneau cu toţii la reuniuni pe garnizoană.

Ceea ce provoca tensiuni şi nelinişti în grup, era lipsa de legături cu ţara. Erau interzise nu numai contactele politice, dar şi încercările de a afla ceva despre familiile din ţară. Totul trebuia să se treacă prin filtrul Gestapo-ului. Bineînţeles că mai ajungeau la urechile legionarilor ştiri din ţară, prin terţe persoane venite în Germania. Aceste persoane îi întâlneau pe camarazii noştri rămaşi în libertate la Berlin şi, pe firul acestora, se mai afla câte ceva referitor la stările din ţară sau despre soarta familiilor.

Un alt motiv de nelinişte şi desigur cel mai important, era nesiguranţa în care trăia grupul. Cât mai au de gând să ne ţină nemţii ăştia prizonieri la Rostock? Ce păcate am săvârşit ca să ne trateze atât de vitreg? Am luptat pentru ei, am făcut atâtea jertfe şi ca rezultat pentru loialitatea noastră, suntem trecuţi în categoria inamicilor Reichului, şi pentru ce? Pentru a face pe placul unui Conducător descreierat care oferă, pentru a ne prelungi carantina noastră politică, tot sângele nostru, tot sângele unei generaţii care de douăzeci de ani lupta contra comunismului. Minţile camarazilor noştri din grup se tulburau şi nu găseau explicaţia. În ţară, inamicii Puterilor Axei guvernează în România, iar prietenii lor sunt ţinuţi în surghiun la Rostock.

Informat de această stare de spirit, dăunătoare unităţii grupului, mi-am zis că trebuie să intervin cu ceva pentru a restabili încrederea în destinul Legiunii, peste vicisitudinile ce s-au abătut momentan asupra noastră. Odată lămurite perspectivele viitorului, viaţa în comun va fi mai uşor de suportat şi va scădea şi agitaţia care-i tulbura pe legionari. Planul meu era ca să convoc la Berlin grupe de legionari dintre elementele cu mai mare influenţă, pentru a sta cu ele de vorba, explicându-le situaţia în care ne aflam şi imperioasa necesitate ca să rezistam presiunii la care suntem supuşi de coaliţia antonesciano-hitleristă. Ce e val, „ca valul trece”, Legiunea va rămâne.

Cum am procedat? Am ales ca loc de întâlnire, vechea locuinţă a lui Petre Ponta, din Sondershausenstr. 84. Reuniunile cu legionarii aduşi de la Rostock se desfăşurau noaptea. Eu plecam seara de la Berkenbrück, însoţit de unul dintre tinerii camarazi de aici, fie Borobaru fie Smultea, iar grupul ales să mă întâlnească cobora în aceeaşi seară de la Rostock la Berlin. Dispoziţiile le dădusem prin Nicolae Petraşcu. El organiza plecările, cuprinzând 5-6 legionari, alegând, cum am spus, elementele de conducere de la Rostock. Noaptea ne înghesuiam şi unii şi alţii, în modesta locuinţă a lui Petre Ponta. Bucuria revederii era mare, căci pe mulţi nu-i mai văzusem din ţară. Nu ştiu cum făcea Petre Ponta cu soţia lui, Alice, ca să servească şi o cină la atâţia oameni care îi călcaseră casa.

Întâlnirile colective s-au petrecut din a doua jumătate a lunii Septembrie 1942 şi au continuat toata luna Octombrie. Aproximativ de două ori pe săptămâna mă vedeam cu alţi şi alţi camarazi, încât aş putea calcula la vreo sută de legionari pe toţi cei ce s-au perindat prin casa lui Ponta. În general, fruntaşii legionari de la Rostock manifestau o sănătate sufletească robustă. Îi comparam cu o pădure de stejari, bine înfipţi în pământul ţării, cu toate că fuseseră smulşi de năprasnicele întâmplări prin care au trecut şi transplantaţi într-un mediu ostil.

N-am dezbătut probleme politice cu ei, pentru a nu trezi speranţe deşarte. Eu însumi nu vedeam nimic clar în viitorul apropiat. Am făcut mai mult apel la forţa morala a legionarului care trece victorios prin toate încercările pe care ni le prevestise Căpitanul. Vom trece şi prin această mlaştină a deznădejdii şi vom ieşi biruitori la lumină. Trebuie să suportăm cu răbdare, gândindu-ne la războiul în care sunt angajate Puterile Axei şi la jertfele soldaţilor de pe front. Am fi vrut şi noi să fim alături de ei, chiar în unităţi germane, dar ni s-a refuzat cererea pe motive politice, pentru a nu-l supăra pe Conducător.

Şedinţa se prelungea până aproape de ziua şi unii moţăiau pe scaune. Când începeau să circule trenurile, ne luam fiecare drumul înapoi. Eu spre Berkenbrück, iar ei cu primul tren se îmbarcau pentru Rostock, pentru a nu lipsi de la apel. Acolo îi aştepta munca în fabrici, în timp ce noi, cei de la Berkenbrück, ne puteam odihni pentru a compensa noaptea de veghe.

Dar difuzarea ei avea un alt tâlc, cum s-a adeverit mai târziu. Nu era vorba de băiatul lui Argeşanu, ci de o conspiraţie în toată regula, uneltită de Siguranţa Română, în speţă de şeful ei, Eugen Christescu. Versiunea Argeşanu servea numai ca să justifice atentatul contra mea, în caz de reuşită. Nu erau amestecaţi nici guvernul român, nici organele lui, ci împuşcarea mea s-ar datora unui act de răzbunare personală.

Antonescu şi anturajul lui constataseră că, cu toate măsurile de nimicire ale Mişcării Legionare, cu toată prigoana feroce ce o dezlănţuiseră, Legiunea rezista, mândră, demnă şi netemătoare. Şi atunci au ajuns la concluzia că destrămarea ei nu este posibilă atâta vreme cât trăieşte şeful ei. Nu m-au putut prinde în ţară, ca să-mi facă de petrecanie, cum era dorinţa lor fierbinte. Am scăpat în Germania. Aici trăiam într-o semi-libertate şi încătuşat din punct de vedere politic. Dar masele legionare din închisori, de pe front, din ţară, gândeau altfel. Ei vedeau în faptul că trăiam, o speranţă a renaşterii Legiunii din propria ei cenuşă. Doar s-a mai întâmplat acest lucru şi pe timpul Regelui Carol. Şi cine ştie dacă Hitler nu are alte intenţii cu mine, care se vor dezvălui la momentul oportun! Erau speculaţii care nu corespundeau realităţii, dar nimic nu împiedica lumea să creadă în ele. Cu Horia Sima viu, totul este posibil.

Aceste nelinişti şi îngrijorări, îl frământau şi pe Conducător şi oamenii lui de încredere. Nedreptatea ce ne-o făcuse, sângele vărsat şi sperjurul în care trăiau permanent, le chinuiau conştiinţa, dacă mai aveau un rest din ea. Dictatura lui Antonescu, chiar după un război victorios, nu era fără umbre. Conducătorul nu putea dormi liniştit, gândindu-se că s-ar putea produce o schimbare de atitudine chiar la forurile germane. El ştia că erau cercuri ale partidului naţional-socialist care ne simpatizau, care regretau ruptura şi care ar dori să se refacă înţelegerea, ceea ce el refuza categoric, temându-se de consecinţe.

Cercurile conducătoare de la Bucureşti au ajuns la convingerea că o supunere totala a Mişcării la ordinele mareşalului nu era posibilă atâta vreme cât eu trăiam. Reprezentam o primejdie permanentă pentru sistem, chiar în situaţia precară în care ne aflam. Nu exista decât o singură dezlegare. Să dispar. Bineînţeles că astfel de planuri nu se expun explicit. Nu este de presupus că Antonescu l-a chemat pe Eugen Christescu şi i-a dat ordin să rezolve problema. Au fost preambuluri, discuţii, aluzii, pe care şi le-a însuşit Şeful Siguranţei, luându-şi în final angajamentul să săvârşească operaţia. După toate probabilităţile, Antonescu, Ică Antonescu şi alţi colaboratori intimi au ştiut de operaţia întreprinsă în Germania pentru a-mi pecetlui soarta, dar întreaga răspundere cădea, dacă s-ar descoperi ceva, asupra lui Eugen Christescu. Iar acesta şi-a luat şi el măsurile de apărare, propagând versiunea Argeşeanu.

În ceea ce priveşte tehnica loviturii, Eugen Christescu s-a bazat pe existenţa unei reţele de agenţi care se formase la Rostock, chiar de la constituirea grupului. Încă din vara anului 1941, sosiseră la Rostock câţiva români pe care nu-i cunoştea nimeni că ar fi legionari. Nu cunoşteau cântecele noastre, nu erau familiarizaţi cu stilul legionar de manifestare, cu şedinţele noastre. Erau atenţi să vadă ce fac ceilalţi legionari şi căutau să se adapteze la viaţa grupului.

Conducerea grupului şi în primul rând Petraşcu, ştiau ca Gestapo-ul îşi avea informatorii lui la Rostock. De aceştia nu se preocupau prea mult, căci nu aveau cu ce să dăuneze Mişcării. Legionarii îşi făceau datoria cu vârf şi îndesat în fabrici şi birouri şi urmăreau cu entuziasm victoriile armatelor germano-române în Rusia. Mai periculoşi erau agenţii trimişi de Siguranţa Română. Era logic de presupus că guvernul român, în afară de informaţiile ce le primea prin Legaţie asupra activităţilor legionare, vroia să afle ce se întâmplă în interiorul grupului de la Rostock. La Berkenbrück nu putea să-şi strecoare agenţi, comunitatea fiind limitată la persoane care se cunoşteau între ele. Dar la Rostock, situaţia era alta. Aici erau îndrumaţi şi acceptaţi toţi fugarii români care se declarau legionari şi persecutaţi politici... Grupul era mare, ajunsese în număr la aproape 400, încât agenţii trimişi din ţară se puteau pierde în masa lor.

A fost stranie atitudinea Gestapo-ului ori de câte ori conducerea de la Rostock semnala că un nou sosit în grup nu aparţine Mişcării şi că nu putea fi primit în comunitate. Wilms, funcţionarul de la poliţia locală însărcinat cu supravegherea legionarilor, refuza orice discuţie şi ordona să fie încadrat. În modul acesta nu se putea face o triere, nu se puteau elimina cei suspecţi, după ce organele de conducere ale grupului constatau că au de-a face cu nişte intruşi care nu cunosc Legiunea. Se întreba lumea dacă cu acest procedeu Gestapo-ul nu favoriza infiltraţiile de agenţi din ţară şi ce scopuri urmarea?

Eugen Christescu şi-a dat seama că operaţia atentatului nu se putea realiza numai cu elemente recrutate în ţară şi trimise în Germania, ca şi cum ar fi legionari. Ei reprezentau ceva străin de grup, de mentalitatea lui şi relaţiile lor erau limitate. Era greu să-şi recruteze complici. Şi atunci a extins sfera complotului, căutând să acapareze şi să cointereseze şi anumiţi legionari. Bineînţeles, nu legionari de prima linie, nu figuri remarcabile ale Mişcării, căci acestea nu se puteau preta la astfel de acte, dar totuşi care ar fi dispuşi să execute atentatul. Aceşti legionari s-au încadrat în Mişcare abia în 1940, luaţi de valul de entuziasm al Statului Naţional-Legionar. Nu li se putea tăgădui calitatea de legionar, dar nu e mai puţin adevărat ca formaţia lor spirituală şi politică lasă mult de dorit.

Cu timpul s-a produs un fel de osmoză între noii veniţi, catapultaţi direct din ţară, cu scopuri subversive, şi proaspeţii legionari, care aderaseră, fără să ştie nimeni, la proiectul lui Eugen Christescu. Petraşcu şi şefii de cuiburi au observat cu îngrijorare crescândă cum între noii sosiţi şi aceştia legionari marginali s-au înnodat relaţii de prietenie. De unde şi până unde aceasta întrepătrundere între două categorii de elemente care nici nu se cunoscuseră înainte? Aveau ceva interese comune?

Organele de conducere ale grupului au observat apoi un alt fenomen îngrijorător. În grupul de la Rostock, ca în orice comunitate, după doi ani de muncă istovitoare şi şedere forţată în acelaşi mediu, s-au produs nemulţumiri. Legionarii-protestatari nu aveau nimic comun cu cele două grupe, dar conducerea grupului a constatat că anumiţi indivizi din sânul lor se amestecau în aceste certuri, le susţineau, le aţâţau. În special, proaspeţii legionari erau foarte activi, jucând rolul de agenţi provocatori. Criticau administraţia legionară, criticau „politica” legionară, îi acuzau pe şefii noştri de incapacitate, făcându-i responsabili că i-au adus pe legionari în situaţia de astăzi. Acţiunea nemulţumirilor, aţâţaţi de elementele aflate în slujba Bucureştiului, a creat la un moment dat o stare periculoasă în grup, ceea m-a determinat în toamna anului 1942 să intervin, cu colocviile nocturne ţinute în casa lui Petre Ponta de la Berlin.

Semnele de agitaţie multiplicându-se, conducerea grupului, în frunte cu Petraşcu, au luat hotărârea să-i pună sub urmărire pe presupuşii agenţi, încă din luna Septembrie 1942. La vremea aceea, când au început cercetările, se credea ca agenţii lui Eugen Christescu şi complicii lor aveau doar misiunea să întreprindă o acţiune lentă de destrămare a grupului. Dar chestiunea era mult mai gravă. Unul din bănuiţi, Şerbu, dispăruse la un moment dat din lagăr şi se aflase că fusese în călătorie la Varşovia. S-au descoperit apoi în sertarele celor semnalaţi a fi dubioşi scrisori compromiţătoare, care dovedeau legaturile lor cu Siguranţa Română şi un sistem de comunicare prin cifru. Dovezi erau suficient de numeroase pentru a nu se mai tolera acţiunea de destrămare a acestui grup de agenţi.

S-a format atunci o echipă de legionari, în frunte cu Popa Emil şi Romulus Opriş, care au început să ancheteze cazul. La interogatoriile ce au avut loc, s-au descoperit lucruri mult mai grave decât ceea ce se bănuia la început. Exista în interiorul grupului o reţea de agenţi care întreţineau neliniştile şi tulburările. Dar aceste agitaţii nu reprezentau decât o faţadă, îndărătul căreia se pregătea asasinarea mea şi a altor fruntaşi ai legiunii de la Rostock. Descoperirea complotului, în toata amploarea şi grozăvia, s-a întâmplat chiar în ziua morţii Căpitanului, 29 Noiembrie 1942. Între cei vizaţi să fie suprimaţi, se aflau Petraşcu şi alte elemente, cunoscute prin intransigenţa lor. Atentatul, precedat de nemulţumirile anterioare din grup, din ce în ce mai virulente, trebuia să apară ca expresie a unui sentiment de revoltă al unor legionari care nu mai puteau suporta consecinţele nefaste ale unei conduceri incompetente. Destule suferinţe, în ţară şi aici. Horia Sima era principalul responsabil şi el trebuia să plătească dezastrul ce l-a lăsat în urma după „rebeliunea” de la 21 Ianuarie1941! Momentul psihologic al loviturii era bine pregătit, ca să asigure o amplă adeziune în sânul Legiunii. În ţară s-ar fi aflat că Horia Sima a fost împuşcat chiar de proprii săi camarazi, fără nici un amestec străin, plătind propriile lui greşeli.

1) Burducea Ion. Un tânăr legionar din Timişoara, care servise în timpul guvernării ca agent la Chestura din acest oraş. Acesta a fugit în Germania, a intrat în grup şi s-a remarcat foarte curând ca element de discordie. Nu era mulţumit cum merg treburile la Rostock. Critica pe toată lumea, comportându-se ca agent provocator. Petraşcu nemaiputând suporta atitudinea lui, a cerut autorităţilor locale ale Gestapo-ului să-l îndepărteze din grup. Acestea au aprobat cererea lui Petraşcu, adică să nu mai locuiască în grup, dar i-au dat voie să-şi caute o cameră în oraş. În schimb i-au permis să lucreze mai departe la biroul desenatorilor din fabrica Heinkel. În modul acesta, Burducea continua să aibă legături cu legionarii şi să-şi îndeplinească misiunile încredinţate de Bucureşti, cu avantajul de a scăpa de sub controlul grupului.

2) Şerbu Gheorghe. Era un muncitor din Ardeal. Un om simplu, care a căzut în capcana agenţilor ce operau la Rostock. Şerbu a devenit suspect prin faptul că dispăruse de câteva ori din grup. După propriile lui mărturisiri, odată a fost la Varşovia, unde s-a întâlnit cu un comisar al lui Eugen Christescu. Adeseori călătorea clandestin la Berlin. Odată a fugit din grup şi s-a întors după două luni fără ca Gestapo-ul să se sesizeze de dispariţia lui. La anchetă – după arestarea lui – a declarat că a fost la Bucureşti, unde a primit instrucţiuni în vederea atentatului. I-au dat bani şi i-au promis o viaţă uşoară în viitor. Trebuia să facă parte din echipa de execuţie.

3) Muşat. Pare a fi fost cel mai periculos. Netăgăduit că era trimis de Siguranţă Română. A intrat în comunitatea legionară, dar constatând atmosfera suspiciune ce se crease în jurul lui, după un scurt timp a părăsit singur grupul, fără a interveni Petraşcu sau Gestapo-ul. A stat câtva timp la Rostock, dar părându-i-se că ar putea fi descoperit, dacă ar rămâne în apropierea lagărului de legionari, a preferat să se mute în alta localitate, nu departe de Rostock. Era un agent de categorie superioară. Isteţ şi bine pregătit în profesia lui. N-a putut fi prins în timpul anchetei de la Rostock şi şi-a pierdut urma când a simţit primejdia. Aparţinea echipei alese de Eugen Christescu să săvârşească atentatul.

Complotul a sărit în aer, în urma arestărilor şi a anchetei celor implicaţi. Stranie din nou atitudinea Gestapo-ului. După încheierea cercetărilor, cu toate declaraţiile obţinute de la agenţii interni şi externi, lotul celor culpabili a fost predat la Gestapo în seara de 8 Decembrie 1942. Wilms, delegatul poliţiei pentru grupul Legionar, a reluat cercetările pe cont propriu. Era nemulţumit de descoperirile noastre. Dar în loc să reia ancheta prezumtivilor complotişti, având toate dovezile la îndemână, Wilms a inversat rolul şi i-a chemat la cercetări pe legionarii ce au descoperit reţeaua agenţilor şi planul lor criminal. S-a alarmat şi centrala de la Berlin, care a trimis un comisar special să-l asiste pe Wilms la interogatoriile ce le lua camarazilor noştri. A sosit la Rostock şi un funcţionar al Ministerului de Externe, cu misiunea de a-i face un raport amănunţit asupra celor întâmplate. Aproximativ un număr de 30 de legionari au trecut prin faţa organelor de anchetă ale Gestapo-ului de la Rostock, în frunte cu Petraşcu şi membrii biroului de anchetă.

De ce aceasta nelinişte a cercurilor germane de la Rostock şi Berlin? Erau prea puţini interesaţi de ceea ce se întâmplă cu legionarii şi erau enorm de interesaţi să nu-l supere pe Antonescu, tocmai în acea perioadă critica a frontului. De aceea au făcut toate eforturile ca să înăbuşe afacerea, mergând până acolo încât să afirme că complotul a fost o înscenare a noastră. În 18 Decembrie 1942, a început exodul legionarilor la Buchenwald. Cu internarea lor în lagăr, s-a închis brusc şi dosarul conspiraţiei urzite de Eugen Christescu.

După mărturisirile lui Şerbu, atentatul trebuia să aibă loc în pădurea Fürstenwald. Autorul principal trebuia să fie Muşat. Bazat pe aceste informaţii, Ovidiu Găină s-a gândit ca, împreună cu alţi camarazi, să exercite câteva zile o supraveghere a liniei ferate de la Berlin la Fürstenwald. Dar dacă Muşat, care nu fusese prins, se gândeşte să tragă în Horia Sima? El ar trebui să ia trenul de la Berlin, să se dea jos la Fürstenwald şi de acolo să meargă prin pădure, în întâmpinarea lui Horia Sima. Găină a făcut o echipa împreună cu Anchidim Uşeriu şi Mircea Orendovici şi fără să mai ceară permis de la autorităţi, au luat trenul de la Rostock la Berlin. Şi de acolo la Fürstenwald. Au petrecut o zi întreagă umblând dintr-un tren într-altul, şi dimineaţa şi după amiaza.

Era o linie locală, şi trenurile erau dese. Aveau cu ei şi fotografia lui Muşat, pentru a-şi împrospăta figura lui, căci dispăruse de la Rostock de câteva luni.

O întâmplare asemănătoare am păţit-o şi eu la Berkenbrück. Făceam plimbări lungi în fiecare zi la Fürstenwald. Erau cărări şi drumuri de pământ care tăiau pădurea în toate direcţiile. Mergeam însoţit de camarazi mai tineri, de obicei Smultea şi Borobaru. Într-una din aceste plimbări, zărim cam la două sute de metri, venind din direclia Fürstenwald, doi indivizi. Mergeau repede, venind spre Berkenbrück. Când i-am văzut, ni s-a părut ca unul dintre ei ar fi Stănicel, iar celalalt, Eugen Teodorescu, care mai fuseseră în vizită la Berkenbrück. Pare că aveau înfăţişarea şi statura lor. Ne-am bucurat de întâlnire şi am grăbit pasul. Dar spre mirarea noastră, cei doi presupuşi camarazi, când ne-au observat venind spre ei, la un capăt de pădure, în loc să-şi continue mersul, au făcut stânga împrejuri şi au luat-o înapoi în direcţia de unde au venit. Noi, de bună credinţă, am crezut că nu ne-au recunoscut, că le-a fost teama să nu se întâlnească cu altcineva, care ar putea sa-i denunţe autorităţilor. Adeseori legionarii din grup veneau la Berlin fără să aibă permis de la Gestapo. Atunci am alergat tustrei după ei, pentru a-i ajunge şi a le lua teama că ar fi altcineva decât noi, cei de la Berkenbrück, cu care probabil vroiau să se întâlnească. Cine ştie ce ştire importantă aveau să ne aducă. Am început, să le strigam şi numele. Dar ei, în loc să se oprească, cum era şi firesc, au început să alerge şi ei, nedorind să dea faţa cu noi. Am înteţit fuga şi strigatele. La o cotitură, cei doi indivizi, mărind şi ei viteza, au ieşit din linia noastră dreaptă. I-am descoperit din nou fugind, ca nişte apucaţi. Noi nu ne-am lăsat mai prejos. Atunci, spre a-şi pierde urma, au intrat în pădure şi au dispărut printre copaci. Ne-am oprit din fugă şi ne-am întors acasă.

În acel moment, nu aflasem încă nimic de complotul de la Rostock. Nu i-am dat întâmplării importanţa care i se cuvenea. Presupuneam mai degrabă ca sunt nişte străini care nu vroiau să fie recunoscuţi. După ce am fost puşi la curent cu ancheta de la Rostock, ne-am dat seama că ne-am întâlnit cu doi agenţi din Bucureşti, care au venit la Berkenbrück să facă o recunoaştere a locurilor, în vederea atentatului plănuit.

„Fuga mea în Italia, în 16 Decembrie 1942, a provocat un val de tulburări, atât în relaţiile noastre cu Puterile Axei, cât şi în sânul Legiunii. Am intrat într-o nouă fază a persecuţiilor ce le-am îndurat în ţară şi în exil, sub patronajul acestor puteri, care au dăinuit aproape doi ani şi s-au încheiat abia în ziua capitulării României, 23 August 1944.”

La despărţirea mea de Mihai Enescu la Berlin, i-am dat acestuia însărcinarea de a găsi o portiţă de pătrundere direct la Mussolini, pentru a-i solicita sprijinul său. De Ministerul de Externe italian nu ne puteam apropia, deoarece şeful acestui departament, Contele Ciano, ne era duşman declarat şi n-avea afecţiune nici pentru poporul românesc. Simpatiile lui erau îndreptate spre poporul maghiar.

Mihai Enescu a realizat acest plan într-un timp record. A găsit repede personajul dispus să ne deschidă calea spre dictatorul italian. Era ziaristul Mario Appelius, agreat al regimului şi un intim al lui Mussolini. La plecarea din Berlin, Enescu şi Stoicănescu stabiliseră un fel de cifru, pe care să-l folosim în schimbul de scrisori. Mussolini, Hitler, Ciano, Ribbentrop etc., aveau alte nume, încât cine citea scrisorile lor n-aveau de unde să descopere adevărata identitate. Bineînţeles că şi eu mă numeam altfel şi fiecare din figurile principale ale Mişcării. Mi-aduc aminte că interlocutorul lui Enescu, Appelius se numea Chemaru, în schimbul de scrisori dintre Enescu şi Stoicănescu.

Mario Appelius avea acces direct la Vila Torlonia, unde locuia Mussolini. Toate informaţiile ce le primea din Germania, semnate de Enescu, privitor la starea noastră de prizonieri politici, ajungeau pe masa de lucru a lui Mussolini. Acesta, citindu-le, şi-a manifestat indignarea pentru comportamentul germanilor faţă de nişte camarazi în suferinţă, care au ajuns în situaţia în care se găsesc graţie sprijinului de care s-a bucurat Antonescu din partea forţelor germane din România. S-a interesat de legionarii refugiaţi în Italia şi a dat dispoziţii să fie sprijiniţi material de către partid. Într-o convorbire avută cu Appelius pe această temă, Mussolini şi-a exprimat dorinţa de a se mări grupul legionarilor care se aflau în Italia, pentru a se crea un fel de echilibru politic între el şi Hitler, când tratau afacerile interne din România. Vroia şi el să aibă un cuvânt de spus în ţara noastră şi prezenta unui grup numeros de refugiaţi români ar fi dat mai mare greutate intereselor italiene în România. Notez că aceste preocupări s-au manifestat de Mussolini în vara anului 1942 şi începutul toamnei, când soarta războiului nu se deteriorase. Pe toate fronturile Axa era în ofensivă. Profitând de aceasta stare de spirit, Enescu i-a sugerat lui Mario Appelius ideea de a se forma un fel de bloc al ţărilor latine de structură naţionalistă, România, Italia, Franţa şi Spania, care să contra-balanseze puterea imensă a celui de-al Treilea Reich. I-a făcut şi un memorandum, care i-a fost trimis pe aceeaşi cale Ducelui. Ideea i-a surâs şi lui Mussolini, văzând în Mişcare un viitor aliat al ideii lui imperiale, de dominaţie fascistă, în bazinul mediteranean.

Scrisorile trimise de către Enescu, de la Roma, lui Stoicănescu, la Berlin, pe mai multe adrese, le citeam cu nesaţ şi eu, bucurându-mă că din partea celuilalt partener al Axei Mişcarea conta pe un anumit sprijin. Nu eram total la discreţia diplomaţiei nefaste a lui Ribbentrop, ci, la un moment dat şi într-o anumită împrejurare, cuvântul lui Mussolini putea să se audă la Berlin, cerând eliberarea noastră din starea de semi-prizonierat politic în care ne aflam.

Pe atunci, pe la începutul lui Septembrie, a încolţit în mintea mea pentru prima dată gândul unei plecări în Italia. Îmi ziceam că dacă Mussolini e interesat să aibă un lot mai mare de legionari în Italia, pentru a exercita o anumită presiune la Berlin şi cum era greu, aproape imposibil ca legionari de oarecare nivel, care se aflau în Germania, să treacă Alpii sau să îndrumăm elemente din ţară direct spre Italia, nu rămâne decât o singura soluţie valabilă: ca eu însumi să întreprind acest pas riscant. Prezenţa Şefului Legiunii la Roma ar compensa în largă măsură lipsa unui grup numeros de legionari în Italia, care să-i poată servi lui Mussolini ca factor de echilibru al politicii Axei la Bucureşti. Aceasta soluţie mi s-a părut cu atât mai binevenită cu cât nu eram agreat la Berlin. Eram considerat ca un fel de balast de guvernul german, ca un tulburător permanent al relaţiilor cu Antonescu. Prin plecarea mea în Italia, dispărea acest indezirabil şi regimul antonescian nu mai putea imputa, zi şi noapte, Reichului ca îi găzduieşte la Berlin pe duşmanii lui, care uneltesc împotriva Conducătorului, în timp ce el oferă, dintre toţi aliaţii, cea mai importantă contribuţie militară la menţinerea frontului din răsărit.

Acestea erau socotelile ce mi le făcusem. În acel moment, bazat pe scrisorile lui Enescu, în care acesta explica politica lui Mussolini faţă de Mişcare. Nu ne considera numai refugiaţi, ci parteneri şi aliaţi în Noua Ordine Europeană, pentru a îndigui influenţa germană, după sfârşitul războiului.

Înainte de a pleca în Italia, am meditat şi asupra acestei probleme. Mă purtam incorect faţă de Germania, care ne-a acordat ospitalitate, după tulburările din Ianuarie? Am ajuns la concluzia că nu săvârşeam un act neloial faţă de guvernul Reichului, deoarece acest guvern se purtase cum nu se poate mai dezonorant faţă de noi: uitau că i-au pus la dispoziţia lui Antonescu diviziile staţionate în România, pentru a ne constrânge la capitulare; în al doilea rând, când ne-au oferit azil politic în Germania, pentru ca apoi ajungând pe pământul ei, să ne trezim degradaţi la categoria de prizonieri ai lor.

Continuând acest şir de idei, mi s-a părut că şi interesele ţării noastre reclamau o schimbare de atitudine. În definitiv, ce vor nemţii cu noi? Numai să servim ca piesă de şantaj în relaţiile lor cu Antonescu? Am verificat de nenumărate ori că pentru ei nu contam decât ca un instrument de presiune contra Generalului, când acesta dădea semne de emancipare de sub tutela lor de fier. Atunci agitau spectrul Gărzii de Fier şi Generalul se potolea ca prin farmec, satisfăcându-le toate interesele. Cum eram noi prizonierii lui Hitler, tot aşa şi el era prizonierul lor, deoarece puterea lui în România se datora – contrar aparenţelor – exclusiv bunăvoinţei lui Hitler. Acesta a fost preţul ce a trebuit să-l plătească, când s-a despărţit de noi, atacându-ne şi eliminându-ne de la putere.

În consecinţă, am ajuns la concluzia că înseşi supremele interese ale ţării reclamau să ieşim din aceasta stare de servitute şi să ne recâştigăm libertatea de acţiune, pentru a putea întreprinde ceva folositor neamului. Aproape doi ani am aşteptat, zi de zi, şi clipă de clipă, să intervină o schimbare în atitudinea Reichului faţă de noi. Am urmărit cu multă speranţă semnele de bunăvoinţă cu care am fost trataţi în vara anului 1942 de către autorităţile germane, dar şi aceste prevestiri au trecut fără să intervină o îmbunătăţire substanţială în statutul nostru.

O părăsire a teritoriului german, cu consimţământul Reichului, nu era de conceput. Cu cât războiul se prelungea, Antonescu devenea mai exigent şi mai arogant şi cu atâta creştea şi însemnătatea zălogului ce-l ţinea guvernul german în mână, adică pe mine si camarazii mei. Aceasta posibilitate exclusă, trebuia să-mi îndrept atenţia spre celălalt partener al Axei, spre Mussolini, pentru a obţine, prin favoarea lui, un mijloc de a dispărea din Germania. Primul om pe care l-am pus în cunoştinţă cu proiectul meu, a fost Constantin Stoicănescu. Nu era numai de o perfectă loialitate, dar era şi un element întreprinzător. Ştiam că el îşi va da toată silinţa să-mi procure un paşaport cu care să pot trece pe nesimţite frontiera pe la Brennero. În primul rând, el i-a scris lui Enescu, cerându-i să vorbească cu Mario Appelius, pentru a-l sonda asupra eventualităţii de a mi se elibera un paşaport prin Legaţia italiana de la Berlin. Contactul s-a făcut. Mario Appelius a fost pus la curent cu intenţia mea de a veni în Italia şi i-a prezentat şi cererea mea de a obţine un paşaport italian, via Berlin. Mario Appelius a fost bucuros de planul meu de a veni în Italia, dar s-a arătat rezervat asupra eventualităţii de a fi prevăzut cu un paşaport italian. A cerut timp ca să sondeze terenul în sferele partidului. După puţin timp, l-a convocat pe Enescu şi i-a comunicat că n-a putut obţine aprobarea necesara nici de la Vila Torlonia – Secretariatul lui Mussolini – şi nici de la vreun for al partidului. L-a solicitat pe Enescu să-mi transmită să trec munţii în Italia prin mijloace proprii şi odată ajuns la Roma, va avea el grija să primesc „soggiomo” de refugiat. Guvernului italian îi era teamă ca dacă se descoperă complicitatea lui, să nu vina în conflict cu Hitler.

Cazând aceasta soluţie, n-am renunţat la proiect. L-am însărcinat pe Stoicănescu să-mi procure un paşaport de la vreun român, care poate să obţină cu uşurinţă o viză în Italia şi e dispus să mi-l cedeze. Mai departe, era treaba lui Petre Ponta, desenator tehnic, care ne-a ajutat şi altă dată, schimbând fotografia adevăratului posesor cu a mea. Stoicănescu s-a ocupat intens de aceasta chestiune, dar, de câte ori venea de la Berlin, îmi comunica numai veşti negative. Cu toate cercetările lui, nu reuşise să obţină un document care să întrunească toate condiţiile cerute pentru trecerea frontierei. Tensiunea provocata de căutarea unui paşaport valabil a durat tot cursul lunilor Octombrie şi Noiembrie, fără să fi ajuns la o dezlegare acceptabilă. Eram năpădiţi de nelinişte şi eu şi Stoicănescu.

Nu m-am decis cu inima uşoară să fac acest pas. Mă gândeam la consecinţele lui, la reacţia germană, dar şi la tulburarea ce se va produce în sânul grupului legionar. Eram mai puţin preocupat de atitudinea autorităţilor germane: cine ştie dacă dispariţia mea nu-i va conveni lui Hitler, nemaiexistând pe teritoriul Reichului această piesă de şantaj, adică propria mea persoană, în relaţiile cu Antonescu. Eram mai îngrijorat de agitaţia ce se va produce în grup, la auzul fugii mele în Italia.

Punctul critic al expediţiei era Papanace. Cum va încasa această ştire? Cum îi cunoşteam firea şi apucăturile încă din vara anului 1940, va începe din nou campania de agitaţie contra mea, declarându-mă inconştient şi iresponsabil? Totul depindea de fermitatea lui Mussolini; dacă Ducele îmi va acorda protecţia necesară, potolind irascibilitatea germană, agitaţia de oriunde ar veni, nu se va putea întinde, lipsindu-i terenul de propagare.

În partea anterioară a lucrării, am pomenit de întâlnirile ce le-am avut cu legionarii de la Rostock în casa lui Petre Ponta, în cursul lunilor Septembrie şi Octombrie 1942. Aceste reuniuni, cum am explicat în capitolul respectiv, au avut o altă origine. Prin exhortaţiile mele vroiam să întăresc unitatea grupului Rostock, ameninţat de fenomene de dezagregare. Cum această perioadă a coincis cu pregătirile mele pentru evadarea în Italia, aceste întâlniri au servit paralel şi la pregătirea morală a grupului Rostock să reziste presiunilor ce s-ar putea exercita de către autorităţile germane, în momentul când aş dispărea în Italia. Bineînţeles ca n-am făcut nici cel puţin aluzie la acest plan în întâlnirile mele nocturne, ci le-am vorbit exclusiv de starea noastră precară şi de necesitatea de a ne menţine strâns uniţi în faţa încercărilor prin care trecem.

În luna Noiembrie, cum pregătirile de plecare (procurarea passului) păreau să meargă spre o dezlegare favorabilă, prin Enescu i-am transmis aceasta ştire lui Mario Appelius, cu rugămintea de a mai cere încă odată avizul lui Mussolini.

Mussolini era preocupat în acest moment de consecinţele invaziei pentru Italia şi pentru regimul fascist. Momentul militar nu era favorabil, deoarece Ducele era avizat mai mult ca oricând la ajutorul german. Totuşi, nici în acest ceas de cumpănă pentru destinul Italiei, el nu şi-a uitat cuvântul spus înainte. Mussolini a fost la începuturile lui un revoluţionar şi simţea atracţie faţă de toţi oamenii de această formaţie şi de toate întreprinderile riscante şi temerare. De aceea a adăugat „din punct de vedere revoluţionar, e bine să fie aici”.

Mesajul lui Mussolini m-a pus pe gânduri. Deşi el nu opunea nici o obiecţie directă la trecerea mea în Italia, „momentul militar” putea să aibă consecinţe asupra relaţiilor mele cu guvernul acestei ţări. Se puteau ivi complicaţii neprevăzute la data când am primit prima aprobare de la Mussolini. Presiunea germană putea să se intensifice în aşa măsura, încât Mussolini, forţat de situaţia militară, să mă abandoneze. Intrase în jocul destinului un nou factor, care putea răsturna toate calculele politice ce mi le făcusem, cu saltul meu în Italia.

Stoicănescu, noapte de noapte, călătorea la Berlin ca să găsească o soluţie cu „passul” meu. Câte n-a încercat bietul om şi de câte ori se întorcea zdrobit de oboseală, anunţându-mi o nouă încercare nereuşită. Parcă era un făcut. Ajunsesem la marginile disperării.

Timpul trecea. Intrasem în luna Decembrie. În mijlocul acestor încordări zilnice, care ne măcinau nervii, cade peste noi o altă nenorocire. Din sursa sigură aflam că, în scurta vreme, vom fi mutaţi de la Berkenbrück, undeva prin sudul Germaniei, prin Turingia. Wolf, şeful regional al Gestapo-ului de la Frankfurt/Oder, căruia aparţineam administrativ, l-a informat confidenţial pe Stoicănescu de această schimbare de domiciliu. Stoicănescu şi Wolf ajunseseră buni prieteni. Wolf era o fire de artist şi n-avea nimic comun cu tipul de poliţist al regimului şi chiar suferea din cauza angrenajului în care era prins. Cum am spus mai înainte, cutreieram împreuna muzeele din Berlin pentru a admira comorile de artă din ele. În cursul unei astfel de vizite, Wolf s-a scăpat la vorbă şi din prietenie şi compasiune, i-a comunicat lui Stoicănescu că probabil aceasta va fi ultima călătorie ce o vor face împreuna la Berlin, deoarece forurile superioare au decis schimbarea domiciliului nostru. La întrebarea lui Stoicănescu dacă vom fi trataţi în aceleaşi condiţii, Wolf a stat pe gânduri, nu i-a dat nici o asigurare, dar din tristeţea cu care îl privea, Stoicănescu a dedus că situaţia grupului se va înrăutăţi. O altă agravare nu era posibila decât că ne vom pierde libertatea de mişcare.

Situaţia era alarmantă. Toate planurile noastre de a face saltul peste munţi pentru a căuta ocrotire politică sub autoritatea lui Mussolini, se spulberaseră. Şi n-aveam nimic pregătit. „Passul” după care alerga disperat Stoicănescu, se îndepărtase în neant, ca „fata morgana”. Se apropia şi iarna cu paşi repezi, ceea ce excludea o evadare pe alte căi.

Ahrens i-a spus lui Wolf că a stăruit la forurile de la Berlin ca evacuarea să se facă cât mai repede, într-o săptămână maximum, ca să nu se filtreze vreo indiscreţie. Acestei propuneri i s-a opus Geissler, superiorul lui Ahrens, din consideraţii umanitare. Sa fim lăsaţi să petrecem Crăciunul în pace şi îndată după sărbători să fim ridicaţi şi transportaţi la noul domiciliul. Aceasta înseamnă că am câştigat mai bine de două săptămâni de răgaz, în care timp puteam să facem toate sforţările pentru a găsi „passul” salvator. După Crăciun, aşadar, trecerea mea în Italia, nu mai era posibilă. După toate posibilităţile, în noua reşedinţă, ni s-ar fi tăiat toate legaturile cu exteriorul, cel puţin pentru grupul de la Berkenbrück.

Stoicănescu, împins din spate de scurtul interval în care se decidea soarta noastră, alerga ca un nebun pe la Berlin să găsească persoana dispusă să-mi cedeze „passul”. Eu sufeream enorm, dar el suferea mai mult, căci, vrând-nevrând, era responsabil de reuşita expediţiei. Numai el putea să mă salveze de la captura Gestapo-ului, înainte de a se închide cercul de fier în jurul nostru. Acum, toate celelalte consideraţii căzuseră. Era mai mult decât evident că guvernul german îşi bătea joc de noi, de trecutul şi sacrificiile noastre pentru Puterile Axei, considerându-ne o simplă piesă de şah în jocul din ce în ce mai straniu cu Antonescu. Ca să-i ofere o nouă satisfacţie acestuia, era dispus să ne închidă în cine ştie ce lagăr, pentru a nu-i mai da acestuia prilejul să-l bombardeze cu note de protest privitor la ingerinţele legionarilor în relaţiile dintre cele două ţări.

În întunericul ce ne înconjura acum din toate părţile – aveam senzaţia ca sunt alungat din spate de muma pădurii din poveştile româneşti – se iveşte o luminiţă. Stoicănescu descoperă o persoană dispusă să-mi cedeze „passul”.

Vine cu acest „pass” şi mi-l arată. Titularul era un student în arheologie, originar din Bucovina, Vladimir Clain. Făcuse studii la Roma şi acum se afla la Berlin, tot pentru a urma cursuri în aceeaşi specialitate. Pentru prima oară auzisem de el. Dar paşaportul ce-l avea, emis de autorităţile româneşti, nu era numai pe numele lui. Îl avea împreună cu soţia lui, fiind căsătorit. O complicaţie neaşteptată, pentru că nu putea intra în funcţie Petre Ponta pentru a schimba fotografia lui cu a mea.

Ce este de făcut? Era ultima oportunitate ce mi se oferea înainte de termenul fatal. M-am decis să folosesc paşaportul aşa cum e, fără nici o schimbare. Dar trebuia să-mi găsesc o tovarăşă de călătorie, care să semene cât de cât cu soţia lui Clain. Ea nu mă putea însoţi fiind în stare înaintată de sarcină. Am recurs atunci tot la admirabila noastră camaradă Tiana Silion de la Berlin, care a acceptat fără nici o şovăire oferta de a figura ca soţie în călătoria mea la Roma.

Pentru a calatori în Italia, era nevoie de o viză care se obţinea cu greutate. Cererea se transmitea la Roma şi de acolo se obţinea aprobarea după câteva săptămâni. Dar noi nu aveam timp de aşteptat. După Crăciun, dispăream în necunoscut. Salvarea a venit de la Doamna Clain. În starea în care se afla, nemaiexistând nici un dubiu asupra naşterii, s-a prezentat la Legaţia italiană din Berlin, solicitând o viză de favoare care să nu mai treacă prin formalităţile obişnuite. Vroia să-i nască copilul la Roma, oraş de care se simţea legată. Consulul italian, emoţionat de dorinţa ei, i-a eliberat viza fără nici o dificultate.

Apoi l-am căutat pe Petre Ponta, pentru a-l înştiinţa asupra apropiatei mele călătorii în Italia. I-am dat instrucţiuni cum să se comporte la un eventual interogatoriu al poliţiei. El nu ştia nimic, ceea ce de altfel corespundea realităţii, căci nu participase în nici o formă în acţiunea întreprinsă de Stoicănescu, în căutarea unui „pass”.

Dar cum să afle Enescu ziua sosirii mele la Roma? Stoicănescu stabilise un ingenios sistem de informare reciprocă între Berlin şi Roma. Vorbitorii emisiunilor de radio în limba română de la Berlin şi Roma erau camarazi de-ai noştri: Nicolae Smărăndescu la Berlin şi Doamna Maria Bucur la Roma. Adeseori, când vroiam să comunicăm ceva la Roma, o ştire urgentă, foloseam acest canal şi invers, de la Roma la Berlin. Într-o schimbare în finalul emisiunii, după o înţelegere prealabilă, cei doi vorbitori puteau transmite o ştire de interes pentru noi. Procedeul l-am folosit înainte şi funcţiona perfect. După ce am fixat ziua sosirii mele la Roma, Stoicănescu i-a dat lui Smărăndescu mesajul ce trebuia să-l intercaleze la sfârşitul emisiunii. Smărăndescu nu era informat de plecarea mea în Italia, dar cum realizase de mai multe ori aceasta operaţie, nu bănuia ce se ascunde în spatele cuvântului-cheie, introdus în emisiune.

Cu Borobaru Traian aveam un alt plan. El trebuia să dispară odată cu mine de la Berkenbrück, pentru a încerca să treacă pe la Villach în Italia. N-am găsit nici un document potrivit pentru el, încât n-am avut altă soluţie decât să-l las să-şi încerce singur norocul.

Pe cât de încordată şi dramatică a fost existenţa mea în aceste trei luni de luptă pentru a-mi găsi o ieşire din prizonieratul german, pe atâta de calmă a fost călătoria mea în Italia. Totul a decurs, cum ar zice neamţul, „planmässig”, fără cel mai mic incident.

Trenul Berlin-Roma pleca pe la orele 8 seara. Ajungeam la Brennero a doua zi, pe la orele 13. Controlul la vamă e de presupus că ar fi durat o oră. Deci, la orele două după amiază trenul se punea în mişcare în direcţia Bolzano-Florenţa-Roma. Sosirea la Roma era prevăzută pentru orele 12 noaptea. Acesta era itinerarul.

Am fixat ziua plecării în 15 Decembrie 1942. La cumpărarea biletelor, pentru mine şi Tiana, am preferat să luăm o cabină wagon-lits, pentru a fi singuri, evitând eventual a fi identificaţi de cine ştie ce însoţitori. Seara, la ora 8, trebuia să fim la gara Alexander Platz, de unde pleca trenul spre Roma. Dar cum să ajung aici în timp util, când masa ni se servea la ora 6, de la care nu putea lipsi? Geniul Stoicănescu a rezolvat şi această problemă. A vorbit cu doi prieteni de-ai noştri, scriitorul Sorin Pavel, care lucra la Legaţie, şi cu Inginerul Grigorescu, de la Camera de Comerţ germano-română din Berlin, ca la orele 7 seara să fie cu maşina (Grigorescu avea maşină), pe Autobahnul care trecea pe lângă Berkenbrück, ca să mă îmbarce şi cu cea mai mare viteză să mă depună la Alexander Platz. Înainte de a veni la Berkenbrück, cei doi însoţitori trebuiau să o ia pe Tiana de la casa ei.

După masa de seară, luată în cea mai mare grabă, am ieşit din casă ca şi cum nimic anormal nu s-ar fi întâmplat. Aveam obiceiul ca, însoţit de cineva, să fac câte o plimbare prin sat. De asta dată avându-l cu mine pe Borobaru. Am alergat spre şosea şi, într-adevăr, trasă la marginea ei, am descoperit maşina lui Grigorescu. Stoicănescu şi Tiana erau înăuntru. Ne-am urcat repede şi maşina şi-a luat zborul spre Berlin. Cu câteva minute înainte, am ajuns în staţie şi ne-am urcat în trenul spre Roma, instalându-ne în cabina noastră. De pe peron, Stoicănescu, Borobaru, Sorin Pavel şi Grigorescu ne făceau semne de adio. Trenul s-a pus în mişcare ducând cu el un fragment de istorie legionară.

În final i-am comunicat că las şefia Legiunii lui Vasile Iasinschi, conformându-mă dorinţei exprimate de atâtea ori de către Ministerul de Externe german. I-am mulţumit pentru ajutorul ce mi l-a dat pentru ca atât eu cât şi camarazii mei să-şi poată găsi refugiu în Germania. Am stabilit cu Stoicănescu că scrisoarea către Himmler să fie pusă la poştă abia de a doua zi după plecarea mea, pentru a fi primită după ce ajunsesem în Italia.

Pe drum, îndată după plecare, a venit conductorul trenului, ne-a cercetat biletele, le-a găsit în regulă şi ne-a urat noapte bună. Am trecut cu bine cea dintâi probă şi cea mai uşoară. Am încercat să aţipim pe canapea, dar nu s-a lipit somnul de noi. Ne uitam cu îngrijorare unul la altul, ginindu-ne la frontiera. Acolo va trebui să ne dăm jos şi să trecem pe la control. Şi era ziua, orele unu, când se trecea pe la control, după mersul trenurilor. Nu mai e departe ceasul când va trebui să ne înfruntăm cu cerberii de la vama. Sunt funcţionari obişnuiţi sau controlul călătorilor se face sub supravegherea poliţiei? Am trecut în Austria, oprindu-ne la Innsbruck şi apoi trenul lua direcţia Brennero. Nu mai e mult, dar şi îngrijorarea noastră creştea. Trenul intra molcom în gară. Ne uitam pe geam. Forfotă pe peron. Uniforme germane şi italiene. În acest moment Tiana are o inspiraţie. Conductorul tocmai venise pentru a ne anunţa să coborâm. Tiana adusese în bagajele ei o bucată mare de slănină, de tip bacon, ca merinde de drum. I-o oferă conductorului şi îl roagă să ne ia el paşaportul şi să-l treacă la control, noi fiind obosiţi. Conductorul n-a văzut nimic anormal în cererea Tianei, părându-i-se că suntem oameni de treabă. I-a dat paşaportul din mână şi n-a uitat bucata de slănină. Serviciul, prompt şi conştiincios. Înainte de a suna plecarea trenului, conductorul vine în compartimentul nostru şi ne întinde paşaportul ştampilat, atât de germani cât şi de italieni. Se vede că avea el legaturile lui.

Am respirat uşuraţi când am văzut că trenul se pune în mişcare. Ce se mai putea întâmpla cu noi? Nu ne gândeam că pe drum mai pot interveni alte controale, când, după Florenţa, se urcă un domn în civil şi ne cere paşaportul. Să se fi petrecut vreun denunţ? Din nou ni s-a accelerat pulsul. Ia paşaportul, îl examinează, vede viza italiană şi ni-l restituie. Era un control de rutină la care erau supuşi toţi călătorii. Ne-am uitat lung unul de altul şi am zis: „Uf, am scăpat şi de asta”.

În sfârşit şi aceasta enigma se lămureşte. Enescu şi Maria Bucur ne aşteptau la poarta pe unde ieşeau călătorii. Bucurie şi îmbrăţişări. Ni se părea că e prea frumos ca să fie adevărat. Germania lugubră, cu mizeriile şi umilinţele ei, rămăsese în urmă. Aici respiram un alt aer. Deşi era Decembrie, o boare dulce ne învăluia, dându-ne o senzaţie de libertate şi fericire. Dar a fost numai un vis care a durat prea puţin.

O primă chestiune ce trebuia rezolvată, era unde să locuiesc în timpul şederii mele la Roma. Nu mă puteam duce la hotel şi nici o cameră particulară nu puteam închiria, căci se cereau peste tot hârtii. Era vreme de război. Enescu Mihai mi-a oferit generos propria lui locuinţă, dar aceasta avea inconvenientul că era cunoscută la Berlin. Pe urmele adresei lui Enescu, puteau să vina emisari ai Gestapo-ului şi în loc de chiriaş, ar fi dat peste mine. Am respins aceasta soluţie.

Tot Doamna Maria Bucur a salvat situaţia. Mi-a oferit camera ei, iar ea îşi va găsi un loc de dormit la nişte cunoscuţi de-ai ei. Ziua va veni să vadă ce fac şi dacă nu am nevoie de ceva. În modul acesta am tăiat şi cea mai îndepărtată legătură cu Berlinul. Dacă m-ar fi căutat cineva, s-ar fi gândit la Enescu sau la ceilalţi camarazi din grupul legionar de la Roma şi puţin probabil că ar fi controlat-o pe Maria Bucur.

Dar cum să procedez faţă de legionarii din Roma? Intru în contact cu ei, mă arăt, sau rămân ascuns până se va lămuri situaţia mea? În discuţia avută cu Enescu, acesta a fost de părere că e mai prudent să nu mă arat nimănui, deoarece exista primejdia de a se strecura vreo indiscreţie până la Legaţie şi aceasta ar putea să alarmeze Bucureştiul înainte ca guvernul italian să ia o decizie. M-am alăturat părerii lui şi aşa se face că prezenţa mea la Roma n-a fost ştiută de grupul legionar din Roma, din care făceau parte Profesorul Găzdaru, Coşeriu, Caranica Nicolae, Stoica, Răuţă, Uscătescu, Popovici, Mircea Popescu, Şerban Germani şi alţii. Profesorul Găzdaru era şeful politic al grupului, iar Caranica, şeful garnizoanei.

O singură excepţie am făcut cu studentul Gheorghe Caraiani, originar din Bulgaria. Acesta venise la Roma în toamna anului 1942 şi era cunoscut de Enescu şi Doamna Maria Bucur ca om de încredere şi caracter. Aveam nevoie de un însoţitor, deoarece atât Doamna Maria Bucur cât şi Enescu erau ocupaţi cu treburile lor, pe la Radio, pe la Legaţie şi contactele ce le aveau cu cercurile politice italiene. Nu puteau lipsi nici măcar să-i vadă pe românii din colonie, doar pentru a afla eventualele ştiri cât şi pentru a nu trezi bănuieli prin absenţa lor îndelungată.

Existau lipsuri alimentare în Italia, dar totuşi, lumea nu suferea de foame. Situaţia economică era mult mai bună decât în Germania. Mi-aduc aminte că în cursul peregrinărilor noastre, am flămânzit. Caraiani m-a invitat să intram într-o cofetărie. Am rămas surprins când am văzut că puteam comanda câte prăjituri vrem, ceea ce în Germania nu exista. Doar să plătim... Ne-am înfruptat amândoi cu vreo duzină de prăjituri.

Dar ce facem cu Tiana? A fost de un nepreţuit ajutor până la sosirea mea la Roma, dar nu putea rămâne aici. Trebuia să se întoarcă la Berlin pentru a şterge urmele expediţiei. Absenţa ei de la serviciu ar fi trezit bănuieli şi apoi paşaportul trebuia restituit soţilor Clain. Nu puteam să-i expunem pe aceştia urmăririlor, după ce şi-au asumat riscul de a ne împrumuta paşaportul lor.

Tiana trebuia să plece cât mai neîntârziat. Dar înapoierea peste munţi nu se putea face fără a avea o viză germană. Eroina acestei isprăvi a fost tot Doamna Maria Bucur. Cum ea lucrase la Legaţia Română şi avea cunoştinţe pe acolo, a reuşit să obţină de aici „o notă verbală”, cum se obişnuieşte de la un consulat la altul, când se cere o viză urgentă. Cu aceasta nota verbală, chiar în dimineaţa de 17 Decembrie a însoţit pe Tiana la Legaţia germană, obţinând de aici, de la serviciul consular, viza de întoarcere în Germania. Tiana n-a dormit decât o noapte la Roma. În cea mai mare grabă, şi-a făcut pregătirile de plecare şi chiar cu trenul de seară, care pleca în aceeaşi zi, 17 Decembrie, a luat direcţia Villach în loc de Brennero. Alesese ruta Viena-Berlin. În ziua de l8 noaptea era la Viena, unde l-a căutat pe Dr. Iosif Dumitru, care-şi avea reşedinţa obişnuită în acest oraş. În ziua de 19, era la Berlin şi s-a prezentat la lucru, la serviciul de informaţii al Dr. Dietrich.

Mihai Enescu l-a pus în cunoştinţă pe Mario Appelius de sosirea mea la Roma, rugându-l să transmită Ducelui ştirea. Mario Appelius a plecat imediat la Vila Torlonia, pentru a-l anunţa pe Duce de prezenţa mea la Roma. S-a întors cu răspunsul ca Mussolini nu se afla la Roma şi că va întârzia câteva zile. Dar Appelius a avut grija să-i lase o notă, pe care Secretarul lui a pus-o pe masa lui de lucru. Ducele ne va aviza ce avem de făcut îndată după întoarcere. Până atunci nu putem face altceva decât să aşteptăm. Mario Appelius avea telefonul lui Enescu, încât îl va aviza imediat ce primeşte vreun semnal de la Vila Torlonia.

Ştirile acestea m-au întristat. Alianţa României cu Puterile Axei nu dăduse roadele aşteptate: înfrângerea definitiva a Rusiei comuniste. De acum Reichul va trebui să reziste şi asaltului din răsărit în timp ce anglo-americanii se pregăteau să debarce în Apus. Hitler nu reuşise să evite lupta pe două fronturi. Care va fi soarta României în câţiva ani?'

Un lucru era cert: Mussolini era mai mult ca oricând avizat la ajutorul dat de Hitler. EI îşi pierduse libertatea de mişcare şi trebuia să se supună directivelor de la Berlin.

În aceasta situaţie, de partener minor al coaliţiei, cum va reacţiona la auzul ştirii că mă aflu la Roma? Îşi va întinde mâna ocrotitoare asupra mea sau va ceda presiunilor de la Berlin, care, bănuiam, nu vor întârzia să se producă, fără a şti în ce formă. Iată cum dezastrul de la Stalingrad, combinat cu ameninţarea din Mediterana, vor afecta, presupuneam şi situaţia mea personală. Se va ţine Mussolini de cuvânt, punând pe primul plan interesul revoluţionar al Europei naţionaliste sau va prevala în decizia lui factorul militar fi politic, determinându-l să se alipească şi mai strâns de Hitler, unica lui salvare?

Zilele ce le-am mai petrecut în libertate la Roma mi-au fost adumbrite de aceste consideraţii politico-militare, care puteau avea repercusiuni şi asupra sorţii mele şi a întregii Mişcări.

Ceva totuşi am aflat şi nu de bun augur. În fiecare noapte ascultam la radio emisiunea româneasca de la Berlin. În seara de 17 Decembrie n-am mai auzit glasul de bariton al lui Nicolae Smărăndescu, iar în seara de 18 am auzit o altă voce, când, în mod normal, trebuia să fie tot el vorbitorul. Nae Smărăndescu dispăruse de pe ecran. Nici în serile următoare emisiunea n-a mai fost transmisă de el. Era un indiciu ca Smărăndescu căzuse în dizgraţie şi dacă el, care exercita o funcţie inofensivă, fusese eliminat, ce s-a, putut întâmplat cu ceilalţi?

Cum am spus, eu nu locuiam la Enescu, ci în camera ce mi-o cedase Doamna Maria Bucur, pe altă stradă. Dar care nu i-a fost surpriza lui Enescu când, într-o zi, să fi fost prin 22 Decembrie, bate la uşă Costi Stoicănescu, însoţit de o altă persoană, de un neamţ blond. Acesta nu era altul decât comisarul Wolf de la Frankfurt/Oder, care, cum am spus, avea grija administrativă a grupului confinat la Berkenbrück.

Veniseră cu avionul şi vroiau să mai întâlnească pentru a mă convinge să mă întorc de bunăvoie în Germania. Eu nu eram la locuinţa lui Enescu, iar acesta le-a comunicat că nu ştie unde mă aflu şi n-are nici un mijloc să-mi dea de urmă. Evident, Stoicănescu nu credea cele spuse de Enescu, dar nu putea face mai mult deoarece fusese arteficiul principal al fugii mele. Nu putea să-l ia la rost pe Enescu, forţându-l să spună adevărul. El credea, şi pe bună dreptate, că am intrat în contact cu Mussolini şi am reuşit să obţin ocrotirea acestuia, ceea ce i-ar fi împiedicat pe germani să-şi exercite represaliile.

Cum i-a declarat Wolf lui Enescu, în caz că nu mă întorc, o serie de elemente apropiate mie sau complice la fuga mea vor fi împuşcate. Fireşte că primul pe lista ar fi fost Stoicănescu. Dar împreuna cu el ar fi fost executaţi Iasinschi, ca şef al grupului de la Berkenbrück, Traian Borobaru, Nicolae Petraşcu şi alţi câţiva. Ceilalţi ar fi internaţi în lagăre de concentrare. Severitatea aceasta ar fi determinată de faptul că auzind Antonescu de fuga mea din Germania, l-ar fi ameninţat pe Führer că-şi retrage trupele de pe front, pentru a putea face faţă unei revoluţii interne. El credea că eu m-am îndreptat spre România, unde plănuiam să răscolesc lumea. Întoarcerea mea e imperios cerută de situaţia frontului din răsărit, unde au loc lupte grele.

M-am gândit şi m-am frământat toată noaptea. Am ajuns la concluzia că cu toate primejdiile, nu puteam părăsi proiectul politic pentru care venisem în Italia. De la Vila Torlonia nu venise încă nici o ştire. Cum l-a informat Appelius pe Enescu, Ducele nu se întorsese încă în capitală. M-am decis să nu fac nici un pas, până ce nu cunosc decizia ce o va lua Mussolini referitor la persoana mea. Dacă mă voi bucura de ocrotirea lui şi acest lucru se va şti la Berlin, cu certitudine că nu va cuteza nici guvernul german să-şi pună în aplicare măsurile lui de represiune. Erau inutile, deoarece principala piesă de care aveau nevoie nu se afla în mâinile lor. I-am comunicat lui Enescu să se menţină pe poziţia iniţială şi să-i comunice lui Wolf şi Stoicănescu, că el nu ştie unde mă aflu şi nu-i poate călăuzi să mă întâlnească.

În sfârşit, mult aşteptata veste se anunţă la telefon. Era a doua zi de Crăciun, 26 Decembrie 1942. Mario Appelius îi comunica lui Enescu că un funcţionar al Ducelui îl va întâlni pe D-l Horia Sima pentru a-i comunica acestuia răspunsul lui Mussolini. Întâlnirea va avea loc chiar în casa lui, pe la orele 12.

Cu inima grea, am intrat la Mario Appelius. Avea o casă frumoasă. Ne-a primit într-un salon mare, cu numeroase ferestre şi cu mobilă de preţ. După ce s-au făcut prezentările, Appelius ne-a spus că emisarul Ducelui e pe drum şi va veni dintr-un moment într-altul. Conversaţia nu părea naturală. Appelius era vădit stânjenit, ca un om cu conştiinţa încărcată. Vorbele îi erau măsurate şi se uita mereu pe fereastră, ca să vadă dacă nu sosesc ceilalţi oaspeţi.

În sfârşit, văd că se opresc în faţa casei două maşini negre. Appelius se ridică şi deschide uşa. Intră un domn de statură mijlocie, brunet, cu ochii negri şi priviri iscoditoare. Mario Appelius se simte din ce în ce mai prost în rolul său. Casa lui servise de capcană. Emisarul Ducelui nu era altcineva decât Senise, chestorul poliţiei din Roma. Fără a se mai înnoda vreo conversaţie, mă invita să cobor şi să iau loc în maşină cu el. Nici o explicaţie. Îi întind mâna lui Appelius. Bietul om nu împlinise decât un ordin al Ducelui. M-a privit cu tristeţe la despărţire.

Am intrat în maşină alături de Senise. Enescu venea cu cealaltă. Am ajuns la Chestura Romei. Aici Senise m-a condus într-un birou, în care erau mai mulţi funcţionari, care lucrau pe la diverse mese. Abia aici mi-a comunicat că am fost reclamat de guvernul german şi trebuie să mă întorc în Germania. Mâine va veni un trimis de la Berlin, pentru a mă conduce mai departe şi voi pleca cu avionul. Pentru noapte nu-mi poate oferi un hotel. Trebuie să stau în acest birou păzit de agenţi.

Mai spre seară, m-am aşezat la o masă, am cerut o hârtie şi un condei şi i-am scris o scrisoare Contelui Ciano, Ministrul de Externe al Italiei. Îi ceream scuze pentru dificultăţile ce le-am creat guvernului italian prin venirea mea în Italia. Vroiam, cu aceasta scrisoare, să-l scot din cauză pe Mussolini, arătând că toată întâmplarea mi se datorează mie, fără nici un amestec italian. Fără îndoială că el nu ştia nici de legătura noastră din Germania cu Ducele, prin intermediul lui Mario Appelius. M-am menţinut pe această poziţie până la capăt şi niciodată n-am pomenit în anchetele din Germania, numele lui Mussolini.

Ciudată coincidenţă. După indiscreţiile lui Wolf, echipei de la Berkenbrück i se acordase un termen de graţie, până după Sărbătorile Crăciunului, înainte de a fi strămutaţi în altă parte. Cu fuga mea în Italia, m-am bucurat doar eu singur de aceasta „vacanţă”, care a coincis într-adevăr, cu „după Sărbătorile Crăciunului”. În 26 Decembrie, am fost capturat de poliţia italiană şi aşteptam să fiu readus în Germania, pentru a împărtăşi soarta celorlalţi camarazi, sau poate mai rău.

A doua zi dimineaţa, mi s-a comunicat că voi fi condus la aeroport. Într-adevăr am fost urcat într-o maşină cu agenţi şi am străbătut din nou Roma, dar într-o altă dispoziţie sufletească decât la venire. Atunci, câte iluzii şi speranţe, acum tristeţea neagră a despărţirii, cine ştie poate chiar de viaţă. Când am intrat în sala unde aşteptau pasagerii pentru Germania cursa Roma-München am dat de mutra necruţătoare a lui Ahrens, care mi-a comunicat că a fost însărcinat de Generalul Müller să mă însoţească la Berlin. Nu mi-a făcut nici o plăcere apariţia lui. Alegerea lui ca însoţitor al meu se datora faptului că dintre poliţiştii care ne aveau sub supraveghere, a fost singurul care a cerut să nu se întârzie cu mutarea noastră, pentru a evita riscurile unor evadări. Avusese dreptate şi acum se bucura de o faimă deosebită între superiorii lui. Ahrens avea ochi de poliţist şi din mâinile lui nu scăpa nimeni.

Intrând în avion, tot el mi-a arătat locul ce mi-l rezervase. El şedea ceva mai în spate decât mine şi pe latura cealaltă, ca să mă poată supraveghea. Ştiu că, la un moment dat, mi-am adus aminte de nişte adrese de la Roma, notate în carnetul meu. L-am scos şi m-am uitat să văd dacă nu e vreuna ce-ar putea compromite siguranţa persoanelor cunoscute de mine. N-am întâlnit nici un nume susceptibil să fie anchetat în legătură cu escapada mea la Roma. Lui Ahrens, nu i-a scăpat din vedere operaţia şi se uita cu atenţia atât la carnet cât şi la mine.

Am trecut Alpii înzăpeziţi. Un spectacol grandios. Dar eu mă gândeam la o dispariţie în aceasta zăpadă nesfârşită. Dacă aş fi găsit o fereastră sau o uşă deschisa n-aş fi ezitat să mă azvârl în linţoliul alb, atât îmi era de lehamite să mă mai întorc în mâinile Gestapo-ului. Presupuşii noştri camarazi, pe parcursul anilor petrecuţi în Germania, îşi schimbaseră firea şi apucăturile, devenind duşmani ai propriilor lor coreligionari. Ce stranie politică ducea cel de-al Treilea Reich! Înfrângerile suferite nu erau decât preţul ce-l plătea pentru erorile lui monumentale. În România lăsaseră frâu liber tuturor duşmanilor Axei, iar pe noi, pe adevăraţii lor prieteni, ne târau din lagăr în lagăr. Am coborât la München şi de aici am luat un alt avion pentru Berlin. În seara de 27 Decembrie, am fost condus la sediul central al Reichssicherheitshauptamt, în Alexanderplatz. Ahrens m-a introdus în biroul Generalului Müller, Şeful Secţiei a-IV-a şi s-a retras. Generalul mi-a spus câteva cuvinte, dojenindu-mă pentru fuga mea şi pentru greutăţile ce i le-am creat Führerului, tocmai în acest moment de mare cumpănă pe front. Voi rămâne la sediul lor central, până ce Führerul va decide soarta mea. Din tot ce observasem la sosirea mea, din atitudinea ostilă a Generalului şi a colaboratorilor lui şi severitatea măsurilor de pază, am tras concluzia că numai două alternative îmi rămâneau deschise: sau mă predau lui Antonescu sau mă împuşcau.

Personalul de paza era format din echipe de agenţi care se schimbau din 8 în 8 ore. Veneau întotdeauna doi şi au rămas permanent aceiaşi, în tot cursul detenţiei mele. Erau cam de vârsta mea, tineri simpatici, care s-au purtat corect cu mine, fără să manifeste vreo duşmănie. Mai mult chiar. Nu se simţeau bine în rolul ce li s-a încredinţat de superiori lor. Mi-au povestit multe întâmplări din viata lor de poliţişti, în luptă cu agenţii comunişti şi spionii aliaţi. Erau devotaţi lui Hitler şi credeau în victoria finala a Germaniei.

Într-o zi, îndată după Bobotează, sunt chemat în biroul Generalului Müller. Erau mai mulţi domni adunaţi. Am remarcat prezenţa unei dactilografe. Mi s-a comunicat ca Reichsfufirerul Himmler a ordonat o anchetă în legătură cu evadarea mea în Italia, pentru a servi ca bază informativă Führerului, în vederea deciziei ce o va lua. Era prezent şi un Volksdeutsche, care servea de Dolmetscher. Între cei prezenţi, se afla şi un reprezentant al Ministerului de Externe, un domn brunet, bine îmbrăcat, dar prea puţin atent la interogatoriul ce se desfăşura. Părea plictisit şi la un moment dat l-am surprins aţipind.

Generalul Müller punea întrebările, care se refereau precumpănitor la motivele fugii mele în Italia. Am evitat să amestec numele lui Mussolini, pentru a-mi uşura soarta, determinându-i să fie mai indulgenţi. M-am referit exclusiv la complotul de la Rostock, la nesiguranţa în care trăiam şi la pericolul de a cădea victima unui atentat. Nu am cruţat nici Ministerul de Externe german, explicându-le că am suferit nenumărate presiuni directe şi indirecte pentru a renunţa la conducerea Legiunii. Având în vedere că guvernul german nu mai avea încredere în mine, considerându-mă „personna non grata” în politica lui externă, iar, de altă parte, simţindu-mă ameninţat de agenţii Siguranţei Române, m-am decis să-mi asum acest risc, plecând în Italia. Nu credeam că dispariţia mea din Germania va provoca o reacţie de aceste proporţii. Dimpotrivă, socoteam că trecerea mea peste frontieră, într-o ţară amică, va aduce o uşurare în relaţiile cu Antonescu. În acest scop, am şi lăsat conducerea Mişcării lui Iasinschi, pentru a mă conforma şi dorinţei Ministerului de Externe german, care, de nenumărate ori, mi-a cerut să mă retrag de la şefie.

Pledoaria mea s-a desfăşurat fragmentar, după întrebările ce mi se puneau. Dar, în linii generale, corespunde declaraţiei de mai sus. Am observat că declaraţiile mele nu au rămas fără efect, mai ales asupra Generalului Müller şi a însoţitorilor lui din SS, prezenţi la interogatoriu. O parte din vină cădea şi asupra Ministerului de Externe german, căci până acum toate fulgerele lui Hitler au căzut asupra lui Himmler, făcându-l direct responsabil de fuga mea în Italia.

În închisoarea mea de la Alexanderplatz mi se îngăduia să citesc gazetele. Îndată după ancheta la care am fost supus, citesc în Völkischer Beobacher, în litere mari, proxima vizită ce o va face Mareşalul Antoneseu Führerului Adolf Hitler. Era fixata în ziua de l2 Ianuarie şi se anunţa că se va trata situaţia frontului şi problemele economice pendinte între cele două ţări.

Cum era şi firesc, după acestei informaţii, am intrat într-o perioadă de agitaţie. Nu numai zilele ce mă despărţeau de aceasta dată fatală, dar şi orele, dar şi minutele, deveniseră pentru mine un calvar. Când mă gândeam că n-am făcut nici cel mai mic rău acestor oameni, ci, dimpotrivă numai binele. Pe Antonescu l-am ridicat la putere, iar lui Himmler i-am deschis drumul unei penetraţii pacifice în România, asigurându-i dominaţia în sud-estul european. Şi acum sunt tratat ca inamicul lor, care tulbură, cu viaţa lui, armonia dintre cei doi Şefi de State. Pentru mine situaţia era tragică, dar pentru ei era grotescă. Iată cu ce probleme se ocupau ei când erau busculaţi pe toate fronturile de forţele sovieto-anglo-americane. Normal ar fi fost să se întâlnească pentru a găsi o noua formulă de colaborare în România între Mişcarea Legionară şi Conducător.

Generalul Müller mi-a confirmat temerile mele. Venind la mine, cu o zi înainte de vizita lui Antonescu la Berlin, mi-a spus pe un ton glacial şi dur că la aceasta întâlnire „Die Entscheidung wird fallen”, referindu-se la persoana mea. N-a mai adăugat nimic. Nici el nu putea să prevadă „ce decizie va cădea”.

La câteva zile după întoarcerea lui Antonescu la Bucureşti, Generalul Müller mă anunţa că voi pleca de la ei într-o altă localitate, unde mă voi putea reface după zguduirile prin care am trecut în aceste zile. Nu-mi venea să cred. Eram convins că numai cele două alternative îmi stăteau în faţă. Îmi ziceam că Generalul Müller nu-mi spune adevărul pentru a-mi cruţa convulsiile finalului.

Dar n-a fost aşa. După ce mi-am făcut bagajul şi eram gata de plecare, cine apare în pragul uşii? Traian Borobaru! Şi el se afla arestat în Alexanderplatz şi forurile superioare deciseseră ca să-mi fie tovarăş de drum şi apoi să stea cu mine în „noua locuinţă”. Evident că datorita apariţiei lui Borobaru, gândurile mele negre s-au mai risipit şi am început să cred şi eu că nu eram destinat să pier imediat. Câştigasem, dacă nu salvarea definitivă, cel puţin un răgaz, până când mi se va aplica totuşi una din cele două alternative. Eram într-o situaţie provizorie, fiind convins că Antonescu va da un nou asalt ca să-l determine pe Hitler să mă lichideze, şantajându-l cu situaţia frontului. Decizia finala nu căzuse. Se amânase doar pronunţarea ei.

Mare ne-a fost surpriza când am fost conduşi de Pister nu într-una din barăcile lagărului, ci într-o vilă, situata la marginea lui, pe un deluşor cu copaci. Era o clădire cu etaj, înconjurată bineînţeles cu sarmă ghimpată. Afara păzeau santinelele. Aveam la dispoziţie întreg etajul, cu dormitoare şi o sală de mese. După aspect, ne aflam mai degrabă într-un loc de odihnă decât internaţi într-un lagăr de concentrare.

Ce s-a petrecut la întâlnirea dintre Antonescu şi Hitler? Cei doi şefi de Stat au ajuns cumva la concluzia că situaţia războiului reclamă o reexaminare a poziţie legionare, din perspectiva luptei de răsărit? Şi mie şi lui Borobaru, aceasta explicaţie ni s-a părut cea mai plauzibilă. Ni s-au ridicat din nou, cum s-ar zice, acţiunile politice. Să fi fost şi mâna lui Mussolini la mijloc? Trebuie să aşteptăm, să vedem cum se va rezolva misterul.

Traian Borobaru, în vila de la Buchenwald, mi-a povestit păţania lui cu fuga. În seara când am dispărut eu de la Berkenbrück, a luat şi el trenul spre Viena. De aici, cu un alt tren s-a îndreptat spre Villach, de unde spera să treacă frontiera spre Italia. Dar n-a apucat să ajungă la Villach. A fost recunoscut şi capturat chiar în tren de către agenţi de poliţie, înainte de a coborî în gară. A fost readus la Berlin şi ţinut sub pază tot în clădirea de la Alexanderplatz. A suferit şi el anchetele de rigoare.

Într-o dimineaţa apare la vila noastră cine altul decât Ahrens. El a fost însărcinat de Generalul Müller să ne conducă în noul lagăr. Ni s-a spus doar că e undeva în apropiere de Berlin. Vroia guvernul german să mă aibă mai aproape, pentru orice eventualitate, bună sau rea? Mutarea noastră într-un alt lagăr, când stăteam aşa de bine aici, ni s-a părut de rău augur. Din nou „câinele roşu” şi-a arătat colţii la Berlin vroia să ne sfâşie?

Am părăsit lagărul Buchenwald cu două maşini. Într-una şoferul, Ahrens şi noi doi, adică eu şi Borobaru. O altă maşină ne urma la mică distanţă, pentru a ne tăia gândul că am putea să evadam. Drumul a fost lung. Din Turingia până la Berlin e o distanţă. Mi-aduc aminte că pe drum ori de câte ori îi ceream voie lui Ahrens să mă cobor, pentru anumite necesităţi, el, stătea aproape cu mâna pe pistol, iar ceilalţi ne supravegheau de la o mică distanţă.

Nu ne-am oprit la Berlin, ci am luat o altă rută, care ducea direct la lagărul destinaţiei noastre. Am intrat pe poarta lagărului şi acum ne întrebam dacă ni s-a rezervat şi în incinta lui o locuinţă particulară, de felul celei de la Buchenwald. Am fost întâmpinaţi de Şeful lagărului, un ofiţer mai mărunt de stat, dar amabil şi binevoitor. Acum unde vom poposi? Nu am fost conduşi în lagărul mare, care forfotea de haine vărgate, ci am intrat pe o portiţă scundă în interiorul unei clădiri care avea aspect de închisoare. Erau celule zidite, una lângă alta, la nivelul pământului şi toate împreuna formau un patrulater, cu o faţadă şi două aripi. De jur împrejur era o curte, unde se plimbau deţinuţii. Din exterior, clădirea şi curtea erau aparate de un zid înalt cu sârmă ghimpată deasupra. Probabil că era încărcată cu electricitate.

Am fost conduşi în celulele rezervate nouă, care se găseau la capătul aripii drepte, privită clădirea din interiorul curţii. Singura concesie ce ni s-a făcut a fost că ni s-au pus la dispoziţie şase celule, între care se putea comunica. Două formau prânzitorul şi una lungă ca spălător. La mijloc era un coridor. De cealaltă parte, spre curte, erau alte trei celule, destinate să servească de dormitor.

„Titlul acestei părţi aparţine lui Niţă Ghimbăşanu, care a notat într-un jurnal din aceasta perioadă, toate întâmplările de la Rostock şi Buchenwald.

Prigoana existentă s-a înteţit după fuga mea în Italia. Cronologic, se poate spune că fapta ce-a provocat agravarea situaţiei legionarilor atât în ţară, cât şi peste hotare, se datorează evadării mele peste pasul Brennero. Acum, am explicat în partea precedentă, că internarea noastră în lagărul de la Buchenwald se întâmpla independent de actul săvârşit de mine. Am aflat chiar din gura poliţistului Wolf de la Frankfurt/Oder că strămutarea noastră de la Berkenbrück era iminentă, ceea ce m-a determinat să grăbesc pregătirile de plecare.

De alta parte, aflându-se în mijlocul camarazilor de la Rostock ca noi, cei de la Berkenbrück, am fi fost ridicaţi şi duşi undeva departe, fără a li se comunica noul nostru loc de confinare, s-ar fi putut dezlănţui o criză în relaţiile cu autorităţile germane. Pentru a stinge şi acest focar de nelinişte după toate probabilităţile, s-ar fi procedat la internarea elementelor mai recalcitrante. Progresiv, prin însăşi natura lucrurilor, Gestapo-ul ar fi fost silit să întreprindă alte arestări, pentru a-l potoli pe nebunul din ţară. Nu trebuie să uităm că guvernul român, prin agenţii lui din mijlocul nostru, era perfect informat despre starea de spirit a legionarilor din Germania.

În ţară, situaţia era alta. Incontestabil că fără fuga mea în Italia, nu s-ar fi ajuns la convoiul de legionari internaţi în lagărul de la Târgu-Jiu. Aici responsabilitatea între cele două acte este clară. Dar puteam eu să-mi închipui că bestialitatea regimului va merge atât de departe încât să-i culeagă din ţară pe ultimii legionari rămaşi liberi, pentru a-i azvârli între sârmele ghimpate? Eu nu-mi făcusem planul să fug din Germania, pentru a trece frontiera în România. Ţara era în război şi această realitate impunea respect tuturor, chiar celor, cum eram noi, care sufeream cele mai mari nedreptăţi şi cruzimi. Atunci, de ce aceasta reacţie furibundă? La scurt interval după fuga mea din Germania, se aflase cu precizie că mă aflam în Italia. Deci, era exclusă intervenţia mea în România, căci nu posedam darul ubicuităţii. Şi atunci de ce acest ordin dement, de pe urma căruia chiar a doua zi de Crăciun, erau ridicaţi de la casele lor sute de legionari pentru a-i interna în lagărul de la Târgu-Jiu? Pentru Antonescu şi anturajul lui această fugă era un prilej binevenit ca să dezlănţuie o prigoană în prigoană, a cărei recoltă trebuia să fie un nou val de morţi „pentru patrie”, în cunoscutele condiţii. Când a intrat convoiul de legionari pe poarta lagărului de la Târgu-Jiu, eu fusesem readus cu forţa, cu câteva zile înainte, în Germania. Deci Antonescu ştia că presupusul pericol revoluţionar nu mai exista din informaţiile guvernului german şi totuşi a persistat să azvârle în lagăr sute de oameni nevinovaţi. Nu pentru a se apăra de o răzvrătire internă, ci pentru a dispune de un nou pretext, pentru a trimite pe front, în prima linie a războiului, alte sute de tineri.

Problema trebuie examinată sub toate aspectele şi implicaţiile pentru a avea un răspuns plenar. Mai întâi, motivul principal al fugii mele la Roma a fost de natură eminamente politică, fiind vorba de destinul Legiunii, de lupta ei pentru a crea neamului românesc o soartă mai bună. După ce trecuse vara lui 1942 şi semnele de dezgheţ n-au dus la rezultatele aşteptate de noi, am fost năpădit de grija de a şti dacă mai putem continua să vegetam în situaţia de până acum: devenisem o simplă piesă de şantaj în angrenajul politico-militar al Marelui Reich German. De câte ori Hitler vroia să obţină o nouă concesie de la Antonescu, fie pentru front, fie de natură economică, agita spectrul Gărzii de Fier, a cărei ameninţare şi-o făurise Conducătorul însuşi, prin lovitura de Stat din 21 Ianuarie 1941. Ne găseam într-o stare insuportabilă pentru onoarea şi demnitatea Mişcării.

Între timp, până a găsi hârtiile necesare călătoriei mele în Italia, s-au ivit două complicaţii: mai întâi, debarcarea aliată în Africa şi apoi răspunsul ambiguu al lui Mussolini, când a aflat de intenţia mea de a-mi căuta refugiu în ţara lui. Aceste neprevăzute, evident că m-au pus pe gânduri, întrebându-mă dacă trecerea mea la celalalt partener al Axei nu va avea urmări negative pentru Mişcare. Dar în această fază de nedumerire din cursul lunii Noiembrie a explodat ca o bombă ştirea filtrată de la Gestapo, prin mijlocirea lui Wolf, că se pregăteşte strămutarea noastră în altă parte a Reichului. Undeva prin sud, unde nu putea fi decât mai rău decât aici. Câştigasem un termen de graţie până după Crăciun. În acest răstimp trebuia să iau o decizie. Deşi ultimul răspuns al lui Mussolini nu era prea încurajator, m-am decis să urmez calea revoluţionară indicata de el. Era ultima oportunitate de a ieşi din poziţia umilitoare în care ne aflam în Germania. După Crăciun eram ameninţaţi să ne pierdem şi minimul de libertate de care ne bucuram până atunci, devenind, cine ştie, nişte prizonieri anonimi, într-un lagăr de concentrare.

Ştirea ce-am primit-o prin Wolf a fost decisivă pentru plecarea mea în Italia. Peripeţiile acestei călătorii le-am povestit pe larg în partea precedentă încât nu mai revin asupra lor. Ajuns la Roma, a intervenit o altă „neprevăzută”: de abia acolo am aflat de situaţia critica a frontului din răsărit, de nimicirea armatei a VI-a germane la Stalingrad. Evident, criza de pe frontul rusesc va afecta relaţiile dintre cei doi conducători, Hitler şi Mussolini, determinându-l şi pe Antonescu să iasă din poziţia de vasal şi să irumpă cu pretenţii şi incriminări faţă de Hitler, la proximele lui întâlniri. Înfrângerea de la Stalingrad distrusese mitul invincibilităţii armatei germane şi bazat pe această schimbare de perspectivă. În soarta războiului, Conducătorul se va crede suficient de tare să-i ceară lui Hitler rezolvarea problemei refugiaţilor legionari din Germania, în sensul dorit de el, adică anihilarea duşmanilor lui care şi-au găsit ospitalitate pe teritoriul Reichului.

Mussolini, încolţit de realităţile războiului, cu aliaţii la porţile Italiei, a cedat presiunilor de la Berlin, consimţind să fiu arestat şi să iau cale întoarsă spre Germania. Din contactele ce le avusesem până atunci cu Ducele, pe linia Enescu-Mario Appelius, era greu de presupus că, ajuns în Italia, nu mă voi bucura de nici o protecţie, ci voi fi tratat ca o monedă de schimb în relaţiile dintre cei doi dictatori. Trebuie să recunosc că decizia lui Mussolini a fost puternic influenţată de Ciano, Ministrul de Externe al Italiei, care, deşi aparţinea regimului fascist, nu nutrea nici o simpatie pentru mişcările naţionaliste. Mussolini n-a opus nici o rezistenţă, când i s-a cerut de la Berlin să restituie prizonierul la locul de unde a venit. Cine putea să prevadă capitularea lui Mussolini într-o chestiune care nu mă privea numai pe mine ca persoană, ci viitorul întregii Europe naţionaliste?

Şi dacă nu aş fi plecat în Italia, ce s-ar fi întâmplat? Am fi poposit cu toţii, întreg grupul de la Berkenbrück, la Buchenwald, în modul cel mai discret posibil, fără să ştie nimeni; în afară de paznicii noştri. S-ar fi aflat mai târziu că am fost evacuaţi de la Berkenbrück. Prin fuga mea în Italia, tot acolo am ajuns, tot la Buchenwald, dar într-un mod spectacular. Vestea despre internarea mea a făcut circuitul continentului. Prieteni şi duşmani au aflat de escapada mea în Italia şi au comentat evenimentul, dându-i versiunile ce le conveneau. Conducătorii direct interesaţi, Hitler şi Mussolini, au trecut prin momente de mare încordare, până ce „cazul” a fost rezolvat în conformitate cu interesele lor. În România, furia lui Antonescu n-a mai cunoscut margini. Nu-l mai interesa soarta războiului şi nici situaţia precară a frontului, ci cum să mă răpună. Ţara întreagă s-a cutremurat din nou, în urma sutelor de arestări de legionari, care au pătimit apoi în lagăre. Aş putea zice dintr-un fapt anonim, realizat cu discreţia caracteristică poliţiştilor, s-a ajuns la o proiecţie europeană a internării noastre în lagăr. Reacţia guvernului german a luat dimensiuni neobişnuit de mari prin prigoana dezlănţuită contra legionarilor de la Rostock şi de pe întreg teritoriul Reichului. Şi aceştia au fost trataţi cu cruzime, trimişi să-şi petreacă restul exilului între sârmele ghimpate. Un fapt aparent secundar, fuga mea în Italia, a dezlănţuit o furtună care n-a afectat numai Mişcarea, ci întreg complexul european dominat atunci de Puterile Axei.

De plecarea mea au ştiut autorităţile germane în 16 Decembrie 1942. Cu o repeziciune fulminantă, aproape isterică, şi-au descărcat mânia nu numai asupra camarazilor din grupul Berkenbrück, ci şi împotriva legionarilor de la Rostock, care nu puteau fi învinuiţi de complicitate pentru fuga mea în Italia. De ce această furie oarbă contra unor oameni care s-au purtat loial şi corect până atunci, contribuind cu munca lor neprecupeţită la efortul de război al Germaniei? După toate probabilităţile, ca să-i demonstreze lui Antonescu că guvernul german nu are nimic comun cu evadarea mea – cum era şi real – şi este dispus, după această întâmplare, la cele mai aspre măsuri contra refugiaţilor legionari, pentru a-i ţine sub cel mai sever control, împiedicându-i să săvârşească alte acte dăunătoare înţelegerii de baza germano-române. Guvernul german se aştepta din partea guvernului român la o reacţie neobişnuit de dură şi pentru a-şi demonstra buna lui credinţă, potolindu-l pe nebun, i-a luat-o înainte, ordonând arestarea şi internarea legionarilor în lagăre. Nici nu se aflase în ţară ce era cu mine, unde am plecat şi dacă nu m-am îndreptat spre România, când la Rostock s-a dezlănţuit urgia autorităţilor germane.

În 19 Decembrie 1942, la orele 5 dimineaţa, în faţa barăcilor unde locuiau legionarii, în cartierul Marienehe, îşi face apariţia Gestapo-ul cu o companie de soldaţi. Pun pază la toate ieşirile la toate barăcile. La orele 5 jumătate, locatarii se scoală şi se pregătesc să plece la lucru, cum era obiceiul. Dar soldaţii de pază îi opresc să iasă, spunându-le pe un ton poruncitor să rămână în casă. Pe baza unei liste sunt declaraţi arestaţi 50 de legionari, în frunte cu Petraşcu. Restul camarazilor sunt lăsaţi liberi să plece la lucru. Cei arestaţi sunt concentraţi în sala de mese. De aici, fiecare legionar, încadrat de doi agenţi, e condus în dormitorul sau. După ce i se face percheziţie, i se îngăduie să-şi ia lucrurile personale şi să coboare din nou în sala de mese.

După masă, pe la orele 5, intra pe uşă, în sala cea mare a restaurantului, un alt grup de legionari, în frunte cu Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter. Bucurie, apărând feţe cunoscute de camarazi, dar şi consternare, căci nimeni nu ştie cărei cauze se datorează această bruscă schimbare în atitudinea autorităţilor germane. În total, numărul legionarilor arestaţi s-a mărit acum la 130, aproape jumătate din efectivul camarazilor internaţi la Rostock. Agenţii poliţiei locale trec apoi la operaţia de identificare a legionarilor arestaţi. Fiecare trebuie să-şi declare datele personale şi să predea legitimaţia ce-a primit-o de la fabrica Heinkel.

În 20 Decembrie 1942, după amiază, întreg grupul legionar arestat la Sportpalast iese în stradă, unde îi aşteaptă mai multe autobuze. De jur împrejur, soldaţi cu puşca în poziţie de tragere, supraveghează îmbarcarea. În fiecare autobuz iau loc şi câţiva soldaţi. Nu sunt conduşi la gara de calatori, ci la gara de mărfuri. Aici legionarii sunt îmbarcaţi în trei vagoane de clasa a III-a. Un compartiment din marginea vagoanelor este ocupat numai de soldaţi. Compartimentele rezervate legionarilor sunt ferecate. Ei bănuiesc că sunt ataşaţi unui tren de marfă. Conform celor anunţate, convoiul se pune în mişcare îndată după orele 6.

În dimineaţa de 21 Decembrie, trenul trece prin staţia Magdeburg. De aici începe Turingia, locul lor de destinaţie. Pe la amiază, trenul intră în staţia Weimar. Se anunţă coborârea în aceasta staţie. Se deschid uşile şi cei 130 de legionari, cu bagajele în spinare, se aliniază pe peron, încadraţi de soldaţi. Din nou autobuze, care, după ce ies din oraş, trec printr-o pădure interminabilă. Dar iată că autobuzele sunt interceptate de mai multe bariere păzite de soldaţi. În sfârşit, autobuzele se opresc în faţa unor barăci clădite în mijlocul acestei păduri. E Buchenwald.

„Dumneavoastră nu sunteţi arestaţi. Sunteţi aduşi aici pentru pază. Veţi locui aparte de ceilalţi deţinuţi. Unde veţi fi găzduiţi, vă veţi putea organiza D-voastră în deplină libertate. Mâine, vi se va comunica motivul principal pentru care aţi fost aduşi aici”.

Se întunecase bine afară, când legionarii sunt conduşi în baraca ce le-a fost destinată ca locuinţă, înconjurată de reţele de sarmă ghimpată. E prima noapte petrecută de ei în lagărul Buchenwald, 21/22 Decembrie 1942.

Grupul legionar de la Berkenbrück a suferit cel dintâi clocotul de mânie al Gestapo-ului pentru fuga mea în Italia. Îndată ce-a avut certitudinea că eu am dispărut de la căminul de pe marginea râului Spree, Generalul Müller şi-a trimis trupele la Berkenbrück ca să-i pună sub arest pe cei rămaşi. Bineînţeles că au fost anchetaţi unul câte unul ca să scoată de la ei cum am plecat şi unde mă aflu. Au fost mai sever trataţi, ameninţându-i chiar cu împuşcarea, Iasinschi şi Stoicănescu, bănuiţi a fi complici la organizarea complotului. Borobaru fusese arestat în tren, înainte de staţiunea de frontiera Villach. Adus la Berlin, a fost şi el supus unui interogatoriu strâns, considerându-l imediatul meu colaborator. El a spus tot ce ştia referitor la persoana lui şi misiunea ce-a primit-o de la mine, fără să cunoască prea multe amănunte despre expediţia propriu-zisă în Italia. Iasinschi şi Stoicănescu au fost duşi la Berlin, la Alexanderplatz, şi acolo, mai multe zile în şir au fost supuşi la fel de fel de cercetări şi confruntări. Iasinschi era şeful administrativ al grupului de la Berkenbrück, omul de legătură al nostru cu autorităţile germane şi ca atare considerat responsabil de ce se întâmplă în mijlocul nostru. Cum am scris în partea anterioară, Iasinschi l-a anunţat pe Wolf în 16 Decembrie că eu n-am apărut nici la dejun şi nici la prânz şi nu ştie ce s-a întâmplat cu mine. El a dat o primă alarmă, conform înţelegerii ce am stabilit-o cu el, în momentul în care ştia că eu trecusem frontiera. De Stoicănescu ştiau autorităţile că el era intimul meu, omul de legătură cu Berlinul, prin care primeam informaţiile şi răspundeam la diferitele chestiuni care priveau siguranţa şi lupta noastră. Ei au fost hărţuiţi mai mult şi siliţi să spună mai tot ce ştiau, sub ameninţarea de a fi împuşcaţi. Ca rezultat al acestei anchete, s-a organizat călătoria în doi, a lui Stoicănescu şi Wolf la Roma, pentru a mă întâlni pe mine şi a mă convinge să mă întorc de bunăvoie în Germania.

Grupul de la Berkenbrück, cu excepţia celor doi de mai sus, care au zăbovit în celulele de la Alexanderplatz, a fost transportat în grabă la Buchenwald. Au fost încartiruiţi într-o clădire în afara lagărului mare, în păduricea denumita Fichtenhain, şi unde mai târziu s-a construit un lagăr special, populat exclusiv de legionari, cunoscut sub numele de lagărul de la Fichtenhain. În 27 Decembrie, Mile Lefter anunţă grupul legionar recent internat la Buchenwald că toţi comandanţii legionari de la Berkenbrück sunt aici în lagăr. Locuiesc în altă parte şi n-au voie să ia contact cu noi. Mai târziu au fost evacuaţi de aici şi închişi la Dachau. În locul lor, a fost adusă mai târziu aici Principesa Mafalda, fiica Regelui Italiei, luată prizonieră şi adusă în Germania.

1) Când au intrat pe poarta noii lor reşedinţe, în mijlocul pădurii personalul de paza i-a întâmpinat pe legionari cu exclamaţia: „V-am aşteptat de trei săptămâni. Totul a fost pregătit pentru primirea D-voastră. Cum de veniţi aşa de târziu?”. Era o confirmare a confidenţei făcute de Wolf că se hotărâse cu mult înainte internarea noastră în lagărul de la Buchenwald şi că numai din consideraţii umanitare se întârziase, acordându-ni-se un fel de „Galgenfrist”. Corneliu Georgescu a auzit clar vorbele cu care au fost salutaţi legionarii la intrarea în clădirea rezervată lor la Fichtenhain şi mi-a comunicat întâmplarea când ne-am întâlnit la Viena.

2) Dacă nu aş fi plecat în Italia, probabil că întreg grupul, în frunte cu mine, ar fi rămas în clădirea ce ni s-a rezervat la Fichtenhain, până la sfârşitul captivităţii noastre. Dar, la 24 August 1944, lagărul Buchenwald a suferit un teribil bombardament al aviaţiei engleze. În cursul lui, a căzut o bombă chiar pe clădirea unde era ţinută ostatică Principesa Mafalda. Casa a fost pulverizată, iar Principesa şi-a găsit sfârşitul, lovită de o schijă. Dacă am fi rămas noi toţi acolo, am fi avut aceeaşi soartă, murind până la unul. Cine ştie dacă plecarea mea în Italia n-a determinat autorităţile germane să ne împrăştie în mai multe lagăre pentru a ne supraveghea mai bine?

Guvernul german, în speţă Gestapo, nu s-a mulţumit cu arestarea „manu militari” a legionarilor de la Rostock, ci a extins raza operaţiilor asupra întregului teritoriu german şi chiar asupra anumitor ţări ocupate în cursul războiului. Ordinul dat de Himmler era ca să fie descoperiţi şi ridicaţi toţi legionarii aflaţi în libertate, fie în Berlin fie în alte oraşe ale Reichului şi internaţi la Buchenwald. Aşa se face că, rând pe rând, populaţia legionară din acest lagăr şi-a mărit efectivele cu alte grupe de camarazi strânşi din diferite puncte ale teritoriului german.

Astfel, la 9 Ianuarie 1943, sosesc în lagăr 12 legionari care locuiau până atunci în libertate în capitala Reichului. Printre ei se aflau Petre Ponta, Arnăutu, Nae Smărăndescu, Sorin Pavel, Mircea Dimitriu, Adrian Brătianu. La 12 Ianuarie îşi fac intrarea pe poarta lagărului 6 legionari culeşi de la Viena, printre care era şi Dr. Iosif Dumitru. Ei se stabiliseră în acest oraş pentru motive de sănătate. Mai erau în Germania câţiva răzleţi pe la băi sau locuri de odihnă, trimişi cu certificat medical. Şi aceştia au fost umflaţi de Gestapo, fără a ţine seama de starea sănătăţii lor. Între alţii, Toader Ioraş, scriitorul Gheorghe Racoveanu. Pe măsură ce se făceau trierile poliţieneşti şi autorităţile locale descoperiseră alte elemente dure, de la Rostock au venit alte grupe. În 20 Ianuarie 1943, soseşte un grup de zece legionari în frunte cu Ilie Olteanu. La începutul lui Februarie, un alt transport de 9 tineri, între care Costache Oprişan, Emil Popa şi Romulus Opriş au fost reţinuţi de Gestapo, pentru a da lămuriri în legătură cu complotul. Au petrecut aproape trei luni în închisoarea din Rostock. În 25 Februarie 1943, îşi fac şi ei apariţia în fruntea unui grup de 14 camarazi. Grupul studenţilor legionari din Berlin, până atunci a fost cruţat de represalii, având toţi paşapoarte româneşti. Totuşi sunt dibuiţi doi dintre ei, înşfăcaţi de Gestapo şi aduşi la Buchenwald, în 22 Aprilie 1943. În 12 Iunie 1943, apare Ghiţă Stoia, adus cu duba de la Rostock, făcând zece zile pe drum, prin diverse închisori.

Poliţia germană primeşte ordine să răscolească şi mediul românesc de la Paris, unde se aflau câţiva legionari. Sunt arestaţi şi aduşi sub pază la Buchenwald legionarii Graur şi Zaharia, care şi-au găsit mai târziu o moarte tragică în bombardamentul din 24 August 1944. Deşi numărul legionarilor din Franţa era mult mai mare, aceştia n-au avut de suferit nimic fiind ocrotiţi chiar de poliţia franceză din timpul ocupaţiei.

Camarada Tiana Silion, tovarăşa mea de drum până la Roma, s-a întors într-o formă precipitată la Berlin. Nimeni nu putea bănui că a făcut aceasta călătorie fulger peste munţi. Noi am ajuns la Roma în noaptea de 16 Decembrie şi a doua zi, seara, 17 Decembrie, ea îşi luase zborul înapoi spre Germania. În 18 Decembrie era la Viena şi în 19 Decembrie s-a prezentat la lucru, la serviciul de presa al Dr. Dietrich. Tiana ieşise de la postul de Radio-Berlin, emisiunea română, lăsând locul de vorbitor lui Nicolae Smărăndescu, iar ea şi-a găsit un alt loc, la serviciul de presă pentru străinătate de la Ministerul Propagandei.

Temându-se totuşi că ar putea fi căutată, Tiana n-a călcat în casa ei, ci a dormit la nişte cunoştinţe ale sale. A trimis-o pe sora lui Giosan, acasă la ea, să facă o explorare. Aceasta s-a întors cu rezultatul că n-a venit nimeni să se intereseze de ea, cum spunea gazda ei. Încurajată de această informaţie, a revenit în locuinţa ei. Aici a fost arestată în ziua de 24 Decembrie 1942 şi condusă de agenţi la Centrala Gestapo-ului din Alexanderplatz. A fost supusa unui interogatoriu sever. Anchetatorii aflaseră din altă parte de rolul ce l-a jucat în fuga mea în Italia şi i-au cerut să spună tot. Ea n-a declarat nimic la început, susţinând că n-a lipsit de la locuinţa ei. În cele din urma Generalul Müller a confruntat-o cu Vasile Iasinschi, care era şi el arestat şi se afla într-o celula la subsol. Au fost puşi faţă în faţă într-un birou şi Vasile Iasinschi a rugat-o pe Tiana, cu lacrimi în ochi, să spună tot ce ştie, căci altfel va fi rău de toţi. În faţa acestei situaţii, n-a mai avut încotro şi a făcut declaraţii complete. Era un ordin de la un Comandant Legionar şi Şeful grupului de la Berkenbrück.

După ce a spus „tot ce ştia”, Tiana Silion a fost condusă la închisoarea Charlottenburg, unde a stat vreo două luni, izolată de ceilalţi camarazi, într-o celulă. A fost apoi readusă la Alexanderplatz pentru câteva zile, cu scopul de a i se face formalităţile de internare în lagăr. A fost trimisă în lagărul de femei Ravensbrück, unde a fost ţinută, sub pază severă, mai bine de patru luni. În sfârşit, în vara anului 1943 i s-a aprobat cererea să fie şi ea adusă la Buchenwald, alături de toţi legionarii internaţi în acest lagăr.

Furtuna politică provocată de fuga mea în Italia a mai făcut o victimă, în afara de mediul nostru. Raul Bossie, Ministrul României la Berlin, a părăsit postul lui. Se pare că au fost presiuni de la Bucureşti pentru a-şi da demisia, fiind socotit de guvernul antonescian un excelent diplomat de şcoală veche, dar puţin înclinat să-i urmărească pe legionarii refugiaţi în Germania cu energia necesară. Bossie nu era un diplomat-poliţist, nu era dispus să se transforme într-o unealtă a regimului. După toate probabilităţile, i-a convenit şi lui să plece de la Berlin după dezastrul de la Stalingrad. Văzând că partida este pierdută pentru Hitler, s-a gândit să se retragă din acest punct critic al diplomaţiei româneşti, pentru a nu fi surprins de evenimente.

În locul lui Bossie a fost numit, ca Ministru al României la Berlin, Generalul Ion Gheorghe, o figură necunoscută în politica românească şi complet ştearsă şi din punct de vedere militar. Alegerea Generalului Ion Gheorghe corespundea însă intenţiilor şi planurilor celor doi Antonescieni. Era un militar obtuz, dispus să execute toate dispoziţiile ce le primea de la Bucureşti în materie de... urmărire a legionarilor. Îi ura pe legionari şi străşnicia lui antilegionară a fost factorul determinant al numirii lui la Berlin. Mareşalul ştia că are acum un om de nădejde în Germania, care nu se lasă înduioşat sau acaparat de alte consideraţii decât de „datoria lui patriotică”, de a semnala guvernului german orice neregulă în tratamentul aplicat acestor „rebeli”.

Generalul Ion Gheorghe, în cursul celor doi ani de serviciu diplomatic la Berlin, 1943-1944, s-a remarcat printr-o intensă supraveghere a sectorului legionar. Nu scăpa nici un legionar din raza spionajului sau. Unde descoperea vreun legionar liber, îl semnala în Wilhelmsstrasse şi bietul om era îndată înşfăcat de agenţii Gestapo-ului şi se trezea în lagăr. În aceasta privinţă, Generalul Ion Gheorghe era neîntrecut. Ca un ofiţer de pe front urmarea mişcările „inamicului” şi unde observa o apariţie suspectă în cadrul comunităţii româneşti din Germania, nu se lasă până ce nu obţinea satisfacţiile de la autorităţile germane. Alţi generali au câştigat trofee pe front; el şi-a câştigat stima şi onoarea guvernului român prin numărul de legionari ce-i băgase în lagăr. Lupta contra Mişcării s-a desfăşurat cu atâta bravură, încât legionarii l-au poreclit „temnicerul din Germania”.

În afară de această notabilă activitate în urmărirea „duşmanilor” regimului antonescian, Generalul Ion Gheorghe n-avea alte preocupări diplomatice. În tot timpul cât a funcţionat ca Ministru al României la Berlin, s-a limitat la chestiuni de rutină. În problema principală, ce îl interesa în acea vreme pe Hitler, ce se întâmpla în România şi dacă se poate conta pe loialitatea lui Antonescu şi a oamenilor săi, gura lui a rămas mută. Deşi dispunea de multe informaţii şi îşi dădea seama că ceva se coace în România, niciodată n-a avertizat guvernul Reichului de primejdia unei răsturnări interne, cu consecinţe grave pentru întreg sud-estul european. El era un devotat al lui Antonescu şi n-avea altă grijă mai mare decât cum să rămână în graţiile acestuia. Generalul Gheorghe era considerat la Berlin filo-german, soţia lui fiind de origine germană, încât avea acoperire şi faţă de guvernul Reichului. Singurul lui câmp de activitate unde desfăşura un zel nemărginit era cum să combată mai eficace Mişcarea Legionară.

Generalul Gheorghe trebuie considerat responsabil de ruptura de la 23 August 1944, nu prin participare, ci prin omisiune, prin tăcerea lui vinovată, când putea să atragă atenţia forurilor competente germane asupra straniilor întâmplări din România.

Cutremurul provocat de fuga mea în Italia nu s-a limitat la suflarea românească fie din Germania, fie din ţară, ci a zguduit însăşi organizaţia lui Himmler. Şeful SS-ului, Reichsführer Himmler, a suferit o severă dojană din partea lui Hitler, considerându-l responsabil de actul săvârşit de mine. În acelaşi timp, Ribbentrop care întotdeauna ne-a acuzat în faţa lui Hitler, susţinându-l cu vigoare pe Antonescu, a ieşit triumfător din acest conflict. El avusese dreptate şi nu Himmler, care considera carnea legionară ca o rezervă în mâinile Germaniei.

La rândul lui, Himmler a cerut socoteala Generalului Müller, şeful Secţiei a IV-a, care comanda întreg aparatul poliţienesc, cunoscut sub numele de Gestapo. Generalul Müller a luat cu repeziciune fulminantă toate măsurile de internare ale legionarilor în lagăr. Dar atât pentru acoperirea proprie cât şi pentru a da un exemplu, Generalul Müller a făcut şi cercetările de rigoare pentru a stabili care din subalternii lui, însărcinaţi cu supravegherea noastră, s-au făcut vinovaţi de neglijenţă. Cel mai rău a căzut comisarul Geissler, care, din motive umanitare, a amânat internarea grupului de la Berkenbrück, până după Crăciun. Îndată după interogatoriu, a poposit într-un lagăr de concentrare. Hartig, ofiţer SS, gazda noastră de la căminul de pe malul Spreei, a făcut câteva săptămâni de închisoare în celulele de la Alexanderplatz. În ceea ce-l priveşte pe Wolf, comisarul de la Frankfurt/Oder, se pare că nu i s-a putut imputa nimic. El a venit, împreună cu Stoicănescu la Roma, ca să mă întâlnească şi să mă convingă să mă întorc de buna voie în Germania.

Concomitent cu furia ce s-a dezlănţuit în Germania contra refugiaţilor legionari, în România s-a abătut aceeaşi furtuna. Mareşalul Antonescu nu s-a lăsat mai prejos decât Hitler. Cu o energie spectaculară şi-a trimis hoardele de poliţişti şi jandarmi să-i culeagă de pe întreg cuprinsul României pe legionarii care, din diverse motive, se bucurau încă de libertate şi pe toţi aceia care scăpaseră până atunci cu viaţă. Şi erau încă mulţi, căci legionarii erau o generaţie, şi oricât i-ar fi măcinat pe front cu ordine speciale, mai scăpaseră dintre ei. Toţi aceştia, deşi individual nu li se putea imputa nici o vină, n-au scăpat de acest nou val de prigoană, dându-se ca justificare fuga mea din Germania. Unde a fugit Horia Sima? Dar dacă a intrat clandestin în România şi tulbură iar ordinea publică, tocmai acum când suntem într-o situaţie grea pe front? Trebuie luate masuri energice pentru a-l împiedica să-şi găsească complici în sânul legionarilor care mai trăiesc liberi în ţară. Antonescu şi anturajul lui tremurau la auzul acestei veşti, dar la data când au pus în aplicare ordinul de ridicare a legionarilor de la casele lor, această teamă se risipise. În zilele de Crăciun 1942, când s-au operat arestările de legionari, Antonescu primise asigurări de la Berlin că eu nu m-am îndreptat spre Româna, că fugisem în Italia şi aici fusesem capturat şi sunt pe punctul să fiu readus în Germania. Aşadar nu mai exista justificarea unei pretinse înapoieri a mea în România pentru „a face revoluţie”, încât în mod normal ordinul de detenţie masivă a legionarilor trebuia revocat. Dar Mareşalul gândea altfel. Sima nu mai reprezenta un pericol intern. Nemţii au avut grijă de el. Dar fuga lui ne oferă un prilej binevenit să lichidăm şi ce-a mai rămas din falnica Legiune de odinioară.

Aşa se explică de ce dispărând cauza, n-a dispărut efectul. Mii de legionari au avut din nou de pătimit, unii în închisori, alţii în lagăre, alţii trimişi în grabă pe front, în locurile cele mai expuse. O avalanşă de arestări s-a abătut asupra ţării, fără să existe nici cel mai uşor indiciu că legionarii ar conspira contra regimului. Cine se putea gândi, care era nebunul să creadă că, în plin război contra comunismului, eu sau Mişcarea din ţară n-am avea altceva mai bun de făcut decât să pregătim o lovitură pentru răsturnarea ordinii în Stat? Teama de la început, repede risipită, s-a transformat într-un pretext infam pentru a adăuga noi suferinţe la cele suportate până acum de legionari.

Nicu Iancu ne-a lăsat în amintirile lui o pagină memorabilă a acestui nou acces de prigoană în cadrul prigoanei existente din ţară. Nu mai am nimic de adăugat, căci viforniţa de la Crăciunul anului 1942, a fost magistral înregistrată şi expusă de acest neîntrecut mânuitor al condeiului şi observator perspicace. Din cartea lui, apărută în exil, Sub Steagul lui Codreanu, reproduc paginile în care îşi povesteşte propriile lui suferinţe, îndurate în lagărul de la Târgu-Jiu.

În 26 Decembrie 1942 (a doua zi de Crăciun), din ordinul Mareşalului Antonescu am fost ridicat (din pat) şi condus la poliţie... pentru a da o declaraţie. Declaraţie, care până în ziua de azi n-am mai dat-o, din simplul motiv că nimeni nu mi-a cerut-o, în schimb, fără să-mi dau bine seama cum, m-am trezit tocmai în lagărul de la Târgu Jiu, alături de alţi bătuţi de soartă ca şi mine, care, la timpul lor, în loc să se înscrie la liberali, la ţărănişti sau în orice alt partid „cumsecade”, avuseseră „nefericita inspiraţie” de a deveni... legionari.

De ce ne-au dus în lagărul din Târgu Jiu, n-au găsit necesar să ne spună. Nici chiar în ziua când, după câteva luni de mizerie şi teroare petrecute aici, ne-au dat în sfârşit drumul, sub condiţia de a ne prezenta la regiment, pentru a fi trimişi pe front. Scornise Antonescu aceasta nouă metoda de a scăpa, în masă, de legionari, metoda oarecum „elegantă”, în acelaşi timp însă foarte promiţătoare de rezultat: trimiterea noastră, a tuturora, cu sau fără cuvenita instrucţie prealabilă, în prima linie de foc a celor mai aspre sectoare ale frontului, cu nobilul scop de a ne... reabilita (pe lumea cealaltă)!

Exceptând zvonurile contradictorii, dinadins lansate de însăşi administraţia lagărului (din ordin, desigur), nu s-a putut afla nimic precis asupra motivelor care l-au determinat pe Antonescu la această măsură arbitrară. La drept vorbind, prea multă bătaie de cap nu ne-am făcut noi din cauza acestei neştiinţe; eram doar obişnuiţi, încă de pe timpul guvernărilor „democratice” şi a dictaturii regelui-călău Carol, cu astfel de procedee barbare.

Locuitorii orăşelului Târgu Jiu îşi vor aduce aminte încă multă vreme de acel tren lung, încărcat până la refuz cu legionari, care, într-o zi mohorâtă de iarnă, s-a oprit în mica gară pentru a-şi deşerta încărcătura adunata de pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti. Cu acel prilej, un bătrânel curios şi-a luat inima în dinţi şi 1-a întrebat pe unul dintre jandarmii ce ne escortau de unde au strâns atâţia comunişti? „Ce comunişti, moşule, i-a răspuns jandarmul, ăştia nu-s comunişti, ăştia-s legionari cu mult mai răi decât comuniştii!”

Frumoasa părere pe care o aveau jandarmii despre noi, legionarii, se datora acelui „brain washing” ce le-a fost administrat, în mod constant, atât lor, cât şi poliţiştilor, din ordinul guvernelor ce s-au perindat la cârma ţării noastre. Datorita acestui lavaj cerebral, ca să-i spunem astfel, majoritatea slujbaşilor siguranţei şi ordinii publice româneşti ne priveau, în mod fatal, ca pe nişte răufăcători de cea mai periculoasă speţă.

Repet: majoritatea, nu toţi, fiindcă şi în poliţie şi jandarmerie au existat oameni inteligenţi, capabili de a discerne negrul de alb; aceştia au refuzat a privi lucrurile prin ochelarii deformaţi prescrişi de oficialitate. De la un maior de jandarmi – despre care am amintit în altă parte a acestei lucrări – mi-a fost dat să aflu, cu lux de amănunte, despre modul în care erau îndoctrinaţi jandarmii în scopul de a se dezlănţui în sufletele lor o adevărată explozie de ura împotriva legionarismului. În acelaşi fel s-a încercat, de altminteri, influenţarea întregii opinii româneşti, cu ajutorul acelei „anumite” prese, lipsită de scrupule şi străină de durerile şi aspiraţiile neamului nostru. De-a lungul anilor, atât pe vremea guvernelor zise democratice, ca şi în timpul dictaturii regelui-calau Carol, am fost prezentaţi, potrivit cu necesitatea momentului, drept „neisprăviţi”, „huligani”, „falsificatori de bani”, „terorişti”, „trădători, vânduţi nemţilor”, „agenţi în slujba comuniştilor” etc. În sfârşit, după lovitura de Stat a lui Antonescu din 1941, am mai dobândit alte două mândre titulaturi, şi anume acelea de „rebeli” şi „borfaşi”, ce ne-au fost conferite de însuşi Conducătorul Statului, în semn de specială recunoştinţă pentru jertfele pe care – în incorigibila noastră buna credinţa şi elan idealist – le adusesem pentru a-l înscăuna la cârma ţării... Mai este de mirare dacă acel jandarm din escortă ne vedea, cu mintea lui obtuză, „cu mult mai răi decât comuniştii”?

Printre noi, cei care fuseserăm aduşi la Târgu Jiu, se găseau oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale. De la ţărani şi până la profesori universitari. Şi nu numai civili, ci şi militari: ostaşi şi ofiţeri, între care unii cu piepturile strălucind de înalte decoraţii câştigate pe câmpurile de luptă din Răsărit, în războiul împotriva bolşevismului. Şi, pentru ca acest tablou degradant, pe care Conducătorul găsise de bine să-l ofere ţării, să câştige în elocvenţă, iată şi un mare mutilat de război! După toate semnele, „recunoştinţa Patriei” nu întârzia să se manifeste nici faţă de bravii noştri ostaşi, care întru recucerirea gliei strămoşeşti răpită de inamic, îşi lăsaseră bucăţi din trupul lor pe câmpiile îngheţate de dincolo de Nistru, dacă nu într-un alt mod, cel puţin sub forma unui „concediu” de odihnă şi reculegere sufleteasca între sârmele ghimpate de la Târgu Jiu...

– Şi ce mai pădure de sârmă ghimpată...!, observa un altul.

– Iacă, mă, tăţi câţi ghin la cârma ţării ni urăsc di moarte...? Care cum ghini, tăt în noi dă, – liberalii, ţărăniştii, Carol, Antonescu – tăţi ni-o băgat în temniţi, ni-o bătut, ni-o calişit ni-a uşis. Prişep că ni urăsc di moarte comuniştii, prişep: că ni blastamă jidovii, că ni-a învăţat Căpitanul să faşem şi noi românii negoţ şi să nu ni mai lăsam jăcmăniţi şi batjocoriţi de dânşii, dar nu pot prişepe, bre, că în pieptul de ostaş român al lui Antonescu – care pi deasupra a mai îmbrăcat şi cămeşă verde – să bata aşa inima de hiară...

În timp ce, însă, închisorile şi lagărele prin care fusesem târâţi până aici le indurasem din cauza ideologiei şi a convingerilor noastre politice, în completa disonanţă cu acelea apărate de regimurile politice de care s-a bucurat ţara noastră până la alungarea lui Carol – cel corupt şi sângeros – de astă dată, era însuşi regimul naţionalist de dreapta al Mareşalului Antonescu care ne trimisese între sârmele ghimpate de la Târgu Jiu, alături şi în aceleaşi condiţii cu cei mai aprigi duşmani ai regimului: comuniştii.

În ce mă priveşte, nu-l cunoşteam pe nici unul dintre acei, de altminteri puţini corifei ai partidului comunist român în clandestinitate, internaţi aici, şi pe care aveam din când în când ocazia de a-i vedea în mod fugitiv, dincolo de sârmele despărţitoare. Un camarad mi l-a arătat într-o zi pe Bujor şi, dacă nu mă înşel, pe Gheorghiu-Dej,

Vrednic de menţionat şi nu mai puţin semnificativ îmi pare astăzi faptul că în timp ce legionarii internaţi la Târgu Jiu, cel puţin o treime au fost trimişi de Antonescu – ce e drept, într-o forma aparent ireproşabilă – în lumea celor drepţi, comuniştilor în schimb li s-a rezervat privilegiul de a ieşi nevătămaţi şi compleţi la număr din acest lagăr, pentru a putea sărbători mai târziu intrarea trupelor sovietice pe pământul României şi – ca ironie a sorţii – pentru a asista, în continuare, cu explicabilă satisfacţie, la executarea Mareşalului”.

Dar substanţa criminală regimului antonescian nu s-a mulţumit cu internarea a sute de legionari, în plina iarnă, în lagărul de la Târgu Jiu. Spiritele negre care îl povăţuiau au imaginat ceva şi mai monstruos: cum să scape dintr-o lovitură de toţi legionarii concentraţi aici, printr-un semn al destinului. Nicu Iancu povesteşte în cartea lui o mişelească uneltire a oamenilor regimului, un episod înspăimântător, ce trebuia să aibă loc în acest lagăr şi care ar fi convertit acest loc într-un fel de Katyn al României.

Personalul de bază al lagărului, spune Nicu Iancu, era format în mare parte din soldaţi şi ofiţeri de rezervă. Răspunzător de cabana unde erau concentraţi o parte din legionarii internaţi, unde se afla şi Nicu Iancu, era un ofiţer de rezervă, mai în vârstă, de profesie învăţător. Se purta rău cu internaţii, răstindu-se la ei şi făcându-le mereu observaţii.

„În cursul nopţii avioane britanice se vor rătăci pe aceste locuri, lăsând câteva bombe, din care unele vor lovi, din nefericire, tocmai careul de cabane în care sunt adăpostiţi legionarii”. La urma a adăugat: „Ca om, ca român, n-a putut să nu ne-o spună. Dumnezeu să ne aibă în paza...! Totuşi să nu ne pierdem capul, mai ales să nu fugim descoperiţi peste aria din faţa cabanelor, căci mitralierele instalate prin împrejurimi, îşi vor executa fără cruţare misiunea primită...'

Însăşi faptul că locotenentul şi soldaţii care îl însoţeau erau în stare de ebrietate, demonstra că se pregăteşte ceva. Neliniştea se observa şi printre soldaţi. Li se dăduse de băut ca, atunci când vor trage în legionari, care, sub teroarea bombelor, îşi vor căuta salvarea peste sârmele ghimpate, să execute ordinul fără ezitări şi mustrări de conştiinţă. Apoi, versiunea cu avioanele britanice, care vor zbura deasupra lagărului, rătăcindu-se, se potrivea cu realităţile războiului. Începând cu anul 1943, tot mai multe avioane britanice îşi făceau apariţia pe cerul României, bombardând diferite obiective. Conducătorii lagărului legionar au ajuns la convingerea că ştirea comunicată de locotenent, „Sub cel mai mare sigiliu”, trebuia luata în serios. S-au sfătuit şi au luat măsurile de apărare, ca eventualele victime să fie reduse la minimum.

Cum era de aşteptat, organele de securitate ale regimului şi-au pus ochii, în primul rând, asupra soţiei mele. Ea locuia în casa Doamnei Iasinschi, din strada Olari şi când au aflat de dispariţia mea din Germania, îndată s-au înfiinţat la locuinţa ei nişte agenţi ai Siguranţei, care i-au notificat că are domiciliu forţat şi că va sta permanent sub paza lor, până la noi ordine. Nu avea voie să iasă din casă şi toate treburile gospodăriei trebuia să le facă prin Doamna Iasinschi. Ce şi-or fi închipuit Antonescienii, e greu de priceput. Poate s-au gândit că eu având intenţia de a veni în România, pătrunzând în ţară şi ajungând la Bucureşti mă voi abate pe la casa ei şi atunci fiind acolo, vor pune mâna pe mine. O mai mare nerozie nici nu se putea imagina. În cazuri de acestea, când eşti urmărit şi oricine ştie că primul lucru ce trebuie evitat, e contactul cu familia. În sfârşit, când li s-a comunicat de la Berlin că am fost capturat şi readus în Germania, le trecuse şi lor teama şi dăduse ordin ca agenţii să plece de la locuinţa soţiei mele. Sechestrul fusese ridicat.

În ajunul Crăciunului din 1942, deodată au apărut la toate închisorile din ţară, unde erau deţinuţi legionari, întărituri speciale de jandarmi, înarmaţi cu mitraliere. Pe la Alba Iulia, Aiud, Suceava şi alte oraşe, mitraliere au fost puse în poziţie de bătaie, pe ziduri, cu direcţia spre curtea interioara a celulelor. S-a interzis ieşirea din celule, fără să li se dea vreo explicaţie. Unii gardieni simpatizanţi nu s-au putut abţine şi au spus în şoaptă unor legionari în care aveau încredere, că masurile luate se datorează faptului ca „Horia Sima a intrat în România şi probabil a ajuns la Bucureşti. Cine ştie dacă nu veţi fi liberi în curând”.

Aceasta stare de tensiune în închisori a durat vreo două săptămâni şi apoi s-a revenit la regimul normal. Fără îndoială că Antonescu, speriat de perspectiva întoarcerii mele în România, cum îşi imaginase în primul moment, s-a gândit şi la masa de legionari închişi, care puteau constitui o rezervă de acţiune a Mişcării, în cazul unei lovituri interne. Aceştia trebuiau să fie în mod special păziţi, pentru a nu încerca să evadeze şi să se asocieze „rebelilor” din afară. Evident ca Mareşalul, obsedat de problema legionară, îşi pierduse controlul realităţilor şi sub orice frunză ce se mişca în ţară, vedea ascuns un inamic.

Când Hitler l-a asigurat că Horia Sima a fost readus în Germania şi se găseşte sub cheie, s-a potolit şi Mareşalul, revocând măsurile luate în închisori. Nu tot aşa a procedat cu lagărul de la Târgu Jiu. Legionarii internaţi aici au fost ţinuţi prizonieri iarna şi primăvara, iar când au fost finalmente eliberaţi, majoritatea dintre ei au fost expediaţi pe front cu ordine speciale „să nu se mai întoarcă”.

„Robia babilonică” a legionarilor în Germania a durat de la 21 Decembrie 1942 până la eliberarea lor în August 1944, după capitularea României. În total aşadar aproape doi ani petrecuţi între sârme ghimpate. Doi ani pierduţi pentru tinereţea lor, pentru studiile lor, pentru lupta lor politică. Pentru iluzia că prizonieratul lor serveşte intereselor Reichului! Când, în realitate, aliniindu-se cu Antonescu în prigonirea legionarilor, Hitler pregătea triumful inamicilor lui în România şi în întreg sud-estul european.”

Autorităţile germane responsabile de internarea legionarilor în lagărele de concentrare au pus în circulaţie, când erau întrebate de aceştia de ce se găsesc între sârmele ghimpate, versiunea care le convenea mai bine şi era la îndemâna oricui să o verifice: „Horia Sima e de vină. Staţi din cauza lui aici”. Cu acest răspuns închidea gura tuturor, căci până la urmă legionarii aflaseră de fuga mea în Italia. De la mic la mare toţi slujbaşii Gestapo-ului mă acuzau pe mine de soarta nefericită a camarazilor mei. Analizând acest răspuns stereotip, trebuie să adăugăm următoarele observaţii:

– Internarea grupului de la Berkenbrück n-avea nimic comun cu fuga mea în Italia. Hotărârea fusese luată dinainte, independent de ce s-a întâmplat ulterior.

– După toate probabilităţile, odată primul pas făcut, adică noi cei de la Berkenbrück intraţi pe poarta lagărului, ar fi urmat şi alte internări, fie pentru a-i izola pe cei mai turbulenţi şi agitaţi, fie pentru a-i oferi lui Antonescu o garanţie suplimentară a prieteniei ce i-o poarta Führerul. Este cert că aflându-se de internarea căpeteniilor de la Berkenbrück, frământările n-ar fi încetat, ci, dimpotrivă s-ar fi creat alte şi alte probleme în grupul de la Rostock. Până acum erau numai confinaţi într-un anumit oraş, dar după internarea în lagăr a grupului de la Berkenbrück, li se schimbase tuturor statutul politic. Toţi erau ameninţaţi să împărtăşească aceeaşi soartă. Avem exemplul celor rămaşi în Rostock, după internarea primului lot în lagăr. Rând pe rând alte serii de legionari au luat drumul Buchenwald-ului, până ce în primăvara lui 1944, a dispărut şi ultimul grup la Fichtenhain. Se iniţiase un proces care niciodată nu se poate şti unde se opreşte.

– Trebuie precizat că internările care au urmat după fuga mea în Italia, aparent au fost provocate de mine, dar în realitate aveau un substrat mai adânc: se schimbaseră radical relaţiile dintre Reichul german şi România. După Stalingrad, Mareşalul îl şantaja pe Hitler, descoperind că nu este invincibil. Nu-şi mai putea permite orice Führerul în România. Era avizat la bunăvoinţa lui Antonescu, care începea să privească spre alte orizonturi. Fireşte că nu se putea expune la o acţiune imediată, dar în chestiunea legionară putea să bată cu pumnul în masă, imputând guvernului german că îi ocroteşte pe teritoriul lui pe inamicii lui de moarte. În acest punct, guvernul german n-avea încotro. Trebuia să cedeze. I-a sacrificat pe legionari, pentru a-i capta bunăvoinţa Mareşalului într-o perioada critică a războiului. Aşadar, cu sau fără fuga mea în Italia, s-ar fi ajuns la acelaşi deznodământ al situaţiei legionare din Germania, ţinând seama de obsesia politica a lui Antonescu, care îşi pusese în gând să distrugă Mişcarea Legionară.

În ziua de 7 Februarie 1943, apare Generalul Müller la Buchenwald şi le vorbeşte legionarilor. Le spune că a fost şi la Rostock şi ceea ce le-a spus lor, le repetă şi acestora. Problema fundamentală acum este lupta contra bolşevismului. Cei de la Rostock au cerut să fie trimişi pe front. Le-a răspuns că sunt zeci de mii de germani care ar dori acelaşi lucru, dar procesul de muncă din patrie reclamă prezenţa lor:

Mai explicit a fost Colonelul SS Pister, şeful lagărului, la 1 Iulie 1943. Fiind informat de unii legionari că o parte din grup ar vrea să sărbătoreasca ziua de naştere a Comandantului, 3 Iulie, cu discursuri şi cântece, s-a repezit la Fichtenhain, pentru a interzice serbarea.

„Trebuie să ştiţi D-voastră că sunteţi aici exclusiv din cauza fugii fostului D-voastră Comandant Horia Sima. Cine-l poartă în suflet, îmi este indiferent, dar nu are voie să se manifeste pentru el. Se interzice de azi înainte să se mai cânte în acest lagăr cântece legionare, deoarece în tabăra mea se găsesc soldaţi nemţi din România, care n-au putut pleca în concediu până acum tocmai din această cauză. De abia acum, când i s-a comunicat guvernului român că nu mai exista Legiune în Germania, aceşti soldaţi au obţinut concediu”.

Cuvântarea Colonelului, extrem de clară. Guvernul german a informat guvernul român că Legiunea a fost redusă la tăcere în Germania. Nu mai exista politic, luându-i-se orice mijloc de manifestare.

„Nu mai exista Legiune”. Dar tocmai în acest moment, află Comandantul lagărului de intenţia legionarilor de a-l sărbători pe Horia Sima. Dar soldaţii germani din România plecând în concediu, vor duce vestea în ţară că legionarii din lagărul Buchenwald se bucură de toată libertatea pentru a-şi manifesta ataşamentul pentru şeful lor. Se vor ivi complicaţii politice şi de aceea Colonelul Pister a pus în vedere legionarilor din lagărul Fichtenhain să se abţină de la aceasta sărbătorire.

Dar n-au sta mult timp aici. A doua zi, 23 Decembrie, au fost mutaţi într-o baracă asemănătoare, dar de cărămidă, aşezată tot în lagărul principal. Interiorul casei era exact ca al barăcii în care au locuit până atunci, cu deosebirea că era mult mai spaţioasă, având şi etaj. Acum aveau la dispoziţie trei dormitoare şi mai multe dependinţe. Aveau şi o curte lungă, unde se puteau plimba.

Într-adevăr în 24 Aprilie 1943, Sâmbăta Patimilor, a avut loc mutarea legionarilor în noul lagăr. Un autobuz de persoane i-a transportat în mai multe serii, fiind o bună distanţă până la noul lagăr. Maşina iese de pe poarta principală a lagărului prizonierilor şi, după un kilometru şi jumătate de drum, se opreşte în faţa unei porţi. Deasupra este scris pe o scândură cu litere mari negre: Fichtenhain. Aşa se cheamă lagărul special, clădit pentru uzul exclusiv al legionarilor.

E un teren de aproximativ de 1000 de metri pătraţi, pe care sunt clădite cinci barăci, între molizi şi cărări. De jur împrejur, sârmă ghimpată încărcată cu electricitate. Spre deosebire de locuinţa lor anterioară, aici se găsesc şi două barăci rezervate atelierelor de lucru. Legionarii vor reîncepe munca, lucrând în aceste ateliere la repararea de binocluri pentru front. Dacă priveşti dincolo de şoseaua care trece pe lângă poartă, se vede un mănunchi de case de cărămidă, aruncate printre fagi. Aici au fost aduşi legionarii de la Berkenbrück, în frunte cu Vasile Iasinschi.

La sfârşitul lui Mai 1943, s-a construit o nouă baracă, mai frumoasă decât celelalte, împărţită în camere mici. Li s-a comunicat că în aceste barăci vor locui legionarii căsătoriţi, cu nevestele lor, care vor fi aduse şi ele în lagăr. În 18 Iunie, vine cea dintâi femeie. Este Doamna Clain, soţia arheologului Clain, cu un copil de patru luni. În 23 Iunie au sosit trei doamne, soţii de legionari, împreuna cu Tiana. Ele trebuiai să vină mai înainte, dar au refuzat să se despartă de Tiana, fiind împreună cu ea în lagărul de la Ravensbrück. Autorităţile au cedat în cele din urmă şi aşa se face că au intrat toate patru pe poarta lagărului Fichtenhain.

Un număr însemnat de legionari au rămas să lucreze mai departe la Rostock, în timp ce alţii au fost internaţi la Buchenwald. Fruntaşii legionari de la Berkenbrück au poposit la Buchenwald, dar n-au fost amestecaţi cu cei aduşi de la Rostock. Contactul între ei era interzis. S-a aflat totuşi de către conducerea grupului mare că sunt şi ei undeva pe aproape. Mile Lefter a comunicat această veste în faţa frontului, în 27 Decembrie 1942.

Cum am spus mai înainte, grupul de la Berkenbrück a fost repartizat într-o casă de cărămidă, tot în locul denumit Fichtenhain. Casa se vedea din lagărul construit mai târziu pentru legionari, fiind peste drumul care trecea pe lângă poartă. Dar n-au stat prea mult aici. După câteva luni au fost duşi la Dachau. Motivul principal părea a fi fost că locuinţa lor era prea aproape de Sonderlager Fichtenhain şi se puteau înnoda contacte şi legături cu legionarii aduşi aici.

La Dachau legionarii de la Berkenbrück au fost găzduiţi într-o închisoare, cu curte interioară, unde erau liberi să se plimbe toata ziua. N-aveau comodităţile de la Buchenwald, ca să nu mai vorbim de Berkenbrück. Îmi spunea Corneliu Georgescu că alături de ei, separat de un zid înalt, era un loc de execuţii. Unul dintre soldaţi i-a spus odată: „În noaptea aceasta am avut mult de lucru. 60 de capete tăiate”. Ne imaginam în ce atmosfera au trăit cei internaţi aici.

Exista o deosebire între internaţii legionari şi cei ce aparţineau altor grupe. Mai întâi nu locuiau împreună, ci, de la început, au fost repartizaţi în barăci izolate. Apoi, nu erau obligaţi să poarte hainele vărgate ale celorlalţi. Legionarii aveau voie să-şi îmbrace hainele lor proprii. Când împrejurările permiteau, aveau libertatea să se plimbe toată ziua în curtea împrejmuită de sârmă ghimpată, cum era la Fichtenhain. Chiar la Dachau, în curtea interioară, legionarii se puteau plimba toată ziua. În ce priveşte masa, li se servea tuturor legionarilor, inclusiv mie şi celor veniţi de la Berkenbrück, mâncarea ce se dădea soldaţilor din trupa de pază SS. Era o mâncare substanţială şi bine pregătită. Mai buna chiar decât a populaţiei libere. Acest tratament deosebit a determinat autorităţile germane ale Republicii Federale să nu recunoască şederea în lagăr a legionarilor, ca fiind echivalentul celorlalte detenţii. Ele nu se gândeau că nu mâncarea e totul în viaţa unui internat, ci „angoisse-ul” că nu ştii ce se poate întâmpla mâine cu tine.

Pentru guvernul german, complotul de la Rostock, oricât de real ar fi fost şi oricâte probe s-ar fi putut procura pentru existenţa lui, constituia o complicaţie ce dăuna relaţiilor lui cu România, mai ales în acea fază a războiului, când ruşii trecuseră la ofensivă. Şi atunci ordinul Berlinului a fost că complotul trebuie muşamalizat. Autorităţile locale, şeful Gestapo-ului de la Rostock, Gaspar şi ajutorul lui, Willms, însărcinat cu paza legionarilor, s-au conformat acestui ordin. Anchetele ce le-au întreprins au fost lungi şi laborioase. În 26 Mai 1943, deci la o distanţă de 5 luni, Colonelul Comandant al lagărului comunică grupului că Gestapo-ul de la Rostock a terminat ancheta, constatându-se că nu e nimeni vinovat. Au fost absolviţi legionarii care au anchetat cazul, dar odată cu ei şi complotiştii. Din cercetările Gestapo-ului nu se putea deduce decât o singură concluzie: că n-a existat nici un complot, că totul a fost o înscenare şi că grupul trebuie să-şi reia viaţa normală. Nimeni nu trebuie bănuit. Era evident că aceasta sentinţă nu-i viza numai pe împricinaţi, ci tindea mai sus, ca să dea satisfacţie organelor competente ale guvernului român, care au organizat proiectul criminal. Eşuând operaţia, trebuiau şterse urmele ei.

Nicolae Petraşcu a fost arestat odată cu toţi legionarii de la Rostock şi dus la Buchenwald cu primul transport, în 21 Decembrie 1942. Dar abia sosit aici, la 30 Decembrie 1942, a fost ridicat şi dus nu se ştie unde. De fapt a fost transportat la Berlin şi supus aici unei noi anchete; atât cu obiectivul de a descoperi cine e autorul complotului cât şi dacă n-a fost pus la curent eu proiectul fugii mele în Italia. În 19 Ianuarie 1943, Petraşcu e readus în lagăr şi primit cu bucurie de marea majoritate a legionarilor.

A sosit momentul să mai vorbesc ceva despre mine. Am scris în partea referitoare, la fuga mea în Italia că după o şedere de câteva luni la Buchenwald, într-o vilă confortabilă, am fost ridicat într-o zi şi m-am trezit într-un loc mai puţin plăcut, în închisoarea lagărului de concentrare Sachsenhausen-Oranienburg, aşezat lângă orăşelul cu acelaşi nume, la vreo 60 kilometri la răsărit de Berlin. Asta s-a întâmplat prin primăvara lui 1943, sfârşitul lui Martie sau începutul lui Aprilie. Mi-aduc aminte că începuse să înverzească natura. Am făcut călătoria de la Buchenwald într-o maşină, însoţiţi de nelipsitul Ahrens şi alţi agenţi. Odată cu mine a împărtăşit aceeaşi soartă şi Traian Borobaru.

S-ar putea ca raţiunea schimbării să fie şi alta. Nu vroiau ca prezenţa mea la Buchenwald să fie semnalată, prin anumite indiscreţii, camarazilor din lagărul Buchenwald şi de aici să ia drumul ţării. Autorităţile germane urmăreau să şteargă orice urmă de legionarism în Germania, pentru a-i da satisfacţie lui Antonescu, după întrevederea cu Führerul din 12 Ianuarie 1943. Aşa cum au procedat şi cu grupul de la Berkenbrück. După o scurtă şedere la Buchenwald, au fost strămutaţi şi ei la Dachau.

Ceea ce scriu în continuare, n-am aflat în lagăr, ci după ce am fost pus în liberate şi mă aflam la Viena. Am aflat de la soţia mea şi de la alţi camarazi veniţi din ţară. E o versiune care ar explica izolarea mea totală de ceilalţi camarazi. Pentru a-l linişti pe Mareşal, care şi atunci când frontul se prăbuşea n-avea alta obsesie – decât tot Horia Sima, i-au strecurat informaţia, pe căi confidenţiale, că aş fi fost executat. Ştirea n-a fost ţinută multă vreme în cercul intim al Preşedinţiei, ci a ieşit în afară. A ajuns oarecum publică, dând naştere la nedumeriri şi îndoieli. Într-o zi, prin vara lui 1943, legionarul Ţuţea, economist de vază, este acostat de un prieten al lui, cunoscut pentru legăturile ce le avea cu cabinetul Mareşalului şi acesta îi spune cu un glas plângăreţ:

O gazetă locală din Germania, de undeva din nordul ţării, scrisese că am fost împuşcat pe când vroiam să trec frontiera în Danemarca. Gazeta a circulat şi pe la Bucureşti – auzise şi soţia mea de cele scrise – producând satisfacţie în cercurile Preşedinţiei.

Târziu de tot, Generalul Chirnoagă aflase ceva care confirma convingerea ce şi-o făurise Mareşalul că eu nu mai trăiesc. După război, fusese internat în lagărul Glasenbach, din apropiere de Salzburg şi aici, în cursul captivităţii lui, 1946-1947, avusese prilejul să stea de vorbă cu o doamnă, internată ca şi el pentru motive politice, care fusese trimisă de guvernul german ca infirmieră pe lângă mareşalul Antonescu. Cum am scris, în vara lui 1942, Mareşalul se îmbolnăvise grav şi existau temeri că ar putea să se prăpădească. Atunci, din ordinul lui Hitler, i s-au trimis lui Antonescu fel de fel de reţete şi medicamente şi, între altele, şi o infirmiera cu şcoală, care să stea permanent cu el şi să-l îngrijească. Aceasta infirmieră, având în vedere funcţiei ei, fusese acceptată în cercul familial al lui Antonescu. Lua masa cu el şi i se rezervase o cameră la Preşedinţie. Devenise un fel de înger gardian al Mareşalului, îngrijindu-se de sănătatea lui.

Odată, fiind la masă cu Mareşalul, a povestit că Generalului Platon Chirnoagă este în lagăr, deodată trosneşte un dulap în sufrageria în care se aflau. Atunci Antonescu le spune:

– Acesta-i spiritul lui Horia Sima. Nu ne dă pace nici aici. Închisoarea din lagărul Oranienburg-Sachsenhausen era formată din două aripi, clădite pe pământ. În mijloc, unde cele două aripi se împreunau, se afla administraţia închisorii, care cuprindea biroul personalului, bucătăria şi baia. Din centrul acesta, o uşa se deschidea spre curtea interioara şi o alta uşa dădea în afara, în lagărul propriu-zis. Curtea interioară era împrejmuită cu un zid înalt de piatră, având deasupra cunoscuta garnitură de sârmă ghimpată, încărcată cu electricitate. Din închisoare nu se putea evada decât în lagăr, de unde era peste putinţă să ajungi în libertate. Eram păzit aşadar, de două centuri de siguranţă: închisoarea propriu-zisă şi lagărul exterior.

În curtea interioară, între celular şi zid, ne făceam plimbarea zilnică. Nu puteam sta în aer liber mai mult de trei ore, căci mai erau şi alţi deţinuţi care trebuiau să facă mişcare. Exista un program al plimbărilor şi când intram noi în celulă, ieşeau alţii. Nu ne-am întâlnit niciodată. Consemnul se păstra cu severitate. Cât am putut să ne dăm seama, închisoarea de la Oranienburg era rezervata unor arestaţi de categorie, „Ehrenhaftlinge”, cum erau numiţi. Am aflat că exact la extrema celeilalte aripi se aflau conducătorii mişcării ucrainene, Bandera şi Stetzko. Am mai descoperit un alt coleg al nostru de închisoare, fără a-l fi văzut vreodată, pe fostul Subsecretar de Stat de la Externe, Luther. Toţi cei închişi aici nu erau duşmani propriu-zişi ai Reichului, ci făcuseră oarecare greşeli politice, care i-au descalificat în ochii lui Hitler şi trebuiau să fie izolaţi pentru a nu mai produce neplăceri conducerii.

Când au început bombardamentele asupra Berlinului, care atingeau uneori şi oraşul Oranienburg, conducerea lagărului, a dat dispoziţii să ni se construiască un bunker în curte, ca să nu cădem victime proiectilelor. Din acest moment, ori de câte ori se dădea semnalul unei „Grossalarm” la Berlin, ni se deschideau şi nouă uşile să intram în bunker.

Unica bucurie ce-am avut-o în perioada captivităţii mele la Oranienburg-Sachsenburg a fost strămutarea lui Randa în închisoarea noastră, în 20 Iulie 1943. Eu cerusem Generalului Müller să aprobe venirea lui aici, pentru motive strict ştiinţifice. Randa era cel mai mare specialist al nostru în problema tracă. Am avut prilejul să discut cu el atât în afară cât şi în timpul şederii la Berkenbrück, chestiuni din trecutul îndepărtat al neamului nostru. Am rămas impresionat de profunzimea şi vastitatea cunoştinţelor lui în domeniul istoriei şi culturii popoarelor din răsăritul Europei. Având la dispoziţie atâta timp liber, mi-am făcut planul să-mi însuşesc şi eu ceva din trecutul poporului geto-trac, din care ne tragem şi noi. Randa îmi putea călăuzi paşii în imensitatea culturii trace, care a dat naştere atât culturii greceşti cât şi celei române.

Nu m-am înşelat asupra camaradului Randa. Mi-a recomandat o serie de cărţi, scrise de istorici germani şi francezi, care mi-au deschis ochii asupra acestei fabuloase moşteniri trace. Apoi pe baza acestor lecturi, aveam cu el lungi discuţii, completându-mi cunoştinţele mele cu noi sondaje şi idei necunoscute până atunci.

Aceste incursiuni în lumea tracă mi-au fost de real folos şi sufleteşte, deoarece m-au ajutat să suport mai uşor captivitatea. Mă înstrăinasem de realitate, de gratiile închisorilor, de nedreptatea ce-o sufeream, plutind într-o altă lume, îndepărtata cu mii de ani în urma. Nu mă mai gândeam la viitor, la ceea ce se poate întâmpla mâine, căci trecutul ce-l descopeream în cărţi mă fascina cu creaţiile lui monumentale. Am ajuns la concluzia că aparţineam unui neam mare, atât pe linia traca cât şi prin români. Tracii au creat cultura europeană, iar românii, cel mai mare imperiu al lumii. Să fim vrednici să descifrăm misterul istoriei noastre.

Am primit şi eu mai multe vizite de la Berlin. În vara anului 1943 m-a vizitat Generalul Müller, repetând declaraţia ce-o făcuse la Rostock şi la Buchenwald: stau aici pentru că mi-am călcat angajamentul luat faţă de guvernul german de a respecta ospitalitatea ce mi s-a acordat. Nu i-am răspuns, deşi aveam argumente ca să răstorn acuzaţia lui. L-am întrebat apoi de situaţia din ţară şi dacă nu crede că apropierea ruşilor de frontieră României ar impune o revizuire a politicii germane faţă de Mişcarea Legionara. Noi am fi dispuşi să venim într-ajutor pentru a întări frontul intern din România. Mi-a răspuns ca aceasta chestiune „kommt nicht în Frage”. Având ziarul Völkischer Beobachter pe masă, mi-a indicat un articol în care se analizau manevrele lui Mihai Antonescu în Italia şi în alte capitale europene, cu scopul de a scoate România din Axă. Citisem şi eu acest articol. Era un avertisment al guvernului german adresat Mareşalului Antonescu pentru a-l determina pe acesta să se separe de colaboratorul sau cel mai apropiat. Generalul Müller mi-a spus doar atât: „Vezi ce se întâmplă în România”. Convorbirea aceasta am avut-o cu el înainte de căderea lui Mussolini, la 25 Iulie 1943. Din documentele publicate ulterior, rezulta că Mihai Antonescu ceruse audienţă lui Mussolini, în primăvara lui 1943, căutând să-l convingă ca Italia şi România să facă împreună o deschidere spre Anglo-Americani. Mussolini i-a comunicat convorbirea Führerului şi acesta l-a pus în gardă pe Mareşal de duplicitatea colaboratorului său principal.

În sala de mese aveam o hartă mare pe perete a frontului din răsărit, pe care Randa în fiecare zi nota schimbările intervenite după comunicatele oficiale. Vedeam cu îngrijorare cum nemţii cedează din terenul ocupat şi puhoiul bolşevic înaintează. Dar cum nimeni nu ne întreba ce păreri aveam de aceste întâmplări îngrijorătoare, ne-am închis în mutismul nostru. Mai târziu, când frontul ajunsese la Uman, am încercat să iau contact cu Berlinul, dar n-am găsit pe nimeni să ne asculte.

Voi înşira aici câteva din agresiunile ce le-au suferit legionarii în perioada Buchenwald, fără să fi provocat ei cu nimic irascibilitatea Gestapo-ului.

Mai întâi culegerea din toata Germania a tuturor legionarilor, fără a ţine seama de situaţia specială a fiecăruia: unii căsătoriţi, alţii bolnavi, alţii aflaţi la locuri de odihnă sau alţii fiind chiar de multă vreme în Germania, bucurându-se de ocrotirea legilor. Toţi, fără excepţie, au fost arestaţi şi internaţi. Consemnul guvernului german era ca să dispară orice urmă de legionar din Reich, pentru a-i da satisfacţie deplină lui Antonescu. Mişcarea Legionara trebuia stinsă ca entitate politică.

Tiana, însoţitoarea mea la Roma, a fost internată în lagărul de femei Ravensbrück. Mai târziu au fost aduse acolo soţii de legionari, fie arestate odată cu soţii lor în Germania, fie fugite ulterior din ţară. Ce pericol reprezentau aceste femei, aceste soţii de legionar, pentru interesele Reichului, pentru ca să fie şi ele aduse în acelaşi loc de osândă cu soţii lor? Când s-a construit la Fichtenhain baraca pentru familii, s-a dispus ca femeile măritate să fie aduse lângă soţii lor, în afară de Tiana, care nu era căsătorită şi deci nu cădea în aceeaşi categorie. Dar aceste brave soţii au refuzat să plece singure, lăsând-o la Ravensbrück pe Tiana, dând o lecţie de cavalerism şi nobleţe sufletească acestor brute de poliţişti. În cele din urma au obţinut ca să vina şi Tiana cu ele.

În transportul, legionarilor de la Rostock la Buchenwald se folosea de obicei trenul. Dar au fost cazuri când legionarii destinaţi să fie internaţi erau aduşi cu duba. În loc să facă o zi cu trenul, cu duba călătoria dura de la 10 la 15 zile. Duba era aceeaşi ca şi în România. Trecea în drumul ei pe la mai multe închisori, descărca deţinuţii şi lua alţii. Legionarii intrau la grămadă cu toţi condamnaţii de drept comun. Sufereau de foame, se umpleau de păduchi şi mai primeau şi câte o bătaie. În dubă nu se făcea nici o distincţie că eşti prieten al Germaniei sau „Volksschädling”. Aşa li s-au întâmplat legionarilor Rahmistriuc Alexandru, Ghiţă Stroia, Ionescu Mihai, Anton Gorănescu şi alţii.

Un caz detestabil s-a petrecut cu un legionar bolnav, Anton Roşu. Acesta a fost bătut groaznic la Prefectura de Politie din Bucureşti pe timpul lui Călinescu şi, din cauza chinurilor, avea absenţe mintale. Refugiindu-se în Germania, a fost internat la Rostock în spital, unde a stat mai bine de un an de zile. Ei bine, şi pe acest nefericit, care abia îşi mai recunoştea camarazii, l-a îndreptat Gestapo-ul la Buchenwald. Omul suferea destul în sinea lui. Ce nevoie mai era să i se adauge în existenţa lui zbuciumată sârmele ghimpate?

Doamna Alice Ponta, soţia lui Petre Ponta, cetăţeană germană, obţinuse permisiunea ca, din când în când, să-şi vadă soţul. Venind în ajunul Crăciunului din 1943, anumiţi camarazi i-au strecurat pe furiş nişte scrisori ca să le trimită familiilor din ţară. La întoarcere a fost arestată şi percheziţionată. I s-au găsit scrisorile. Nu conţineau nimic altceva decât nişte ştiri pentru cei din ţară. Dar cum legăturile cu ţara erau interzise, s-a considerat fapta ei de o excepţională gravitate. A fost arestată şi ţinută 6 săptămâni în închisoarea centrală a Gestapo-ului din Berlin, interzicându-i-se orice legătură cu exteriorul, ca şi cum ar fi săvârşit un act de spionaj sau alte delicte contra Siguranţei Statului. Doamna Ponta a avut şi ea soarta celorlalte femei măritate, fiind adusa la Fichtenhain şi internată în baraca rezervată femeilor, în 3 Februarie 1944.

O atitudine de cinism, indiferenţă şi neomenie dusa până la limita suferinţelor umane au arătat-o autorităţile lagărului faţă de bolnavii de piept, desigur, după ce au consultat centrala de la Berlin. Nici acestora nu li s-a acordat asistenţa cuvenită, deşi conducerea lagărului a cerut în repetate rânduri să fie internaţi într-un sanatoriu sau cel puţin într-un loc de odihnă, unde să se bucure de aer întăritor şi de o hrană substanţială. Victima principală a acestui tratament barbar a fost tânărul Gigi Bădulescu, fiul unui general din armata română. Neprimind îngrijirea cuvenita, a murit în lagăr, după ce şi-a scuipat plămânii, în vara anului 1944.

Un alt caz care a provocat indignare şi revoltă între camarazii din lagărul Buchenwald a fost al doctorului Vasile Andrei. Acesta avea o veche tuberculoză, contractată în închisorile din ţară. Câtă vreme a fost la Rostock, a putut să o domine, cu medicamente, aer curat şi o mâncare mai bună. Dar după internarea lui în lagăr, boala de plămâni a lui Andrei s-a agravat. Vărsa sânge şi slăbise că era de nerecunoscut. De mai bine de un an, Dr. Apostolescu şi Comandantul grupului au solicitat de la Berlin scoaterea lui Andrei din lagăr şi internarea lui într-un sanatoriu. Toate cererile lor s-au izbit de un refuz categoric. De astă dată, la începutul lui Februarie, 1944, Vasile Andrei ajunsese la marginea puterilor, suferind de o hemoftizie acută. Dr. Apostolescu se temea de un deznodământ fatal. Atunci conducerea grupului a făcut un efort suprem pentru salvarea lui Andrei. Comandantul grupului, dr. Iosif Dumitru, împreună cu dr. Apostolescu, Virgil Popa şi celelalte cadre conducătoare au decis ca toţi legionarii internaţi la Fichtenhain să declare greva foamei pe timp de cinci zile, ca o manifestaţie supremă de sprijin a cererii lor colective de strămutare a bolnavului într-un sanatoriu.

Rezultatul: vine colonelul Pister, şeful lagărului, şi le comunică că renunţarea la mâncare este considerată de Himmler sabotaj.

Doctorului Andrei nu i s-a dat nici un ajutor salvator. Omul a scăpat cu viaţă din lagăr trecând aproape de moarte, datorită unei minuni. Nimeni nu înţelegea această asprime a autorităţilor în tratamentul aplicat legionarilor internaţi.

În ziua de 27 ianuarie 1944, intră pe poarta lagărului Fichtenhain camarazii de la Rostock. Sunt 90 de inşi. Au mai rămas 4 acolo, fiind bolnavi. Vor fi aduşi şi ei de îndată ce se fac mai bine. Înghesuială mare la Fichtenhain. Dormitoarele sunt răvăşite de sus până jos. S-au mai instalat în ele încă 94 de paturi. Lumea nu se poate mişca de înghesuială. Aerul e greu, dar bucuria revederii e mare.

Generalul Ion Gheorghe, ambasadorul României la Berlin, putea să doarmă liniştit de acum înainte. Şi-a îndeplinit datoria faţă de ţară, cu o rară perseverenţă. Nu mai sunt legionari liberi în Germania. Dar la celalalt capăt al firului telefonic, în România, se aduna nori ameninţători la frontiera de răsărit. Pe legionari i-a răpus Mareşalul Antonescu, dar ce va face cu bolşevicii?

„Trebuie să ne oprim un moment din cursul întâmplărilor din Germania pentru a arunca o privire asupra Legiunii din ţară, după numirea lui Iosif Costea la conducerea Mişcării.”

Sosirea lui în Banatul sârbesc a coincis cu trecerea peste frontieră a Preotului Vasile Boldeanu, Comandant Legionar. Amândoi s-au întâlnit pe acelaşi teritoriu, care se afla sub administraţia germană.

În Banatul sârbesc, aveam pe atunci o puternică organizaţie, creată şi condusă de Pavel Onciu. Acesta reuşise să formeze în toate localităţile cu populaţie româneasca nuclee legionare. Toţi cei ce au trecut prin Banatul sârbesc s-au bucurat de ospitalitatea legendară a românilor din această provincie. Nu era sat unde să nu se fi aciuit pâlcuri de fugari legionari din România, care fuseseră primiţi cu multă înţelegere şi dragoste. Familiile la care locuiau camarazii noştri se simţeau onorate de aceşti fugari de elita, care reprezentau faima unei mişcări eroice.

Cu apariţia celor doi şefi din ţară, peisajul legionar din această provincie a început să se tulbure. Atât preotul Boldeanu, cât şi Iosif Costea reclamau conducerea Mişcării din acest teritoriu aflat sub ocupaţie germană, pretinzând fiecare în parte că el este singurul îndreptăţit să exercite comanda supremă în Banatul sârbesc. Onciu putea rămână cu partea administrativă, dar deciziile finale reveneau unuia dintre ei doi să le ia.

Părintele Boldeanu fusese arestat la o întâlnire ce-o avusese cu un legionar urmărit. I s-a făcut proces pentru activitate politică clandestină şi după pronunţarea sentinţei, a fost depus la închisoarea Văcăreşti. De aici a reuşit să evadeze printr-o stratagemă şi de îndată ce şi-a recâştigat libertatea, s-a refugiat şi el în Banatul sârbesc. Aici cei doi şefi legionari din ţară s-au întâlnit în acelaşi timp, cam în vara anului 1943. Părintele Boldeanu reclama conducerea Legiunii în Banat în virtutea funcţiunii ce-o îndeplinise în ţară, fiind mâna dreaptă a lui Petraşcu, care i-a încredinţat biroul organizării. Iosif Costea avea şi el atuurile lui.

După arestarea preotului Boldeanu, primise de la mine însărcinarea de a se ocupa de treburile Legiunii pe toata ţara. Poziţia cea mai dificilă o avea Pavel Onciu, care nu ştia acum de care din cei doi să asculte. În realitate, atât Costea, cât şi Părintele Boldeanu erau tributari în activitatea lor lui Pavel Onciu. Acesta cunoştea oamenii, fiind băştinaş şi controla întreaga organizaţie. Încercările celor doi şefi de la Bucureşti de a-şi crea organizaţii paralele, care să asculte numai de ei, au dat greş. Au prins ei câţiva legionari, dar grosul camarazilor au rămas cu Pavel Onciu. De fapt aceştia comiseseră o eroare de comportament legionar. Când treci dintr-o regiune într-alta, trebuie să se respecte ordinea şi ierarhia constituită. În Banatul sârbesc Pavel Onciu a dat un strălucit exemplu de organizator şi conducător. Peste 150 de legionari din ţară s-au refugiat în Banatul sârbesc, unde au găsit adăpost şi îndrumare. Pavel Onciu veghea ca noii refugiaţi să nu rămână pe drumuri şi să fie imediat primiţi în casele românilor, unde găseau un pat şi o masă, până îşi făceau formele de plecare spre Germania.

Un personaj din ţară, prin care Iosif Costea încercase mai demult să intre în legătura cu Preşedinţia Consiliului, l-a căutat în Banatul sârbesc şi l-a convins să se înapoieze la Bucureşti, unde poate mijloci o înţelegere cu Mareşalul Antonescu. El, Costea, având în mână toată organizaţia legionară din ţară, poate să intre în tratative cu regimul pentru a se ajunge la un acord. Legionarii din ţară, al căror număr nu era de dispreţuit, vor recunoaşte autoritatea Mareşalului, iar acesta s-ar angaja să le respecte convingerile lor. Cu acest mesaj venise personajul din ţară, iar Costea, impresionat de perspectiva unei reconcilieri cu regimul, în care el avea să joace rolul principal, a acceptat propunerea. Cu garanţiile cuvenite, a trecut frontiera înapoi la Timişoara şi de acolo a ajuns la Bucureşti. Aici într-adevăr i s-au deschis porţile care duceau la Preşedinţie.

Nu ştim din ce motive, tratativele duse de Costea n-au dus la rezultatele dorite de el. Tot ce-a obţinut a fost să i se garanteze securitatea personală şi să fie scutiţi de urmărire o serie de figuri legionare cunoscute de el, ca oameni de încredere, care nu vor întreprinde nici o acţiune dăunătoare regimului. S-a ajuns, aşa zicând, la un „modus vivendi”, între Costea, grupul ce s-a format în jurul lui şi autorităţile antonesciene.

De fapt acţiunea Costea de colaborare cu regimul a dat greş. Este adevărat că el, până la sfârşitul războiului, s-a bucurat de protecţia autorităţilor, dar, pe plan politic, n-a obţinut nimic. Nici o funcţie importantă pentru el şi prietenii lui şi nici eliberarea celor din închisori. Prigoana şi-a urmat cursul ei, fără a se simţi în nici un moment efectele împăcării între Mişcare şi regim.

Cauzele eşecului nu trebuie atribuite lui Costea, ci situaţiei politice generale. El nu ştia încotro se îndrepta politica lui Antonescu, după Stalingrad, Mareşalul era convins că Germania a pierdut războiul şi nu mai e altceva de făcut decât să ne căutam scăparea la aliaţi. În aceasta perspectivă, nu era recomandabilă o recuperare politică a Mişcării, chiar dacă se putea conta pe loialitatea lui Costea şi a prietenilor lui, deoarece ar fi produs o rea impresie în cercurile occidentalilor. Deci, nu se putea ajunge la o colaborare cu Mişcarea, care ar fi implicat şi golirea închisorilor de legionari. Acest pas era prea riscant, compromiţând şansele de înţelegere cu aliaţii. Costea nu avea informaţiile necesare ca să înţeleagă complexitatea momentului politic în care se afla România şi de aceea iniţiativa lui era condamnată să eşueze.

Ilie Rotea era originar tot din judeţul Hunedoara, de unde se trăgea şi Iosif Costea. În prigoana din 1938 i-a condus din clandestinitate pe legionarii rămaşi liberi în judeţul său. S-a refugiat apoi în Germania în 1939 şi în primăvara anului 1940, s-a reîntors în ţară, cu misiunea de a recruta echipe pe legionari din judeţul Hunedoara, în vederea loviturii ce-o proiectasem la Berlin contra regimului carlist. Grupul de sub comanda lui n-a intrat în acţiune la 3 Septembrie 1940, deoarece postul de radio de la Bod nu dăduse semnalul convenit de mine, din motive pe care le-am explicat mai pe larg în cartea Sfârşitul unei domnii sângeroase. În timpul guvernării legionare, a fost Prefect al judeţului Arad, unde s-a remarcat printr-o administraţie corectă şi eficace. După lovitura de Stat a Generalului Antonescu, Rotea a fost unul dintre puţinii prefecţi legionari care au scăpat să nu fie arestaţi şi condamnaţi. Este adevărat că după biruinţa antonesciano-hitlerista contra forţelor legionare, la 23 Ianuarie 1941, neştiind exact cum s-au desfăşurat lucrurile la Bucureşti, a dat o telegramă de adeziune Generalului, care a şi fost publicată în gazetele timpului, vrând să demonstreze opiniei publice că mai sunt şi legionari de categorie, care condamnă aşa-zisa „rebeliune”.

Ilie Rotea a dus o acţiune paralelă cu a lui Iosif Costea, tot în sensul vederilor acestuia, dar separată de el. O apropiere de regim, care să meargă atât de departe încât să înlesnească o participare a legionarilor în guvern şi să rezolve şi problema celor deţinuţi în închisori. Ilie Rotea a avut mai mult succes în tratativele lui cu Antonescu decât Costea. Nu l-a văzut pe Mareşal, dar a avut mai multe întrevederi cu Mihai Antonescu în cursul verii anului 1943 şi, se pare, destul de pozitive. Au analizat posibilităţile de colaborare şi s-a ajuns chiar la un proiect comun.

Ilie Rotea nu era urmărit de poliţie. Pleca şi venea de la Bucureşti când vroia. Îşi stabilise reşedinţa la Timişoara, de unde făcea chiar incursiuni în Banatul sârbesc, pentru a se consulta cu prietenii de acolo. Rotea ţinea aceasta legătură şi pentru eventualitatea ca ar fi nevoie să mă întâlnească undeva în Germania, pentru a-mi cere aprobarea pentru tratativele în curs. El, ca mulţi alţii, nu cunoştea exact situaţia în care mă aflam, crezând că mă bucuram de o anumita libertate.

Cu toate că tratativele duse de Rotea se desfăşurau sub auspicii mai favorabile decât ale lui Costea, nici ele n-au dus la rezultatul aşteptat. Rotea trata cu omul al doilea al regimului, Mihai Antonescu, în timp ce Iosif Costea rămăsese pe o treapta mai jos, neavând acces la Preşedinţie decât prin intermediari. Dar rezultatul final a fost acelaşi. Nu s-a produs acea rupere a gheţii între Mişcare şi regim, cum au sperat aceşti doi interlocutori, pentru acelaşi motiv. În perspectiva desprinderii de Axă, pentru a trece de partea aliaţilor, orice înţelegere cu Mişcare ar fi fost un balast care ar fi îngreunat schimbarea de front, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.

Cei doi şefi legionari, Preotul Boldeanu şi Iosif Costea, s-au înfruntat pe pământul Banatului sârbesc pentru veleităţi de conducere locală. Conflictul s-a lichidat prin întoarcerea lui Costea în ţară, în împrejurările pe care le-am povestit mai înainte.

Iosif Costea s-a bucurat de o perioadă de linişte în ţară, ocrotit chiar de autorităţile antonesciene. Dar după instaurarea comuniştilor la putere, a fost şi el arestat cu toţi legionarii şi a pătimit o sumedenie de ani de închisoare. Părintele Vasile Boldeanu, odată ajuns în Banatul sârbesc, nu s-a mai gândit la o înapoiere în România. Era decis să rămână cât va putea mai mult în aceasta provincie, până ce împrejurările îi vor permite să-şi caute scăpare mai departe, spre Apus. Ar fi putut rămâne încă multă vreme în Banatul sârbesc, până la capitularea de la 23 August 1944, dacă nu ar fi săvârşit o greşeală în relaţiile cu autorităţile germane de ocupaţie.

A redactat un memoriu pe care l-a înaintat autorităţilor militare germane de la Becicherecu-Mare. În acest memoriu, după o serie de consideraţii generale asupra situaţiei războiului, atrăgea atenţia autorităţilor asupra rolului ce-l poate juca în actualele împrejurări Mişcarea Legionară. El preconiza utilizarea potenţialului de luptă legionar în ţară, în Banatul sârbesc şi în Germania. Memoriul a stârnit senzaţie atât prin conţinutul lui, cât şi prin semnatarul lui, Comandant Legionar Vasile Boldeanu, Secretar General al Mişcării Legionare.

Afacerea a răsuflat pe două căi. Memoriul a fost trimis la Berlin pentru verificare. De altă parte, agenţi de-ai lui Antonescu au aflat de existenţa acestui document, semnat de Vasile Boldeanu, fără să ştie precis despre ce este vorba. Mişcările Părintelui Boldeanu erau filate de Serviciul Secret al lui Eugen Cristescu, având în vedere funcţia ce-o exercitase în ţară şi fuga lui spectaculară din închisoare. Berlinul, atât Ministerul de Externe, cât şi organizaţia lui Himmler, nici nu vroiau să audă de propunerea Comandantului Legionar Boldeanu, considerând-o nu numai inoportună, dar dăunătoare intereselor Reichului în România. Guvernul german, în acel moment, toamna anului 1943, se străduia să stingă orice urma de activitate legionară, nu numai de pe teritoriul Reichului, dar şi din toate ţările controlate de forţele lui. Propunerea lui Boldeanu, făcuta cu cele mai bune intenţii, a căzut într-un moment cum nu se poate mai rău pentru Mişcare. Când legionarii erau târâţi în lagăre de concentrare, nu putea acelaşi guvern ca, la frontiera României, să tolereze manifestări de colaborare ale Legiunii cu Reichul german.

Fiindcă vorbim de destinul oamenilor, tocmai aceste peripeţii l-au salvat pe Preotul Boldeanu, de a nu cădea şi el victima represiunii comuniste. În lagărul de la Buchenwald a stat până la 23 August 1944, deci nu mai mult de două luni. A fost eliberat şi s-a ataşat guvernului de la Viena. După capitularea Germaniei, s-a refugiat în Franţa, unde a jucat un rol important în cadrul exilului, mai ales pe plan religios, ca Superior al Bisericii Ortodoxe Romane de la Paris.

Ion Boian, originar din Bihor, se încadrase din fragedă copilărie în Mişcare. Nu l-am cunoscut decât în primul refugiu de la Berlin, în toamna anului 1939. Era un anonim în rândurile Mişcării şi de abia din acest moment s-a ridicat peste mulţi alţii, dovedind a fi nu numai un om de sacrificiu, dar de o inteligenţă sclipitoare. Orice misiune i s-ar fi încredinţat, o ducea la bun sfârşit cu o precizie uimitoare. Era un fenomen care stârnea admiraţia tuturor celor ce-am lucrat cu el.

A participat la campania din primăvara anului 1940 şi apoi la revoluţia legionară din 3 Septembrie. În timpul guvernării noastre, a fost Şeful Serviciului de Ordine al Mişcării, după dizolvarea Poliţiei Legionare. A condus aceasta unitate cu competenţă şi tact, câştigându-şi şi aprecierea Generalului Antonescu. După lovitura de Stat a acestuia, m-a ajutat enorm ca să pot să scap de agenţii lui Rioşeanu şi de patrulele militare, până ce-am găsit adăpost în Ardeal.

Prea încrezător în îndemânarea lui de a se strecura printre evenimente, a rămas în ţară, în loc să se refugieze în Germania ca toţi ceilalţi legionari, care au exercitat o răspundere în timpul guvernării noastre. Până la urma a fost descoperit şi arestat. I s-a făcut proces şi după normele primite de la Preşedinţie, a fost condamnat la mulţi ani de închisoare. Graţie abilităţii lui proverbiale, a izbutit mai târziu să înşele vigilenţa gardienilor şi să fuga din închisoare. Era al doilea caz, după acela al Preotului Boldeanu. În vara anului 1943, se strecoară în Banatul sârbesc şi ia contact cu Pavel Onciu.

Nu ştiu ce calcule şi-a făcut, nu ştiu ce informaţii a primit din ţară, că după un scurt popas în satele din Banatul sârbesc, se hotărăşte să treacă înapoi frontiera. După spusele lui Pavel Onciu, pe care l-am chestionat, el susţinea ca Ion Boian a fost atras de perspectiva unei înţelegeri cu regimul, în genul Costea-Rotea şi nu vroia să rămână străin de această oportunitate. A făcut o gravă imprudenţă. A trecut frontiera cu bine, însoţit de Pavel Onciu, au ajuns amândoi la Timişoara, fără incidente, dar pe străzile acestui oraş a fost recunoscut de un agent de poliţie şi arestat. De aici înainte începe noul său calvar. Din nou în închisoare, unde rămâne şi după 23 August, ca sute de alţi legionari, care au fost predaţi de guvernul imediat constituit după capitulare în mâinile comuniştilor.

M-am întristat mult când am auzit de soarta lui, căci prezenţa lui în Occident ar fi adus mari servicii Mişcării şi cauzei româneşti în general. Pavel Onciu a scăpat de arestare şi s-a reîntors acasă.

Amestecat în nenumărate încercări ce s-au făcut în această perioadă de a se ajunge la un acord cu regimul antonescian, a fost şi Horaţiu Comăniciu.

Avocat la Miercurea Ciuc şi şef al judeţului Ciuc, la refacerea Mişcării între anii 1935-1937, Horaţiu Comăniciu şi-a făcut un nume în rândurile legionarilor prin celebrul „Cântec al Românilor Secuizaţi”, care a răsunat de la un capăt la altul al ţării. Între cântec şi Horaţiu Comaniciu se crease o corespondenţă atât de puternică, încât oricine intona acest imn, îşi aducea aminte şi de acest nume. Organizaţia de Ciuc pe care o conducea, nu era prea importantă, numeric sau electoral, deoarece majoritatea populaţiei era formată din secui.

A scăpat cu viaţă din lagăr şi după eliberare, în primăvara anului 1940, s-a retras din viaţa politică, exercitându-şi profesia de avocat. N-am auzit şi n-am dat de el până la biruinţa legionară din 6 Septembrie 1940. Nu ştiu ce-a făcut în vara anului 1940, dacă s-a ataşat grupului pro-carlist Noveanu sau dacă a participat la reuniuni şi activităţi pe care le inspiram eu.

Cert este că îndată după formarea guvernului, la 14 Septembrie 1940 m-am pomenit cu Horaţiu Comăniciu călcând pragul Preşedinţiei. Era o figura remarcabilă, un om cult şi de maniere ireproşabile. Faima lui nu se stinsese, chiar dacă se auzise prea puţin despre el în perioada 1938-1940. Tocmai atunci îmi organizam biroul meu. Cine să fie şeful cancelariei mele, adică omul care să rezolve toate actele care, era de presupus, că mă vor asalta din toate părţile? Traian Borobaru era secretarul meu particular şi avea alte funcţii, diferite de un director de cabinet. Aşa se face că am propus Generalului ca să fie numit Comăniciu Secretar al Vice-Preşedinţiei. Generalul Antonescu a fost plăcut impresionat de prestanţa lui Comaniciu şi şi-a dat imediat aprobarea.

Pe cine să propun Generalului? N-aveam nici un nume cunoscut la îndemână şi atunci m-am gândit la Horaţiu Comăniciu. Eu presupuneam ca postul de Prefect al judeţului îl aranja mai bine pe Comăniciu decât să fie directorul de cabinet al Preşedinţiei, reprezentând un grad administrativ mai înalt. Dar n-a fost aşa. Horaţiu Comăniciu s-a simţit lezat în prestigiul său. De la Preşedinţie ajunsese într-un obscur oraş de provincie. Nu trăise el o viaţă la Miercurea-Ciuc? Până la urmă a plecat, dar cu amărăciune în suflet. El credea că prin cine ştie ce intrigi sau influente a fost îndepărtat din centrul puterii şi azvârlit undeva la periferie. Nu era nimic real. Am acţionat dintr-o necesitate tehnică, pentru a preîntâmpina o decizie sui-generis a Generalului, numind la Tutova un favorit al sau, ieşit din rândurile armatei.

Lovitura de Stat a Generalului Antonescu l-a surprins la Tutova. Nu s-a întâmplat nimic important în acest judeţ, nici o înfruntare cu armata. Ordinele lui Antonescu au fost executate fără nici o împotrivire. Nu dispuneam în acest judeţ de nici o organizaţie puternică şi apoi nici Comăniciu nu era o structură de luptător. A predat ofiţerilor instantaneu atribuţiile ce le deţinea şi s-a retras. O notă bună pentru el, când Generalul Antonescu a dat ordin să fie arestaţi toţi „rebelii”. La Tutova, n-a existat rebeliune.

Comăniciu s-a retras la Bucureşti, unde a început tatonările pentru a se orienta în noua situaţie. În primul rând s-a gândit să-şi asigure siguranţa personală. Prin relaţiile ce le-a înnodat, a reuşit să scape de orice urmărire. A fost considerat de poliţie ca un element prudent, dispus să se supună autorităţii Conducătorului Statului. A intrat în categoria legionarilor aşezaţi, care accepta fără murmur şi şovăire noua ordine. Dar Comăniciu a făcut un pas mai departe. Nu s-a mulţumit să se elibereze de orice suspiciune ca ar fi rebel sau ostil Statului, ci a încercat să se apropie de regim, oferindu-şi serviciile, pentru a juca şi el un rol politic în noua conjunctura. Rezultatele avute n-au fost prea încurajatoare, de altfel cum au păţit toţi acei legionari care şi-au imaginat că o reluare a colaborării cu Antonescu ar fi posibilă. În faza victorioasă a războiului, până în toamna anului 1942, Conducătorul Statului nu vroia să împărtăşească gloria militară cu nimeni. El şi numai el a făcut acest război, recucerind Basarabia şi Bucovina de Nord şi fiind pe punctul de a primi defilarea trupelor la Moscova, alături de Hitler. Cu această mentalitate, Antonescu nu era dispus să-i reabiliteze pe legionari. Au fost anumite încercări de apropiere, dar care n-au ajuns la un punct de consistenţă. Generalul nu avea nevoie de legionari, simţindu-se suficient de puternic să domine situaţia.

Cei doi Antonescieni s-au gândit la legionari, dar nu pe planul unei colaborări la guvern, ci mai mult ca auxiliari în structura administrativă a ţării, cum i s-a îngăduit lui Alexianu utilizarea legionarilor în aparatul de conducere al Transnistriei. Din aceasta perioadă, primăvara şi vara lui 1943, datează contactele lui Costea şi Rotea cu oamenii regimului.

Antonescu naviga în aceasta perioadă spre alte ape externe. Căuta contacte cu anglo-americanii pentru a ieşi din război, făurindu-şi convingerea că războiul este pierdut pentru Axă. Dacă putea neutraliza ostilitatea legionarilor, prin mijlocirea unor fruntaşi ai lor, cu atât mai bine, căci manevra lui de desprindere de Axă nu mai era periclitată de nimeni în interior. Dar această tendinţă a lui era contra-balansată de alte temeri şi influenţe, anume cum ar fi văzută apropierea lui de legionari de anglo-americani? Nu vor considera aceasta înţelegere, chiar pe un plan minor, ca un act de ostilitate contra lor? Ceea ce prevala atunci în politica externă a regimului era captarea bunăvoinţei aliaţilor occidentali, pentru ca România să poată face saltul cuvenit în tabăra lor. Până la urma, teama de a nu-i indispune pe occidentali, l-a determinat pe Mareşal să continue vechea politică faţă de legionari, de represiune şi izolare.

Horaţiu Comăniciu nu s-a angajat în aceasta perioada post-Stalingrad, primăvara şi vara lui 1943, în aceasta direcţie. Orientându-se după situaţia generală a războiului, şi-a dat seama că Antonescu va pierde partida. Şi atunci s-a gândit să-şi caute un alt protector. Cine putea să dispună de soarta ţării în faza de tranziţie de la Axa spre aliaţi? Un singur om era indicat de destin: Maniu. Preşedintele partidului naţional-ţărănesc era cunoscut pentru convingerile lui democratice şi pentru ostilitatea ce-a arătat-o permanent înţelegerii României cu Axa.

Din 1943 Comaniciu a cultivat relaţiile cu Maniu, considerându-l omul predestinat să salveze România. A avut numeroase întrevederi cu Maniu, în care i-a adus aminte de înţelegerea cu Codreanu, oferindu-se a mobiliza întreaga suflare legionară în eventualitatea unei schimbări interne, pentru a pune la dispoziţia partidului naţional-tărănesc forţa tineretului românesc. El a mers mai departe, susţinând că atât el, cât şi toţi cei ce îl vor urma, se vor încadra în partidul naţional-ţărănesc, renunţând la vechile credinţe şi idealuri, depăşite de evenimente. Maniu, fără îndoială, a fost plăcut surprins de această adeziune şi l-a consacrat pe Comăniciu ca interlocutorul lui valabil, în relaţiile cu legionarii. Comăniciu fusese, aşa zicând, înfiat de Maniu, dându-i misiunea de a orienta cadrele Mişcării spre partidul naţional-ţărănesc.

Nu avea autoritate să se adreseze întregii Mişcări din ţară. Şi atunci a căutat relaţii şi prietenii între legionarii liberi, pentru a-şi întări poziţia faţă de Maniu, ca purtător de cuvânt al întregii Mişcări. Se pare că şi Costea Iosif a aderat la linia lui în 1944 şi l-a asigurat de tot sprijinul său. Cu Costea, au intrat în combinaţie cu Comăniciu şi alţi aderenţi ai lui, cum au fost profesorul Vinţan de la Timişoara şi inginerul Veţeleanu.

Comăniciu a mers prea departe în ofertele lui de colaborare cu Maniu: Mişcarea Legionara să dispară şi membrii ei să se înscrie în partidul naţional-ţărănesc. Era o schimbare de identitate politică, care n-a găsit ecoul cuvenit în masele legionare. Legiunea avea un ideal, o credinţă şi acest ideal nu putea fi smuls din suflete, pentru a fi substituit cu prestigiul lui Maniu. Mai ales după martiriul Căpitanului şi a sutelor de victime ale terorii carliste şi antonesciene, Legiunea poseda şi un depozit sacru, care nu putea fi uitat sau renegat.

Planul lui era bine întocmit. Ce îşi propunea el? L-am scăpat pe Horia Sima în Germania, dar ce-ar fi să-l aducem în România, convingând guvernul german că-l detestă proprii lui camarazii din închisori, din cauza suferinţelor ce le îndură de pe urma rebeliunii patronate de el? Planul li s-a părut interesant şi celor doi Antonescieni, încât, fără îndoială, l-au încurajat să-l pună în aplicare.

Eugen Cristescu a căutat între fruntaşii legionari la Aiud un personaj dispus să intre în aceasta conspiraţie, în schimbul libertăţii şi a altor avantaje de care s-ar bucura. Cel ce s-a oferit să facă jocul Siguranţei, a fost Preotul Palaghiţă, un caracter fluid, dispus la toate tranzacţiile în schimbul libertăţii. Preotul Palaghiţă nu putea suporta viaţa din închisoare şi se zbătea să-şi găsească o portiţă de scăpare. Când a fost desemnat să joace rolul indicat de Siguranţă, n-a şovăit nici o clipă, văzând în propunerea ce i se făcea un semn al destinului.

Momentul acesta de cumpăna, destul de critic, atât pentru legionarii din închisoare cât şi pentru soarta mea, a fost consemnat de Marin Bărbulescu, în cartea lui de amintiri, Centrul Studenţesc Legionar Timişoara. În ce consta planul lui Eugen Cristescu? Legionarii din închisori şi în primul rând cei de la Aiud, să dea declaraţii de desolidarizare de mine, indicându-mă trădător al Legiunii şi culpabil de cele întâmplate în ţară. Ei înşişi, cei închişi nu ar fi decât nişte victime ale acţiunilor mele criminale. Dacă s-ar obţine un număr masiv de declaraţii de condamnare a mea, acestea ar putea servi guvernului român ca un argument impunător de a cere de la guvernul german extrădarea mea. Pus în faţa acestei situaţii neaşteptate a sutelor de declaraţii ale propriilor mei camarazi, care mă învinovăţeau de toate nenorocirile abătute asupra ţării, asupra Legiunii şi asupra propriilor lor vieţi, guvernul german n-ar putea refuza extrădarea mea. Acesta era planul lui Eugen Cristescu şi, trebuie recunoscut, de o subtilitate diabolică. Nu regimul cerea predarea mea României, pentru a fi judecat, ci proprii mei prieteni şi legionari.

Nici acest plan n-a putut fi adus la îndeplinire din cauza dârzei atitudini a legionarilor închişi la Aiud. Preotul Palaghiţă şi-a găsit anumiţi ortaci dispuşi să-l urmeze, dar marea majoritate a fruntaşilor legionari s-a opus planului dezavuării mele. Între cei ce şi-au dat seama imediat de nenorocirile ce le-ar putea aduce Legiunii planul Cristescu-Palaghiţă, se aflau Ilie Niculescu, Preotul Puşcaş, Ilie Ghenadie de la Timişoara, Marin Bărbulescu şi o mulţime de cadre mai tinere.

Preotul Palaghiţă era susţinut de Direcţia Închisorii, conform ordinelor primite de la Eugen Cristescu. A fost scos din închisoare de câteva ori, pentru a se întâlni cu funcţionari ai Siguranţei şi a pune la punct împreună desfăşurarea operaţiei. La Aiud se plimba liber din celulă în celulă, pentru a convinge să se semneze declaraţia conceputa de el, în schimbul unei revizuiri a sentinţelor lor. Rezultatele ce le-a obţinut au fost nesatisfăcătoare. Foarte puţini s-au angajat să-şi pună iscălitura pe actul prezentat de Palaghiţă. Conducătorii ostili dezavuării mele s-au sfătuit cum să răspundă acestui atentat contra persoanei Comandantului. Trebuia găsită o formula elastică, care să evite o luare de atitudine directă pro-Horia Sima, pentru a nu provoca reacţia Direcţiei de la Aiud. Au ajuns la concluzia că trebuie dată o declaraţie, dar care trebuie formulată în aşa fel încât să nu cuprindă nici o aluzie la persoana mea, nici pro şi nici contra. Şi atunci au redactat un text care se mărginea să repete vechea lor postură, ca vor să meargă pe front pentru a-şi face datoria către ţară şi se vor supune legilor ţării. Când s-a trezit Directorul închisorii cu maldărul de declaraţii, a crezut ca sunt cele aşteptate în conformitate cu planul Siguranţei. Când le-au citit, şi-au dat seama toţi cei implicaţi în această conspiraţie ca şi acest plan de nimicire al Legiunii a eşuat.

Abia intraţi la Buchenwald, Nicolae Petraşcu, în ajunul Crăciunului, predă comanda grupului Comandantului Bunei Vestiri, Mile Lefter. Deşi nimeni nu-l silea, din proprie iniţiativă a făcut acest gest pentru a întări coeziunea grupului. El fusese prea amestecat în ultimele întâmplări şi se expusese prea mult în relaţiile cu autorităţile germane. Fusese supus de Gestapo la numeroase interogatorii în cazul complotului, împreună cu toţi acei legionari care participaseră la cercetări, încât nu se bucura de o bună apreciere la germani, pentru a trata cu conducerea lagărului. Ţinând seama de noile împrejurări, de bunăvoie s-a descărcat de această răspundere, pentru a nu îngreuna situaţia grupului internat.

Nu tot acelaşi comportament deschis şi loial a arătat Mile Lefter, în timpul cât a exercitat şefia grupului. Abia instalat la conducere, a adoptat o orientare diferită de sentimentele majorităţii celor internaţi. Pe de-o parte făcea mereu apel la disciplină şi respectul ierarhiei; pe de altă parte nu scăpa nici un prilej ca să azvârle asupra mea răspunderea internării în lagăr.

Evident că atât Mile Lefter cât şi cei ce împărtăşeau vederile lui sperau într-o uşurare a situaţiei lor, chiar la scoaterea din lagăr prin atitudinea adoptată. Formula lor era simplă: cei ce rămân cu Horia Sima, se expun unui tratament mai aspru din partea guvernului german, cine ştie, o deţinere fără termen în lagăr în timp ce legionarii ce se leapădă de el, se vor bucura de o anumită bunăvoinţă şi s-ar putea să li se scurteze chiar perioada de şedere între sârmele ghimpate.

Punctul de vedere al lui Mile Lefter şi al camarazilor care l-au urmat coincidea cu poziţia oficiala a guvernului german, transmisă atât prin Ministerul de Externe cât şi prin Gestapo, şi anume că Horia Sima este vinovat de internarea legionarilor. Mile Lefter în loc să reprezinte opinia lagărului legionar faţă de autorităţile germane, devenise un fel de purtător de cuvânt al acestora, a ceea ce afla de la conducerea lagărului său de la alţi mandatari ai Berlinului. În modul acesta spera el să câştige favoarea nemţilor. Horia Sima intrase în conflict cu guvernul german, provocând arestările şi internările; datoria noastră este să schimbam radical această politică, pentru a recâştiga bunăvoinţa şi ocrotirea Berlinului. Preţul nu putea fi decât sacrificarea Comandantului de până acum al Legiunii. Numai aşa nemţii ne vor crede şi ne vor deschide calea libertăţii.

Cei ce s-au despărţit de mine în perioada internării legionarilor în lagărul Buchenwald, nu trebuie condamnaţi. Situaţia noastră era într-adevăr lipsită de orice perspectivă. Nu mai aveam pe nimenea decât pe Bunul Dumnezeu. Era firesc să se producă reacţii, acuzându-mă de starea în care am ajuns. Aceştia nu vedeau altă salvare decât ruptura de mine. Unica şansă, îşi imaginau ei, ca să iasă din lagăr.

Lui Mile Lefter e mai greu să i se acorde circumstanţe atenuante. Petraşcu s-a dat de-o parte şi a trecut răspunderea comenzii Comandamentului Bunei Vestiri Mile Lefter. Din acel moment, el a contractat obligaţii faţă de toţi cei internaţi şi principala lui grijă trebuia să fie menţinerea unităţii şi coeziunii grupului. El nu mai aparţinea nici lui şi nici nu se putea orienta în exercitarea comenzii după opiniile unora şi altora, chiar dacă în forul lui interior ar fi fost cu poziţia adoptată de cei răzvrătiţi. Una era convingerea lui intimă – Horia Sima e vinovat de starea noastră – şi cu totul altceva funcţia ce-o exercita. Având această răspundere, el trebuia să ţină seama de psihologia generală a grupului, de curentele de idei care îl brăzdau, de existenţa unor legionari, şi nu puţini, care refuzau să mă pună la index. În consecinţă, aşadar, el, ca şef al grupului, aparţinea tuturor şi trebuia să-şi exercite comanda cu moderaţie, cu prudenţă, fără a se alia cu unii contra altora.

Ori, Comandantul Bunei Vestiri Mile Lefter a făcut marea greşeală să se identifice cu poziţia acelora care îmi tăgăduiau dreptul de a mai conduce Mişcarea, uitând că el nu e un simplu soldat de front, ci că incorporează însuşi destinul Legiunii, care nu trebuie fărâmiţat prin dezagregări interne. Prin atitudinea lui partizană, periclita viitorul Mişcării, deoarece misiunea ei nu se încheia cu internarea noastră în lagăr.

Mile Lefter, chiar de la începutul conducerii lui, a alunecat în direcţia acelora care căutau o portiţă de ieşire din lagăr şi nu vedeau altă posibilitate decât în repudierea mea. Provocând aceasta sciziune, ei vor capta bunăvoinţa guvernului german, vor fi semnalaţi ca adevăraţi prieteni ai Germaniei şi, până la urmă, vor fi puşi în libertate, pentru a contribui la efortul de război al Axei. Dar Comandantul Bunei Vestiri nu a analizat toate aspectele problemei. Ce se întâmplă cu acei legionari internaţi care refuza să-şi câştige libertatea cu acest preţ? El era convins că odată luând poziţie contra lui Horia Sima, imensa majoritate a legionarilor de la Buchenwald îl va urma fără murmur şi şovăire. Era Comandant al Bunei Vestiri şi şef al grupului din acest lagăr.

Colonelul Pister, Comandantul lagărului, de nenumărate ori a repetat aceeaşi declaraţie, transmisă de superiorii lui. Astfel, la 1 Iulie 1943, în faţa frontului legionar, a spus următoarele: „Trebuie să ştiţi că sunteţi aici exclusiv din cauza fugii fostului dvs. Comandant, Horia Sima. Cine îl poartă în suflet îmi este indiferent, dar nu are voie să se manifeste aici”.

Această atmosferă de suspiciune, izolare şi distanţare faţă de legionarii care continuau să-şi mărturisească ataşamentul faţă de mine, cultivată permanent de Comandantul Bunei Vestiri, Mile Lefter, a provocat o stare explozivă în grup, care a dus la ruptura raporturilor dintre cele două entităţi, Mile Lefter şi-a pierdut încrederea grupului şi n-a mai putut exercita funcţia de conducător al legionarilor închişi în lagăr.

Cu prilejul zilei mele de naştere, o parte din legionarii internaţi au luat iniţiativa să sărbătorească acest eveniment printr-o şedinţă festivă, cu cuvântări şi cântece. Evident că iniţiativa lor era inoportună. Nu-mi făcea nici un serviciu, căci actul conceput de ei rănea susceptibilitatea cercurilor germane, care erau cu ochii pe mine. Dacă aş fi fost în preajma lor, i-aş fi rugat să renunţe la acest omagiu. Mile Lefter avea dreptate să se opună acestei manifestaţii, dar în modul cum a procedat de a împiedica reuniunea proiectată, a fost nefericit inspirat. Nu s-a mulţumit să spună legionarilor că el se opune actului festiv, ci, ca să fie sigur că nu va cuteza nimeni să treacă peste ordinele lui, a cerut audienţă Colonelului Pister, în ziua de 1 Iulie, pentru a-i expune problema ce-l frământa şi pentru a se degaja de orice răspundere. În memoriul ce l-a prezentat, a evocat starea de spirit din lagăr şi l-a rugat pe Colonelul Pister să intervină cu autoritatea lui pentru a interzice manifestaţia din 3 Iulie.

Aparent Mile Lefter, care umbla în tot lagărul cu Colonelul şi asista la toate convorbirile acestuia, căpătase satisfacţie. Dar în urma lui s-a dezlănţuit furtuna protestelor. Toţi legionarii aflaseră că intervenţia Colonelului Pister a fost efectul plângerii făcute de Lefter în dimineaţa acestei zile.

Pentru ziua de 3 Iulie, n-am intenţionat să întreprindem nici o acţiune care să contravină dispoziţiilor D-voastră de până atunci. Dorinţa noastră a fost doar să ne îngăduim câteva minute de bucurie, în care să cântam cântecele noastre, aşa cum am făcut şi până acum. Înţelegând să ne supunem tuturor dispoziţiilor D-voastră, am renunţat şi la aceasta dorinţă şi vom sărbători ziua de 3 Iulie numai în sufletele noastre, aşa cum D-voastră ne-aţi permis

Celalalt text, adresat lui Himmler, a fost citit de George Racoveanu şi avea următorul conţinut:

Excelenţă, încă din primăvara anului 1941, noi am făcut prin faptă dovada înţelegerii că adevărul tuturor lucrurilor are astăzi un singur nume: Victoria. Că, deci, toate celelalte „adevăruri” trebuiesc jertfite acestui mare adevăr, în slujirea lui, în slujirea victoriei. În numele ei noi legionarii dintre sârmele ghimpate şi ţevile puştilor din Buchenwald, luăm astăzi cuvântul. Întrebarea pe care ne-o punem nouă şi respectuos o supunem şi Excelentei Voastre este aceasta: cui slujeşte situaţia în care ne aflam noi astăzi?

Excelenţă, se află în grupul acesta de peste 200 de legionari – dintre care unii au comis greşeli şi în sânul căruia s-au strecurat, cum era şi firesc, şi elementele care nu-i fac cinste – luptători încercaţi, oameni cu trupul acoperit de răni, căpătate pe câmpul de luptă, oameni care de dragul unei credinţe s-au despărţit chiar de pământul ţării lor. Toţi aceşti oameni trăiesc pentru împlinirea unui testament: testamentul politic al lui Corneliu Codreanu. De la calea împlinirii acestui testament nu se poate abate nimeni în Legiune, orice s-ar întâmpla.

În lupta cu toată lumea veche a României, cei mai buni dintre noi au căzut. Trupurile lor au fost la răspântiile drumurilor, cu lămurirea „trădători de ţară”, adică oameni vânduţi Germaniei lui Adolf Hitler. Căci trădători de ţară am fost înfăţişaţi noi sub regimul lui Carol II, trădători de ţară suntem arătaţi chiar şi acum, între sârmele ghimpate ale lagărelor Germaniei naţional-socialiste. Lumea veche, jidovită, francmasonă, democrată, anglofilă, nu dezarmează nici acum. Ea conspiră şi hrăneşte nădejdi, făcând dovada că fără Mişcarea Legionară, România nu se poate regăsi, căci Mişcarea lui Corneliu Codreanu nu este în România o modă. Ea este împletită cu însuşi destinul României. România se va regăsi numai atunci când testamentul politic al lui Corneliu Codreanu va fi înfăptuit – înfăptuire care rămâne alfa şi omega problemei politice româneşti.

Excelenţă, nu veţi lua în nume de rău faptul că în aceste ceasuri de amărăciune care ne-a năpădit sufletul, aici în lagăr, în vecinătatea duşmanilor ordinii noi a Europei, ne vom aduce aminte nu numai de greşelile noastre, ci şi de mândriile noastre. Mişcarea Legionară îşi revendica – în scurt – onoarea de a fi smuls prin trecutul de lupte şi jertfe, încoronate cu actul de la 3 Septembrie al lui Horia Sima, România, dintr-un sistem de prietenii fatale şi de a se fi alăturat Puterilor ce stau acum în lupta, pentru o nouă ordine a lumii. Nici duşmanii noştri cei mai înverşunaţi nu mai contesta această faptă luminoasă a noastră.

Este bine să accentuăm că şi lupta României celei tinere împotriva bolşevismului – lupta cu armele – nu-şi are începutul în Iunie 1941, căci în Ianuarie 1937 cădeau în Spania lui Franco, alături de camarazii lor germani şi italieni, cei mai buni dintre bunii Legiunii: Dr. Ion Moţa (ctitor, împreună cu Corneliu Codreanu al Mişcării Legionare) şi Dr. Vasile Marin. Trupurile lor, în drumul spre patrie au fost cinstite, în Februarie 1937, de Germania naţional-socialistă, printr-o paradă militară la Berlin. Iar astăzi, noi, fraţii lor, stăm în lagărele Germaniei naţional-socialiste, la fel cu duşmanii ei.

Dar ataşamentul ei faţă de Germania naţional-socialistă şi de Italia fascista şi l-a afirmat clar, cu toata dârzenia şi în 1936, şi în 1937, şi în 1940, şi în Ianuarie 1941. Ataşamentul acesta al ei nu izvora numai din judecata politică. Fapte pe care noi le-am trăit şi de care o firească jenă ne împiedică a vorbi, stau chezăşie pentru afirmaţia noastră.

Excelenţă, mărturisim că ne simţim profund îndatoraţi pentru grija şi atenţiile cu care conducerea lagărului ne copleşeşte: hrană, distracţii etc. Dar toate acestea nu pot ucide suferinţa morală. Ca doar de aceasta e vorba, nu de cea trupească. Legionarii lui Codreanu închişi în lagăr în Germania lui Adolf Hitler! Situaţia aceasta – fireasca pentru noi într-o ţară demoplutocratică din lume – e insuportabilă în Germania naţional-socialistă. Situaţia aceasta trebuie să ia sfârşit.

Suntem luptători şi vrem să fim utili cauzei. Astăzi, în eventualitatea nevoii de întărire a vreunui front intern ori extern; mâine, în opera de construcţie, pe care, după victoria din răsărit o va conduce Germania naţional-socialistă. Familiarizarea noastră, cu problematica acestei opere de construcţie, nu dintr-un regim de lagăr poate veni. Ţinerea noastră departe de grijile şi de nădejdile care trebuie să fie şi ale noastre, trebuie să înceteze. Ea nu poate folosi decât duşmanilor noştri comuni, lansatori de zvonuri şi de false interpretări.

L-am reprodus în întregime, pentru a scoate în evidenţă linia de demnitate şi onoare naţională ce-l străbate de la un capăt la altul. Semnatarii nu cer pentru ei nimic în mod special, ci proclamă necesitatea de a înceta regimul anormal şi absurd la care sunt supuşi între sârmele ghimpate şi să fie restituiţi libertăţii pentru a putea fi de folos în războiul din răsărit, şi mâine, la refacerea ţării.

Memoriul, cu semnăturile celor 180 de legionari, a avut şi o altă urmare asupra conducerii grupului. Mile Lefter l-a asigurat permanent, în convorbirile ce le-a avut cu Colonelul Pister, că numai o mână de agitatori, un număr infim, îl mai poarta în suflet pe Horia Sima. Dar iată ca memoriul înmânat lui Himmler dezvăluia adevărata stare de lucruri: proporţia era inversă. Marea majoritate a legionarilor din lagăr continuau să-l recunoască pe Horia Sima şi numai un grup restrâns şi marginal îi contestau dreptul de a mai conduce Legiunea. De abia atunci şi-a dat seama Pister că a fost greşit informat.

Din decizia Colonelului Pister, rezulta că Alexandru Randa va exercita conducerea interimară a grupului, până ce se va găsi o nouă soluţie.

În 17 Iulie 1943, în urma unor incidente avute în lagăr, Colonelul Pister, anunţa două masuri excepţionale:

„Camarazi, a spus Iosif Dumitru, ne solidarizăm cu camarazii noştri arestaţi. Cei ce s-au separat de noi, ne-au acuzat mereu că noi suntem agenţii Angliei. Mereu ne-au provocat. De multe ori nu le-am răspuns. Îl anunţ pe d-l Colonel ca în acest grup va domni o adevărată disciplină”.

Mile Lefter suporta greu noul climat sufletesc din lagăr. Deşi acum locuia împreuna cu cei ce împărtăşeau convingerile lui, ar fi vrut să plece undeva departe, pentru a nu mai da faţă cu aceia care nu-l agreau şi care au contribuit la destituirea lui de la şefia lagărului. În acest scop, a făcut o cerere Colonelului în care arata că suferea de reumatism şi ar vrea să fie strămutat undeva în Germania, într-un loc de cură, pentru a-şi îngriji boala. Nu i s-a aprobat cererea de a fi scos din lagăr, ci i s-a făcut doar favoarea de a fi mutat într-o baracă de peste zidul lagărului Fichtenhain, unde stătuseră pe vremuri legionarii bolnavi.

După aceste zguduiri interne, care ameninţau să destrame unitatea grupului legionar din Buchenwald, s-a trecut sub conducerea lui Iosif Dumitru, la o perioadă de refacere şi reorganizare. Iosif Dumitru şi-a ales un eminent colaborator în persoana avocatului Virgil Popa pe care l-a numit şef de garnizoană. Dar salvarea unităţii grupului se datorează în cea mai mare parte tactului, bunului simţ şi fermităţii Comandantului Legionar, Iosif Dumitru. A fost mai mult decât un şef înzestrat cu calităţi excepţionale, un om providenţial. Fără de prezenţa lui în lagăr, criza conducerii s-ar fi putut ameliora temporar, dar nu s-ar fi ajuns la stabilitate şi armonie.

Dr. Iosif Dumitru a făcut parte din primul cuib legionar creat la Bucureşti, în toamna anului 1927. Am avut şi eu onoarea să fac parte din acest cuib, prin cunoştinţa ce-am înnodat-o la Căminul Studenţesc Sf. Voevozi, cu Andrei C. Ionescu, întemeietorul acestui cuib. Am luptat împreună cu Iosif Dumitru în perioada studenţească, 1927-1930. De atunci, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am plecat în Ardeal ca profesor de liceu, iar el a rămas la Bucureşti. A urmat cursurile de medicină veterinară, promovându-se Doctor în aceasta specialitate. Ne-am revăzut în vara anului 1940, în perioada colaborării cu Regele Carol. A participat la toate frământările din această epocă şi a ajutat la concentrarea Legiunii într-un ultim efort pentru a-l dărâma pe tiran. În timpul guvernării noastre, a fost Secretar General la Ministerul Agriculturii, în ramura specialităţii lui. A fugit în Germania, pentru a scăpa de valul urgiei antonesciene. S-a stabilit la Viena, servind ca punct de întâlnire pentru legionarii care ajungeau în acest oraş. Între Berlin, unde se desfăşurau activităţile noastre principale şi Iosif Dumitru de la Viena se stabilise o coordonare de idei, planuri şi acţiuni, extrem de folositoare în anii 1941-1942, când ne-am, bucurat de o relativă libertate.

În Ianuarie 1943, a căzut şi el victimă raziei întreprinse de Gestapo contra tuturor legionarilor din Germania, pentru a stinge orice urmă de activitate politica a Mişcării. A fost internat în lagărul de la Buchenwald, unde a urmărit cu tristeţe şi amărăciune acele frământări sterile ale unor camarazi. Iosif Dumitru a fost întotdeauna solidar cu aceia care susţineau necesitatea de a se menţine inalterabilă conducerea anterioară a Mişcării. Dar niciodată n-a încercat să uzurpe conducerea lui Mile Lefter şi abia după ce acesta a pierdut încrederea grupului, a intrat în acţiune, fiind inspiratorul celor două memorii, către Colonelul Pister şi Himmler. Dezvoltarea ulterioară a evenimentelor l-a ridicat în fruntea grupului, fiind recunoscut ca şef atât de marea majoritate a legionarilor internaţi cât şi de conducerea lagărului Buchenwald. Bucurându-se de această dublă recunoaştere, şi-a câştigat cele mai mari merite, fiind până la urmă apreciat chiar de autorităţile germane.

În momentele grele, care puneau în primejdie însăşi existenţa ei, Mişcarea Legionară s-a bucurat de apariţia unor personalităţi excepţionale. Iosif Dumitru a făcut parte din rândul acestora. Ca un Făt-Frumos s-a luptat cu tendinţele nebuloase şi unele chiar răuvoitoare ale unor camarazi, care s-au lăsat acaparaţi de propaganda duşmană. A apărat cu îndârjire principiul unităţii şi al ierarhiei legionare, fără de care nu există acţiune politică eficace şi nici victorie.

Fără temeinica pregătire a lui Iosif Dumitru în materie de doctrină legionară, fără de aplicarea principiilor moştenite de la Căpitan, cu tact şi perseverenţă, grupul s-ar fi destrămat, sub presiunea atmosferei din lagăr, şi poate n-am fi putut nici reacţiona după ocupaţia sovietică, formând guvernul naţional de la Viena.

Acest grup trebuie privit puţin mai de aproape, în intimitatea lui, pentru a-i înţelege componenţa. O prima observaţie ce trebuie făcută e amalgamul grupului mic cu agenţii de la Rostock. Trebuie să distingem între complotiştii propriu-zişi, aceia pe care i-am notat în capitolul respectiv şi care nu erau decât 3-4 şi agenţii strecuraţi de Siguranţa Română în lagărul Rostock, atât pentru a culege informaţii cât şi pentru a întreţine o atmosfera de nemulţumire şi discordie permanentă. Aceştia au fost descoperiţi şi au mărturisit filiaţia lor cu serviciul lui Eugen Cristescu. Dar ce face Gestapo-ul? Şi pe aceştia îi internează în lagărul Buchenwald ca şi cum ar fi toţi legionari. De ce această măsură? Pentru a înăbuşi complotul de la Rostock? Pentru a-l menaja pe Antonescu şi guvernul din ţară! Ancheta complotului s-a terminat cu o declaraţie oficială de „non lieu” în faţa frontului legionarilor din Buchenwald. După cercetările autorităţilor de la Rostock n-ar fi existat un complot, ci oamenii anchetaţi sunt nevinovaţi. „Nu e nimeni vinovat”, au proclamat sentenţios emisarii lui Himmler. Ca atare, vor împărtăşi şi cei bănuiţi pe nedrept soarta celorlalţi.

Dacă îi scoatem pe aceştia din grup, ca fiind străini de el, mai rămân aproximativ 40 de inşi care por fi număraţi printre legionari. În sânul acestora se formase un bloc de 10 legionari macedo-români. Aceştia s-au separat, pentru că Constantin Papanace, din grupul de la Berkenbrück, luase atitudine categorică împotriva mea. Constantin Papanace, după asasinarea lui Pihu Grigore şi a altor fruntaşi legionari de origine româno-macedoneana, rămăsese şeful lor necontestat. Acum, aceşti tineri legionari, de origine din Macedonia, făceau o greşeală de interpretare a doctrinei legionare. „Omul nou”, preconizat de Căpitan, se trăgea dintr-o provincie oarecare, cum era şi firesc, dar se ridica peste particularităţile locale. Nu mai era moldovean, basarabean, oltean, ardelean, bănăţean, macedonean, ci un român care îmbrăţişa totalitatea neamului nostru. Pentru el, interesul ce-l purta camarazilor lui, nu era provincia din care se trage, ci ce face el, cum reacţionează în faţa evenimentului, cum se comportă când se pune o problemă de destin pentru neamul sau. Legionarul e înzestrat cu o viziune globală a istoriei naţionale. El îmbrăţişează orice fracţiune de românism cu egală dragoste, considerând-o a fi parte integranta din substanţa naţiunii. Legionarul nu e numai un român oarecare, care poarta acest nume, ci un supraromân, un vizionar al totalităţii naţionale, un spirit lucid care absoarbe şi reflectă toate valorile neamului.

Aceşti tineri români de origine din Balcani au rămas prizonieri ai unor forme provinciale de gândire şi de acţiune. Ei au crezut şi l-au urmat pe şeful lor, aşa zicând înrudit cu ei, şi n-au descoperit traiectoria spirituală a Mişcării, care reclama solidaritatea cu persoana care întrupa în acel moment viziunea de ansamblu a naţionalismului românesc, peste provincii şi interese locale. Evident, nu toţi tinerii macedoneni s-au ataşat directivelor lui Papanace. Unii dintre ei au rămas în grupul mare, iar la formarea guvernului de la Viena, au intrat în armata naţională şi au luptat alături de camarazii lor.

Figurile principale ale dizidenţilor sunt doar câteva. Spre surprinderea mea, s-a ataşat acestui grup Căpitanul Comănescu de la Timişoara, fost chestor în acest oraş în timpul guvernării noastre. Alta senzaţie a fost Ilie Olteanu de la Sibiu, o personalitate marcantă a economiei româneşti şi un erou al luptei noastre, în perioada anilor 1938-1940. M-a durut mult despărţirea de grup a lui Gheorghe Sârbu, care a luat conducerea Răzleţilor, după plecarea inginerului Nicolau. În sfârşit, a trecut în grupul mic şi Profesorul I.G. Dimitriu, cu care am avut mai multe convorbiri în pădurile de la Berkenbrück şi mi-a făcut o excelentă impresie. Avocatul Victor Bărbulescu, fost şef de judeţ la Râmnicu-Vâlcea, nu numai că a trecut de partea dizidenţilor, dar a avut năstruşnica idee să înfiinţeze un partid naţional-socialist în lagăr. Dintre fraţii de Cruce, Dumitru Ţărănoiu, ajutorul lui Smultea, a preferat să-şi ia libertatea de acţiune.

Relaţiile dintre noi s-au restabilit instantaneu şi niciodată n-am adus vorba de atitudinea lor anterioară. Ştiam şi eu ce înseamnă lagărul, apăsarea permanentă sub care trăieşte individul, nesiguranţa zilei de mâine. Cu aceasta experienţă, nu puteam decât să-i întâmpin cu cea mai mare bunăvoinţă pe toţi aceia care vroiau să contribuie la succesul guvernului de la Viena. Camaraderia noastră şi trecutul comun de luptă depăşeau animozităţile create de suferinţele ce le-am indurat pe nedrept. Căpitanul Comănescu a jucat un rol important în formarea armatei naţionale. Ilie Olteanu mi-a fost un consilier permanent, deşi n-a acceptat nici o funcţie. Şi atâţia alţii care m-au ajutat din tot sufletul la închegarea activităţilor guvernamentale, fie în administraţie, fie în armată. Ilie Olteanu, de fapt, nu mi-a fost ostil, ci s-a separat de grup, pentru a protesta contra liniei anti-creştine a naţional-socialismului german. Era un creştin revoltat de păgânismul ce-l manifestau anumite cercuri hitleriste şi a plătit atitudinea lui cu săptămâni de internare în bunkăr.

În cursul lunii Ianuarie 1944 se întâmpla un eveniment capital în viaţa lagărului Fichtenhain, care schimba radical fizionomia lui morală. În noaptea de 26/27 Ianuarie soseşte la Buchenwald grupul de la Rostock, rămas liber până atunci. Sunt peste 90 de camarazi, care sosesc cu trenul şi sunt debarcaţi la Weimar. De aici cu autobuzele în lagăr.

Ceea ce îi surprinde şi îi bucură mai mult pe legionarii din lagărul mare, de sub conducerea lui Iosif Dumitru, este sănătatea morală a noilor veniţi. La Rostock au stat sub comanda lui Gheorghe Costea. Ca şef de garnizoană a fost numit de acesta Petre Vălimăreanu. Amândoi au întreţinut o atmosferă de ordine, disciplină şi speranţă în viitorul Legiunii. Cei din lagărul mic, grupul separatiştilor, au crezut că noii sosiţi vor veni grămadă la ei, unde era şi loc mai mult. Dar s-au înşelat. După o secundă de orientare, Costea şi Vălimăreanu au dat ordinele cuvenite şi întreg grupul de la Rostock, cu câteva excepţii, au intrat în grupul mare. Numărul celor loiali s-a ridicat la peste 300, iar ceilalţi au pierdut şi mai mult din greutatea lor specifică de contestatari.

Atitudinea grupului Rostock era cu atât mai semnificativă, cu cât se întâmpla într-un moment de maximă depresiune politică pentru Mişcare. Toate legăturile noastre cu exteriorul au fost tăiate. Viaţa legionară din Germania a fost stinsă până la ultimele ei rădăcini. Nu mai puteam face nici o mişcare. Antonescu obţinuse o nouă satisfacţie din partea guvernului german. Nu mai existau legionari în Germania, ci doar puşcăriaşi, păziţi cu străşnicie ca să nu abia nici un fel de legătură, nici în Germania şi nici în ţară. Cu cât situaţia pe front se agrava, cu atât mai mult guvernul german îşi arata complezenţa faţă de Mareşal, pentru a-l păstra mai departe ca aliat, lovind şi mai mult în proprii lor prieteni. Era o politică pe care nimeni dintre noi nu o pricepea. Cum se întrebau legionarii care au semnat memoriul către Himmler: cui foloseşte această politică?

Loialitatea legionarilor din grupul Rostock era proiectată asupra persoanei mele. Când am aflat de atitudinea lor mai târziu, m-am simţit umilit. Cine ştie, poate nu meritam atâta dragoste şi credinţă. În realitate, această loialitate, care trecea victorioasă peste toate neînţelegerile, disperările şi suferinţele, nu se adresa mie, ci principiilor legionare. Eu eram doar un punct de convergenţă al acestor principii, pe care ei le onorau. A fost o lecţie de comportament legionar, în faţa unei coaliţii vrăjmaşe, constituită din cea mai mare putere europeană şi dintr-un tiran fără scrupule, lipsit de orice viziune a destinului naţional. Aceasta alianţă nefirească şi absurdă nu putea duce decât la prăbuşire.

După cum ştim, grupul conducătorilor de la Berkenbrück a fost mai întâi transportat la Buchenwald, în clădirea ce ne fusese destinată încă din Noiembrie 1942, aşadar înainte de fuga mea în Italia. Mai târziu au fost repartizaţi în lagărul Dachau, conform unei dispoziţii centrale, pentru a evita contactul între masa legionarilor şi conducătorii lor. Aici s-a produs ruptura totala între acei conducători legionari care mă considerau responsabil de înrăutăţirea situaţiei lor de refugiaţi politici şi ceilalţi, care continuau să-mi păstreze loialitatea.

Motorul dezagregării de la Berkenbrück a fost Constantin Papanace. Acesta nu s-a mulţumit să-şi exprime o opinie, să-şi arate nemulţumirile şi să reclame explicaţii pentru starea în care a ajuns, ci a împins lucrurile la extrem, cum îi era obiceiul.

„Horia Sima este vinovat de starea în care am ajuns. În consecinţă, el trebuie să plătească şi nu mai poate fi Şeful Legiunii”.

Evident că eu nici nu-mi puteam imagina că un om cu care am împărtăşit multe din primejdiile prigoanei şi cunoştea „ab ovo” tot cursul evenimentelor, să se transforme într-un procuror al trecutului de care el nu era străin. O metodă ieftină şi comodă de a aţâţa zâzaniile într-un grup de oameni nenorociţi, purtaţi din lagăr în lagăr.

Cu zelul lui de presupus apărător al purităţii legionare şi al autenticei Mişcări, aşa cum a lăsat-o Căpitanul, a câştigat repede audienţă în grupul de la Berkenbrück, acum izolat la Dachau. I s-a alăturat lui din primul moment vechea fractură de la Berlin, care, în vara anului 1940, sub comanda lui Papanace, se organizase pentru a sabota acţiunea mea din ţară, întâmplări pe care le-am povestit în lucrarea Sfârşitul unei domnii sângeroase. Aceştia au fost: Viorel Trifa, fostul preşedinte al Uniunii Studenţilor Romani şi Creştini, apoi inginerul Nicolae Horodniceanu, fost administrator al patrimoniului legionar, Virgil Mihăilescu şi Gheorghe Dragomir-Jilava, fost şef al muncitorilor din judeţul Prahova. La aceştia s-au adăugat Comandantul Bunei Vestiri Ilie Gârneaţă şi Dumitru Groza, Şeful Corpului Muncitorilor Legionari. Acesta din urmă, de teamă să nu fie extrădat regimului din ţară, din cauza rolului ce l-a jucat în evenimentele din ianuarie 1941.

Trebuie să adaug la lista acestora câteva elemente din vechea fracţiune de la Berlin, alăturata lui Papanace, care acum se aflau în lagărul Fichtenhain-Buchenwald. În Primul rând Nicolae Şeitan, Comandant Legionar, fost prefect al judeţului Constanta. Apoi Nicolae Smărăndescu, fost Secretar General la Agricultura şi apoi locutor la Radio Berlin şi Adrian Brătianu, funcţionar la Ministerul de Externe german. Aceştia s-au ataşat din primul moment grupului dizident. O excepţie a făcut Stelian Stănicel, fost Secretar General la Prefectura Poliţiei Capitalei, care a rămas cu grupul loial şi s-a purtat brav până la capătul captivităţii noastre.

Confruntarea dintre cele două grupe a mers la Dachau atât de departe încât, în cele din urma, au rupt raporturile dintre ele. Se vedeau, mâncau împreună, dar nu-şi mai ziceau nici „bună ziua”. Papanace ajunsese la ceea ce vroia el: să provoace o ruptură totală în grupul de la Berkenbrück, încât reconcilierea să nu mai fie posibilă.

Diagnosticul mentalităţii ce-a insuflat-o Papanace grupului dizident, îl găsim reflectat în declaraţiile făcute de Gheorghe Dragomir-Jilava la venirea lui în lagărul Buchenwald-Fichtenhain, în Mai 1944. Dragomir-Jilava era un om simplu, fără mare cultură, considerând tot ce spunea Papanace literă de Evanghelie. Afirmaţiile lui nu-i aparţineau, ci reproduceau aidoma gândurile lui Papanace. Găsim în memoriile lui Ghimbăşanu un fragment al discuţiilor avute de acesta cu Dragomir-Jilava.

– Gândeşte-te, nene Ghiţă, că aceştia au lovit în Comandant.

– Mai sunt doi proşti: Petraşcu şi Stoicănescu.

Sa presupunem că nu l-am pune pe Papanace Şef al Mişcării Legionare, atunci vom pune pe unul chiar mai tânăr în Mişcare, însă corect şi capabil.

Cei ce şi-au pus nădejdile în judecata politică a lui Papanace, au recoltat o amară decepţie. Ei şi-au închipuit, aşa cum i-a învăţat Papanace, că cu cât vor striga mai tare împotriva mea, acuzându-mă de starea lor actuala, prizonieri în lagărele germane, cu atât vor creşte şansele lor de a se salva. Poarta spre libertate li se părea deschisă doar prin filtrul campaniei anti-Sima.

O colaborare cu Mareşalul Antonescu era de neimaginat în perioada 1943-1944, când el căuta cu disperare un contact cu aliaţii, pentru a se desprinde de Axă. Prezenta legionarilor – la orice nivel – alături de el, i-ar fi încurcat numai socotelile. De aceea veghea cu o străşnicie extremă ca situaţia lor, din ţară sau din Germania, să nu sufere vreo schimbare. În modul acesta, el câştiga libertate de acţiune ca să-şi azvârle antenele de partea cealaltă, pentru a descoperi locul de ancorat al corabiei lui. Legionarii din ţară, în perspectiva noii politici a lui Antonescu, trebuiau să rămână mai departe în închisoare sau în formaţiile speciale, unde „să se reabiliteze după moarte”. Cei din Germania trebuiau să fie de asemenea supravegheaţi de aproape, pentru a nu întreprinde acţiuni dăunătoare planurilor lui. Garantul izolării totale a legionarilor din Germania era însuşi Hitler, care, pentru a nu-l pierde pe Antonescu ca aliat, n-avea altă moneda de schimb decât grupul legionar din Germania. Azvârlindu-i pe legionari în lagăre, el credea că i-a dat lui Antonescu o garanţie de prietenie şi de sinceritate netăgăduite. Era un fel de „non plus ultra” al relaţiilor dintre cei doi dictatori.

În lunga captivitate de la Buchenwald, doi oameni, două spirite lucide, şi-au păstrat echilibrul interior, căutând ca, prin atitudinea lor, să calmeze neliniştea din grup. Au fost Virgil Velescu şi Iosif Dumitru. Aceştia vedeau departe şi împărtăşeau gândurile lor în masa legionarilor.

Velescu le spunea mereu: „De aici numai Roosevelt ne mai scoate”. Cunoscând opacitatea nemţilor în materie politică, spre deosebire de alte domenii unde excelează, el şi-a dat seama că Hitler nu avea isteţimea necesară să corecteze cursul greşit al politicii germane din România. „Câtă vreme Antonescu ţine frontul alături de noi, nu ne atingem de el”, excluzând orice combinaţie cu legionarii. Velescu, în funcţie de mentalitatea germană, nu vedea eliberarea noastră decât printr-o catastrofă militară, care să afecteze şi soarta ţării noastre. De abia atunci Hitler îşi va aduce aminte de prizonierii din lagăr, de care nici nu vroia să audă până atunci.

Profeţia lui Velescu s-a îndeplinit. Nu exact în sensul indicat de el, nu Roosevelt era autorul direct al schimbărilor din România, ci oamenii din România, românii noştri care, la sugestia aliaţilor, l-au răsturnat pe Antonescu. Numai o catastrofa politico-militară, petrecuta în România, putea să-l determine pe Hitler să recurgă la sprijinul legionarilor.

Iosif Dumitriu susţinea altceva. Referindu-se la eventualitatea ieşirii din lagăr, el afirma că „de aici nu ne va scoate decât Horia Sima” şi nu agitaţia sterilă a acelora care credeau că punându-mă pe mine la index, autorităţile germane le vor zâmbi amabil şi îi vor conduce în libertate. Calculul lui era înrudit cu al lui Velescu, deşi se refereau la personaje diferite. „Nu vom ieşi din lagăr decât în momentul în care germanii vor fi siliţi de evenimente să facă apel la noi. Dacă se întâmplă ceva în România de natură să pună în primejdie şi frontul, atunci nu-i rămâne guvernului alta soluţie decât să-i introducă în golul deschis pe legionari. Dar de ce Horia Sima? Pentru că numai el ar putea să mobilizeze forţele necesare, capabile să se opună invaziei sovietice în România, fiind cunoscut de toată suflarea românească. În acest caz, el va fi primul care va fi scos din lagăr, pentru a lua contact cu forurile competente. Noi vom ieşi după el, pentru a-l ajuta în acţiunea ce o va întreprinde”.

Cauza principala a dezastrului din România a fost politica nefericită a lui Hitler. De fapt, Cancelarul Germaniei nu era un om politic. Era mai mult un expert în problemele militare. Pe câmpul de bătălie a obţinut succese remarcabile, graţie unor intuiţii strategice care le depăşeau pe cele ale generalilor lui. Dar bătăliile militare ce le-a câştigat, le-a pierdut pe plan politic. În acest domeniu, orientarea lui era deficitară. El l-a asimilat greşit pe Clausewitz, care spunea că „războiul nu e decât continuarea politicii cu alte mijloace”. Pentru el politica se baza exclusiv pe relaţii de forţă. Dădea anumite lovituri şi dacă ieşeau, le considera ca succese politice. Toate victoriile lui s-au bazat pe forţă sau pe ameninţare cu forţa. De exemplu, ocuparea Renaniei, anexarea Austriei, rezolvarea favorabilă a crizei Sudeţilor, ocuparea militară a Cehoslovaciei. Când a atacat Polonia, era convins ca totul se va desfăşura după calapodul anterior, adică anglo-francezii nu vor cuteza să intre în conflict. După capitularea Franţei, în Iunie 1940, era convins că e stăpânul Europei şi poate dispune de harta continentului nostru cum vroia. Observam aşadar cum politica hitleristă devenise o anexa a războiului, a factorului militar şi nu invers cum cerea Clausewitz.

Când a izbucnit conflictul din România între Antonescu şi Mişcare, Hitler a rezolvat problema după acelaşi calapod. Antonescu are armata. Noi avem nevoie de armată în războiul ce-l plănuisem contra Rusiei. În consecinţă sacrificăm Mişcarea şi dăm ajutor lui Antonescu. Diviziile germane din România au primit ordin să-l sprijine pe Antonescu, participând activ la dezarmarea legionarilor. Nefiind un om politic, Hitler nu s-a gândit că prin această decizie alungă de la conducerea Statului Român întreaga ţară, sufletul neamului, masele româneşti, care abia se descătuşaseră din tirania carlistă.

În cursul celor patru ani de război, Hitler a rămas rob aceleiaşi formule simpliste. Cu Antonescu şi contra legionarilor, fără să-şi dea seama că Conducătorul nu avea nici un sprijin în popor. Era ca un om singur, atârnat deasupra abisului. Suportul lui Antonescu era armata germană din România şi nu invers. Când acest suport va slabi sau va dispărea, soarta lui era pecetluită. Cine să-l susţină? Pe popor nu se putea baza, iar armata română era contaminata de agenţii aliaţilor. Până în ultima clipă, ajuns în ajunul loviturii de Stat din România, Hitler credea atât în loialitatea lui Antonescu cât şi în capacitatea acestuia de a se menţine la putere.

Dacă ar fi fost un om politic, Hitler şi-ar fi dat seama că numai Mişcarea Legionară reprezenta o contra-pondere suficientă pentru a se opune încercărilor de dezagregare ale frontului român. Dar el a procedat tocmai invers de cum ar fi judecat orice conducător cu simţul realităţilor. Legionarii în lagăre, iar Antonescu primit cu onoruri, chiar cu două săptămâni înainte de a fi arestat.

„Antonescu poate fi un bun general, dar vai şi amar de Statul Român dacă va ajunge pe mâinile lui”. Profeţia lui s-a adeverit. Statul Român, ajuns pe mâinile lui Antonescu, a devenit o ţară a nimănui. Toţi trăgeau din toate părţile, împingându-l în prăpastie. Pe germani nu-i interesa poporul, ci cum să scoată din România cât mai multe beneficii economice şi în primul rând preţiosul petrol. Când a izbucnit războiul, Hitler se gândea doar la diviziile tot mai numeroase ce le putea obţine de la Antonescu pentru frontul din răsărit. În perioada de victorii din Rusia, Antonescu i-a satisfăcut toate cererile, fără să se gândească la eroziunea economica şi biologică a ţării. Sângele tineretului curgea din belşug în campaniile din Rusia, începând din Basarabia şi până în Caucaz. Cu acest preţ se ţinea la putere (suportul german), şi, în definitiv, cine murea pe front: „generaţia rebelilor legionari”.

După dezastrul de la Stalingrad, Antonescu îşi făcuse planul să se despartă de Axă şi să treacă, cu acelaşi titlu, adică Conducător al Statului Român, în tabăra aliaţilor. Loialitatea lui Antonescu faţă de Hitler se transformase acum în duplicitare şi perfidie. Din acel moment, Mareşalul l-a însărcinat pe Mihai Antonescu, Ministrul de Externe, pentru a lua legături cu Legaţiile străine, cu scopul de a căuta o ieşire din război. A dat frâu liber opoziţiei Mihai a ocrotit-o chiar pentru a putea lua contacte cu aliaţii, în vederea încheierii unui armistiţiu. Dar ceea ce e mai grav, în interiorul ţării a tolerat formarea de centre de spionaj, alcătuite de agenţi români şi chiar de agenţi străini, paraşutaţi în România. A numit în administraţia Statului şi mai ales în serviciile externe oameni dispuşi să colaboreze cu anglo-americanii şi chiar cu sovieticii. Cazul cel mai cunoscut este al lui Niculescu-Buzeşti, căruia i s-a încredinţat direcţia cifrului şi care, mai târziu, a ajuns Ministru de Externe al României, în primul guvern al lui Sănătescu.

Pe cât de eficace era activitatea serviciilor de spionaj anglo-americane şi sovietice din Bucureşti, pe atât de lamentabilă, aproape inexistentă, era intervenţia serviciilor germane din România. Killinger, Ministrul Germaniei la Bucureşti, cu întreg staff-ul lui de funcţionari, căzuse victima campaniei de dezinformare, organizată în jurul lor chiar de guvernul român. Până în ultima clipă, conspiraţia de la Bucureşti s-a bucurat de complicitatea involuntară a lui Killinger şi a funcţionarilor lui. Un personal adormit, care n-avea altă preocupare decât să-l asigure pe Hitler de „loialitatea” lui Antonescu.

Mai stranie ni se pare atitudinea grupului etnic german din România. Aceştia aveau mari posibilităţi să informeze corect şi la timp Berlinul. De ce au preferat să tacă decât să-şi asume răspunderea unor dezvăluiri alarmante asupra a ceea ce se pregăteşte în România, e un mister! Chiar Andreas Schmidt s-a mulţumit ca, din când în când, să facă declaraţii de loialitate Conducătorului!

Din nefericire pentru ţara noastră, nici în rândurile clasei conducătoare, a partidelor de opoziţie, nu se găsea nici un lider care să-şi dea seama de valoarea strategică a României şi să o negocieze în relaţiile cu aliaţii. România reprezenta poziţia-cheie în sud-estul european şi aceasta poziţie putea fi valorizată pentru salvarea independenţei naţionale. Maniu şi Brătianu erau nişte ignoranţi în materie de politică externă, având încredere oarbă în „marile” democraţii occidentale, care, la vremea aceea, cum spunea Căpitanul, deveniseră nişte anexe ale comunismului.

În acest timp de restrişte, cum priveau ei Mişcarea? Un zălog pe care Antonescu îl ţinea în închisori pentru a-l preda aliaţilor, ca un mijloc pentru a capta bunăvoinţa biruitorilor. Mentalitatea partidelor era aceeaşi. Şi pentru ele, legionarii arestaţi nu erau decât o garanţie a loialităţii lor faţă de „principiile democratice”. Legionarii n-au fost eliberaţi după 23 August, ci au continuat la Aiud, fiind trecuţi în lotul bolşevic, chiar de către partide. Se schimbase regimul?

Nu aflasem nimic de întâmplările din ţară, în seara de 23 August 1944, data loviturii de Stat şi a arestării lui Antonescu. Nici a doua zi, 24 August, n-am fost mai bine informaţi, deşi ascultam emisiunile germane de radio. Ne urmam programul nostru obişnuit cu plimbarea de 3 ore şi lecturile noastre. Eu mă adâncisem în cărţile de istorie şi trăiam cu înfrigurare isprăvile legendare ale nemuritorilor traci. Citisem numeroase opere ale savanţilor germani şi aproape nu mai percepeam realitatea sinistră în care trăiam, cu gratii de fier la ferestre, cu sârmă ghimpată şi electrificată, care înconjura curtea închisorii. Începusem să mă acomodez vieţii celulare în aşa măsură, încât nici nu mai încercam să speculez asupra viitorului nostru.

Alexandru Randa avea grija să mute steguleţele frontului, după fiecare comunicat militar, tot mai înapoi, tot mai spre Germania. Aflasem că armata sovietică pătrunsese în Basarabia, în primăvara lui 1944, şi se stabilise frontul la nord de Iaşi. Dar nici prin gând nu-mi trecea că s-ar putea produce schimbări politice spectaculare în România. Dimpotrivă, îmi ziceam, că acum, când pământul ţării noastre este ameninţat, toată naţia, cu partide şi Antonescu, vor forma un bloc inexpugnabil de energii, capabil să oprească invazia bolşevică. Alianţa cu Germania mi se părea acum mai imperativă ca oricând, căci numai cu ajutorul ei armata română va putea rezista presiunii din răsărit.

În după amiaza zilei de 24 August, când totul părea că se desfăşoară după calapodul normal în prizonieratul nostru, apare plutonierul – şeful închisorii, şi îmi comunică că sunt chemat să merg la Berlin ca să-l vad pe Generalul Müller. Cum de ani de zile de când dădeam ochii cu autorităţile Reichului, întotdeauna mi se comunica ceva rău, o deteriorare a situaţiei noastre, şi de astă dată n-am presimţit nimic bun. Mă gândeam că Antonescu, profitând de situaţia grea a frontului din răsărit, i-o fi cerut lui Hitler, în termeni ultimativi, să mă trimită în România. Nu era exclus, căci nebunul era obsedat de prezenţa mea în Germania mai mult decât de situaţia catastrofală a frontului. Nu mi s-a comunicat pentru ce sunt chemat. Am plecat imediat într-o maşină, însoţit de Borobaru, cu un ofiţer de SS, pe care nu-l cunoşteam.

Apoi la sediul central al Gestapo-ului din Alexanderplatz, am urcat imediat în biroul Generalului Müller, unde fusesem în timpul anchetei mele după întoarcerea din Italia. Am avut surpriza să aflu în biroul Generalului Müller, pe cine credeţi? Pe Andreas Schmidt, Şeful grupului etnic german din România. Mi-au întins mâna amândoi, cu multă afecţiune şi după o scurtă introducere. Generalul Müller îmi întinde o gazetă berlineză, unde, pe prima pagină, citesc cu mirare, scris cu litere mari, un comunicat asupra loviturii de Stat a Regelui şi arestarea lui Antonescu. Se mai spunea în acelaşi comunicat că s-a constituit în ţară un guvern naţional român, care a luat conducerea ţării şi va continua războiul alături de Germania.

În sufletul meu se zbăteau două tendinţe: pe de-o parte nenorocirea ce se va abate asupra ţării cu această lovitură, tocmai în plină ofensivă sovietică în Moldova; pe de altă parte, eram bucuros că presimţirile mele negre nu s-au împlinit. Se îndepărtase primejdia de a fi predat lui Antonescu, acum căzând el însuşi în nenorocirea ce mi-o pregătise mie.

Întors în lagăr, i-am comunicat lui Alexandru Randa, tovarăşul meu de suferinţă, convorbirea avută cu Generalul Müller şi iminenta noastră plecare, chiar în seara aceea, spre Cartierul General al Führerului, în Prusia Orientală. Pe de-o parte eram bucuroşi de întorsătură, căci scăpam de închisoare, dar, de altă parte, ne gândeam, şi cu strângere de inimă la soarta nefericitei ţări, invadată de armatele roşii.

Am început îndată să ne facem bagajele. Nu aveam cine ştie ce, dar, în cursul celor doi ani de detenţie, ni se strânseseră o mulţime de lucruri, în special cărţi, manuscrise şi dosare, de care nu vroiam să mă lipsesc. Fiecare şi-a îngrămădit lucrurile ce le avea în geamantanele proprii şi am făcut o revizie de ultimă oră prin toate celulele. Erau şase în total. Dispuneam de un apartament în aripa stângă a închisorii şi acum ne despărţeam cu greu de el, căci o parte din viaţa noastră se scursese între aceste ziduri. Uitându-ne la hainele ce le aveam, ne-am dat seama că erau de proastă calitate, necălcate şi chiar mototolite. Ghetele, cămaşa şi cravata salvau aparentele.

Ne-am despărţit cu efuziune de plutonier, şeful închisorii, care ne-a „betroit” cu multă solicitudine. În cadrul regulamentului şi al ordinelor primite, s-a purtat extrem de cuviincios cu noi, înlesnindu-ne viaţa cu tot ce putea. N-a lipsit de la despărţire nici şeful lagărului, un ofiţer mărunţel de statură, dar de o rară distincţie. Mă întrebam adeseori cum de un astfel de om a ajuns să conducă un lagăr de concentrare. Nu ştiu care va fi fost soarta lor, după capitulare.

La gară ne aştepta Andreas Schmidt. Aveam locuri rezervate în „Wagon-Lits”. Eu cu Borobaru într-o cabină de două paturi, iar Andreas Schmidt cu Randa în altă cabină. Ni s-au dat şi merinde de drum. Cu tot războiul şi apropierea frontului de graniţele germane, trenurile funcţionau normal. Întreg personalul îşi făcea datoria ca şi cum ar fi trăit în vremuri de pace. Berlinul cumplit bombardat, dar lumea, cât am putut observa în trecere din maşină, îşi vedea de treburile ei zilnice, ca şi cum n-ar fi fost expusă să suporte noi atacuri.

În cabina noastră, am stat mult de vorba cu Borobaru, comentând brusca noastră libertate. Prăbuşirea din ţară ne-a săltat pe noi în libertate. Dar ce vom putea face ca să oprim invazia bolşevică? În acel moment nu ştiam cât de adâncă era ruptura din ţară. De nicăieri, din nici un sector al ţării nu se ivise o reacţie, o forţă capabilă să îndiguiască penetraţia inamica. Speram că se va produce o rezistenţă de ultimă ora, împiedicând ca toată ţara să cada în mâna bolşevicilor. Speram ca să poată fi salvat cel puţin lanţul Carpaţilor. În spatele munţilor, ne vom putea organiza şi rezista avalanşei de tancuri sovietice. Dar situaţia era mult mai grea decât ne-o puteam închipui. A fost o prăbuşire internă totală şi din acest naufragiu nu s-a putut salva nimeni.

Înainte de culcare, pe o bucată de hârtie, am scris ordinul de înaintare în grad al lui Traian Borobaru, de la legionar la Comandant Legionar. Era cea dintâi avansare ce-o făceam de când fusesem proclamat Şef al Legiunii. În timpul guvernării noastre, n-am avut nici atâta vreme disponibilă ca să răsplătesc cu grade pe cei ce s-au purtat eroic la 3 Septembrie, riscându-şi viaţa pentru salvarea patriei. Cu Borobaru împărtăşisem anii de închisoare şi m-a ajutat mult ca să pot suporta umilinţa şi nedreptatea pe care le sufeream tocmai din partea camarazilor noştri germani.

Am plecat în seara de 24 August 1944 din Berlin şi am ajuns în dimineaţa de 25 într-o gară din Prusia Orientală, de unde trebuia să ne continuăm drumul cu maşina până la Cartierul General al Führerului. În gara ne aştepta un trimis al Reichsführerului, cu o maşină. Eram însoţit de Andreas Schmidt, Borobaru şi Randa.

Pe la orele 11 am intrat în biroul Reichsführerului, numai eu împreună cu Andreas Schmidt, care-mi servea de Dolmetscher. M-a primit cu multă amabilitate şi chiar cu căldură. Himmler era de înălţimea mea, dar brunet. Purta cunoscuţii lui ochelari. Eu eram stângaci şi nu ştiam cum să mă comport în faţa lui. N-am intrat direct în politică, ci conversaţia a alunecat în alte direcţii. Mai întâi mi-a comunicat informaţiile ce le primise de la Buchenwald. Un raid al aviaţiei anglo-americane, săvârşit în ziua de 24 August, a atacat lagărul şi a făcut victime numeroase şi printre legionari. După ştirile primite azi dimineaţă telefonic ar fi fost peste 70 de legionari ucişi. M-am speriat când am auzit. În ce priveşte răniţii, iarăşi numeroşi, a dat ordin să fie trimişi şi trataţi în sanatoriile SS. Şi-a exprimat sincerul lui regret pentru cele întâmplate. „Ce tragedie pentru Mişcarea D-voastră după atâtea suferinţe!”.

A abordat apoi un alt subiect, al originii poporului român. Nu era prea bine informat. Ne considera mai mult „valahi” decât români, resturi din Balcani care au trecut Dunărea şi au înaintat cu turmele de oi până în Transilvania. Mi-am dat seama că era tendenţios informat. Cât am putut şi timpul scurt mi-a permis, i-am vorbit de strămoşii noştri traci, cel mai vechi popor din Europa, înrudit cu germanii, căci triburile trace se extindeau până în patrulaterul Boemiei. Am continuat cu colonizarea romană şi cum din amestecul celor două popoare a luat naştere poporul românesc. Cine a avut interes să ne defaime şi să ne transforme într-o adunătură venita din Balcani?

În sfârşit am abordat şi domeniul politic. I-am declarat – Schmidt traducea – că eu sunt gata să-mi asum răspunderea unui guvern care să continue lupta poporului român alături de germani. Am condamnat evenimentele din ţară, ruperea alianţei cu Germania, care nu vor avea alt rezultat decât pierderea independenţei naţionale şi înrobirea poporului nostru sub dictatura Moscovei. Întâmplările din trecut nu mă afectează. Singurul meu regret este că nu am fost eliberat cu o lună de zile înainte, căci aş fi putut împiedica dezastrul actual din România. Noi vom lupta cu aceeaşi ardoare contra bolşevicilor ca şi în trecut şi nu ne vom da înapoi de la nici o jertfă pentru a-i ajuta pe camarazii noştri germani. Vom împlini testamentul Căpitanului, care a fost asasinat pentru ca a declarat că „în 48 de ore de la victoria legionară, România va avea o alianţă cu Puterile Axei”.

Conversaţia noastră a durat aproximativ două ceasuri. La orele unu, am trecut cu toţii în sala de mese. Himmler era însoţit de o suită numeroasă, formată din mai mulţi ofiţeri SS, cu înalte grade fi cu pieptul plin de decoraţii. Decorul era impresionant. Noi, eu, Borobaru şi Randa, nu aveam nici haine cuviincioase. Eu am fost aşezat la dreapta lui Himmler, Andreas Schmidt la stânga, şi ceilalţi camarazi ai mei, printre ofiţeri. Prânzul servit a fost frugal. S-a închinat un pahar cu vin, la care am strigat cu toţii „Heil Hitler ”.

Am fost din nou luaţi într-o maşină şi conduşi pe drumuri de pădure până la locuinţa lui Ribbentrop, o vilă de proporţii modeste, ascunsă între copaci uriaşi. Deşi era încă ziuă, camera în care ne-a primit era întunecoasă, încât pentru a ne vedea era nevoie de o lampă cu abajur. Interiorul era modest mobilat. Nimic de prisos. Nici un lux. Ribbentrop era un bărbat înalt cu ochi albaştri, impunător.

Ministrul de Externe a ţinut să-mi amintească mai întâi de originile rupturii noastre din Ianuarie 1941 şi să se dezvinovăţească de cele întâmplate. Faptul ca eu am refuzat să merg la Obersalzberg, invitat de Führer, în 14 Ianuarie 1941, ne-a creat o situaţie imposibilă. Dacă aş fi venit, Führerul era decis să accepte o masă rotundă, la care să-mi expun şi eu punctul meu de vedere. Refuzând invitaţia, Führerul s-a simţit jignit şi atunci i-a acordat tot sprijinul lui Antonescu, pentru a rezolva criza internă, adică conflictul cu Mişcarea.

M-a întrebat apoi ce cred eu despre Mareşalul Antonescu. A fost şi el amestecat în întâmplările din România sau a fost doar o victimă a cercurilor din jurul Palatului? I-am răspuns, fără să cunosc atunci şi alte amănunte, că am convingerea ferma că Antonescu a participat cu cercurile Palatului la ruperea Alianţei, chiar dacă a căzut şi el victima conspiraţiei urzite sub patronajul sau. Ministrul n-a fost prea bucuros de acest răspuns, căci acuzaţiile contra lui Antonescu implicit loveau şi în politica germană din România, al cărei făuritor principal era el însuşi. Nici Ribbentrop n-a răspuns la obiecţiile mele. Vinovăţiile erau prea evidente ca să încerce o disculpare.

La urma m-a rugat ca în cursul zilei de azi să redactez un manifest către ţară, pentru a fi emis mâine, 26 August spre România, prin postul de Radio Donau. Trebuie făcut cu cea mai mare urgenţă, deoarece el vrea să-l citească şi să-şi dea aprobarea asupra textului, înainte de a fi citit la Radio. I-am promis că mă voi pune pe lucru îndată şi într-o oră sper să fie gata. Camaradul Randa, care era cu noi, îl va traduce imediat şi textul va ajunge până spre seara, în mâinile Excelenţei Sale.

La despărţire, Ribbentrop a avut amabilitatea să mă conducă până la ieşire, dar păstrându-şi ţinuta rece şi distantă. M-am întors cu Andreas Schmidt la baraca rezervată noua, unde am început să lucrez la manifestul cerut de Ministrul de Externe.

În mai puţin de o oră am redactat manifestul destinat să fie difuzat spre ţară. Nu mai am în arhiva mea textul acestui manifest, pierzându-l în vălmăşagul evenimentelor de mai târziu. După cât îmi amintesc de conţinutul lui, se referea în primul rând la răsturnarea din ţară, arătând că schimbarea alianţelor şi ruperea frontului reprezintă o mare primejdie pentru ţară. Aminteam de declaraţiile Căpitanului, care avertiza de orice apropiere de Rusia.

Chemam apoi la rezistenţă întreg poporul şi toate forţele sănătoase ale naţiunii pentru a îndigui invazia bolşevică. Am anunţat că Mişcarea Legionara îşi va asuma răspunderea luptei alături de Germania, în teritoriile ce vor putea fi salvate de ocupaţia hoardelor roşii. Un guvern naţional român se găseşte în formaţie şi acesta va restabili onoarea poporului român, întinată prin actul de la 23 August. Îi îndemnam în primul rând pe legionari ca să ia iniţiative locale, mobilizând toţi românii dornici să lupte pentru mântuirea patriei. Făceam apel şi la armata română ca să se ataşeze guvernului naţional român, opunându-se celor ce vor să întoarcă armele contra aliatului de până atunci.

A doua zi, 26 August, manifestul meu, emis prin Radio Donau de la Viena, a putut să fie ascultat în ţară. A provocat o puternică zguduire atât în inimile românilor, conştienţi de primejdia ce-i ameninţa, cât şi între legionari, care acum ştiau că eu trăiesc şi m-am pus în fruntea luptei de rezistenţă contra cotropitorului. Ca urmare, mulţi legionari s-au îndreptat spre graniţa de vest a ţării, unde, se presupunea ca se vor concentra forţele germane disponibile şi se vor constitui primele unităţi de voluntari români.

Convorbirea s-a desfăşurat în trei şi privea situaţia din România. Reichsführerul era pe punctul de a lua anumite decizii referitoare, la frontul din sud-est şi vroia să afle şi opinia mea. M-a întrebat cum văd eu evenimentele din România şi cum s-ar putea zdrobi încercarea de ruptură a alianţelor, patronată de partide şi de anturajul Regelui. I-am răspuns că exista o Axă a ţării şi anume linia Braşov-Bucureşti. Dacă trupele germane pot să asigure stăpânirea acestei axe, invazia sovietică poate fi oprită la porţile Moldovei, pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, cum avusese intenţia de altminteri şi Antonescu. Totul depinde însă de rapida intervenţie a trupelor germane şi dacă acestea dispun de forţele necesare pentru a face faţă confuziei ce s-a creat în ţară. Când i-am dat acest răspuns, eu nu ştiam că în întreg spaţiul vestic al ţării, Muntenia, Oltenia şi Ardealul, germanii nu dispuneau decât de pâlcuri de soldaţi şi că grosul trupelor erau concentrate în Basarabia unde fuseseră împresurate, după ruptura frontului de la Iaşi.

Ştiu că Himmler, după răspunsul meu, a vorbit de mai multe ori la telefon, nu ştiu dacă cu Hitler sau direct cu Bucureştiul. Din documentele ce le-am citit mai târziu, rezulta că Generalul Gestenberg, ataşat al aerului la Bucureşti, a asigurat înaltul Comandament german că poate zdrobi putsch-ul cu aviaţia şi trupele ce le are. Ori, ordinul ce s-a dat de a se bombarda Bucureştiul n-a avut efectul dorit. Trupele române au atacat bazele militare ale germanilor din împrejurimile Bucureştiului şi le-au anihilat. Pe valea Prahovei şi în Ardeal, micile contingente germane n-au putut rezista intervenţiei trupelor române, la care s-au adăugat în câteva zile şi masele sovietice.

Hitler plătea acum încrederea nelimitată ce-o acordase Mareşalului Antonescu, când, în realitate, sub oblăduirea supremă a acestuia, se ţesuseră toate firele conspiraţiei. Toata România forma un imens gol militar, provocat de golul politic în care a operat conducerea germană. În cursul conversaţiilor mele cu Generalul Müller, cu Himmler şi Ribbentrop, mi-am exprimat amărăciunea că nu am fost pus în libertate cu o lună de zile înainte. Cu certitudine că aş fi putut împiedica ruptura frontului.

Avionul în care ne-am urcat nu era un avion oarecare, ci însuşi avionul personal al Führerului. Ni se făcuse această onoare, pentru a ne arăta grija ce-o avea guvernul german ca misiunea noastră să se desfăşoare în bune condiţii. Piloţii erau militari cu experienţă şi am zburat tot timpul la joasă altitudine pentru a evita vreo întâlnire cu avioane inamice. Ziua era frumoasă, încât am putut să admiram şi peisajele pe unde am trecut. Am străbătut Boemia şi ne-am apropiat de aeroportul de la Viena.

La coborâre, am avut surpriza să constat că sunt salutat de un numeros grup de funcţionari germani de la Radio Donau, în frunte cu Directorul postului Dr. Schaub. Erau circa 6-7 persoane, între care şi Dr. Matthiae, originar din Ardeal. În clădirea aeroportului am conversat aproape o oră şi apoi ne-am reluat zborul spre Budapesta.

Chiar în după amiaza aceleiaşi zile, 26 August, am ajuns cu avionul la Budapesta. Capitala Ungariei suferise de pe urma bombardamentelor, deşi nu în aceeaşi măsură ca oraşele germane. În Budapesta am poposit în perioada primului meu refugiu în Germania. Trecusem frontiera pe la Beba Veche, ajunsesem la Seghedin, de unde luam trenul spre Budapesta, însoţit de Lică Popovici şi Ilie Smultea.

O maşină ne-a condus la Legaţia germană, unde am fost primiţi de Ministrul Wesenmayer. În aceasta seara nu s-a întâmplat nimic deosebit. Ni s-au rezervat camere la hotel şi am luat masa la un restaurant. După această zi agitată, am dormit destul de bine. Cu Traian Borobaru am depănat din nou firul evenimentelor şi cum ni s-a schimbat soarta în numai trei zile. În 23 August eram încă în închisoare şi ne duceam viaţa obişnuită. Nu vedeam înainte decât o perioadă de şedere în lagăr. Ne întrebam doar cu îngrijorare dacă la apropierea frontului de graniţele germane vom fi puşi în libertate sau strămutaţi în altă parte, pentru a nu cădea în mâinile ruşilor. Pentru ceilalţi deţinuţi, venirea ruşilor era libertatea, pentru noi însemna un nou prizonierat, mai lugubru şi apoi moartea.

A doua zi dimineaţa, un funcţionar al Legaţiei ne-a luat şi ne-a purtat prin mai multe magazine de îmbrăcăminte pentru a ne cumpăra nişte haine ca lumea. Şi la Budapesta nu mai era belşugul de altă dată. Şi pe aici se simţea lipsa de articole în prăvălii. În sfârşit, am găsit ce ne trebuia şi îndată ne-am schimbat, uitându-ne unul la altul ca la nişte nou-născuţi.

Ne-am văzut cu Andreas Schmidt la Legaţie, care ne-a comunicat că în după amiaza aceleiaşi zile, vom avea o conferinţă cu Generalul Phleps şi cu mai mulţi ofiţeri de rang înalt din SS. Generalul Phleps era Comandantul Diviziei „Prinz Eugen”.

Subiectul de discuţie, cum era şi firesc, era situaţia militară din România după lovitura de Stat a Regelui Mihai. Vorbeam româneşte, căci Generalul Phleps, principalul interesat, era neamţ din România. Cum am mai spus mai înainte, el a fost însărcinat de Comandamentul Superior German cu apărarea graniţei de vest a României, aproximativ regiunea Arad şi Banat. De abia acum am aflat că venirea mea la Budapesta îşi avea tâlcul ei. Ribbentrop se gândise şi alesese ca sediu al guvernului naţional român de rezistenta oraşul Arad. Aici trebuia să ne instalam şi să se constituie noul guvern şi noua armată naţională. Dar totul depindea de fixarea frontului pe linia Carpaţilor. Dacă diviziile sovietice vor pătrunde prin pasurile Carpaţilor, Aradul nu mai putea servi acestui scop. În acest caz, germanii ar fi făcut apel la aliaţii lor unguri, ca să înainteze în partea română a Ardealului, pentru a se opune acţiunii combinate a trupelor sovieto-române.

Cerându-mi să-mi dau părerea asupra aportului Mişcării Legionare la lupta comuna, i-am răspuns şi lui ca şi superiorilor săi că eu nu pot interveni decât dacă dispun de un spaţiu suficient de mare pentru a recruta o armata de voluntari. Îmi trebuie şi spaţiu şi o anumită perioadă de timp. Ce puteam să fac, când eu am fost ţinut prizonier până la 24 August 1944? În câteva zile nu puteam mobiliza forţele de rezistenţă ale naţiunii. Am constatat la toţi cei prezenţi o anumită paralizie. Toţi aşteptau ordine, de undeva de sus şi nu ştiau ce să facă. Generalului Phleps i se dăduse o comandă, dar îi lipseau mijloacele necesare. Era redus la improvizaţii. Aşa mai târziu s-a dus în Banat, unde a luat contact cu legionarii care se refugiaseră în Serbia. Din ce s-a putut întocmi atunci, s-a format un batalion de intervenţie mixt germano-român, care s-a pus în marş spre Timişoara, dar fără rezultat. Mai târziu Generalul Phleps a murit în luptă, cazând, mi se pare, într-o ambuscadă.

În aceasta situaţie nehotărâtă, am stat la Budapesta trei zile până ce un ordin venit de la Marele Cartier al Führerului a comunicat Legaţiei Germane să ne readucă la Viena. Planul de instalare al guvernului naţional român la Arad căzuse din cauza înaintării vertiginoase a trupelor sovieto-române. Trupele germane din Moldova şi Muntenia care scăpaseră din încercuire, băteau în retragere spre Carpaţi. Atacul asupra Bucureştiului eşuase şi diviziile sovietice se apropiau fulgerător de capitală.

În dimineaţa de 28, eu şi Borobaru am fost luaţi în primire de un ofiţer SS, care ne-a invitat în maşina lui. Cu aceasta maşină am părăsit Budapesta şi am luat drumul spre graniţa austriacă. După câteva ore de mers, fără întrerupere, pe la orele două după amiază, am ajuns la Viena. Andreas Schmidt nu s-a mai întors cu noi. El avea alte misiuni. Vroia să se înapoieze în România, pentru ca în aceste momente grele pentru Grupul Etnic German să fie în fruntea compatrioţilor săi. Am descins la Hotel „Imperial”, unde am rămas tot timpul şederii mele la Viena.